Când au devenit românii găinarii Europei? Şi de ce?

Bine, nu cred că românii au fost vreodată găinarii Europei, este vorba mai mult de o chestiune de percepţie. De percepţie a occidentalilor – de fapt a imperialilor, pentru că nici ruşii nu ne-au considerat ceva deosebit. Întrebarea din titlu şi ideea acestui articol mi-au venit urmărind o dezbatere de pe criticatac.ro. Aici este vorba de o discuţie asupra „epocii fanariote”. Nu vreau să intru prea mult în detaliile discuţiei, pe scurt: străinii vorbesc despre românii din secolul fanariot în termeni derogatorii, afişează o atitudine de superioritate, majoritatea opiniilor sunt înjositoare.

Colonialismul occidentalilor faţă de români şi re-evaluarea fanarioţilor

Secolul fanariot este fundamental în istoriografia românească. Până şi un copil de şcoală îşi poate da seama că este ceva în neregulă aici: după perioada glorioasă a voievozilor medievali urmează o pată destul de întunecată până la momentul Tudor Vladimirescu. Apoi începe o nouă perioadă eroică: Alexandru Ioan Cuza, Războiul de Independenţă, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial etc. Redefinirea statului român modern s-a făcut prin critica perioadei fanariote. Ceva de genul „aşa nu!”.

Se discută destul de mult despre o re-evaluare a perioadei fanariote (de aici şi dezbaterea de pe criticatac.ro). Din punctul meu de vedere discuţia despre re-evaluare se va mai purta multă vreme. Mai greu cu realizarea propriu-zisă a re-evaluării, este nevoie de oameni care să cunoască greaca şi latina secolului al XVIII lea, germană, franceză şi engleză – şi mai presus de toate paleografia turco-osmană. Nu poţi face o re-evaluare serioasă fără acces direct la documentele epocii. Nu cred că în acest moment în România există 5 cunoscători serioşi de paleografie turco-osmană. Eu ştiu de existenţa a 2. În plus este nevoie de un colectiv de istorici, un singur om nu ar fi în stare să facă nimic. Dar să revenim la secolul fanariot.

Discuţia de pe criticatac.ro se poartă în jurul atitudinii coloniale a străinilor care au vizitat ţările române în secolul fanariot. Se încearcă astfel să se explice superioritatea afişată de germanii, francezii, ruşii sau englezii care au ajuns pe meleagurile româneşti. Discuţia devine destul de încurcată. Eu aş simplifica întreaga poveste: românii au început să fie trataţi drept găinari ai Europei în momentul în care şi-au pierdut capacitatea de a se apăra.

Samuraii japonezi şi clanurile boiereşti

S-a insinuat în mintea românilor ideea că evul mediu românesc a fost o găinărie. „Ce victorii dom’ne? Ne-au minţit ăia la şcoală, comuniştii! Ne băteau turcii de ne sărea apa-n cap!” – cam aşa se poartă discuţia. Nu aş intra într-o statistică a victoriilor şi a înfrângerilor, ca la fotbal. Mai degrabă aş sublinia următoarea chestiune: ţările române medievale aveau o nobilime războinică în stare să se bată. Pierdeau – câştigau luptele, asta contează mai puţin. Important este că voievozii aveau monedă proprie şi semnau tratate internaţionale. Şi asta pe tot parcursul evului mediu (inclusiv în unele momente ale perioadei fanariote!). Bulgaria, Serbia şi Grecia au existat vreme de 500 de ani doar ca denumiri geografice (Ungaria la fel vreme de 300 de ani). Bulgarii, sârbii, grecii şi ungurii NU AVEAU STAT. Din acest motiv s-au şi refugiat în ţările române pe tot parcursul evului mediu.

Păstrarea statelor româneşti (inclusiv Transilvania, unde până pe la 1600-1650 a existat o nobilime războinică românească!) se datorează exclusiv clanurilor boiereşti capabile să poarte război. Sistemul acestor clanuri boiereşti este foarte asemănător cu clanurile japoneze. Evul mediu românesc nu seamănă cu feudalismul clasic occidental. La români există doar două niveluri de proprietate a pământului (principala avuţie!): voievodul şi boierii. În occident existau ranguri nobiliare ereditare, la români existau dregătorii temporare (acordate în principiu membrilor clasei nobiliare). Voievodul feudal român nu prea seamănă cu monarhul occidental, seamănă mai degrabă cu şogunul japonez (voievod înseamnă comandant militar!). În sfârşit, comparaţia evului mediu românesc cu evul mediu japonez merită o tratare separată.

Unde vreau să ajung: decăderea ţărilor române începe în momentul în care nu se mai pot apăra. În perioada fanariotă dispar armatele, clanurile boiereşti îşi pierd sau renunţă la funcţiile militare şi se rezumă la funcţii administrative. (În paralel în secolul al XVIII lea samuraii japonezi renunţă şi ei la război şi devin administratori!) Japonezii au beneficiat de faptul că se găseau pe insule, românii au fost cuprinşi de imperiile vecine.

Războiul în secolul XVIII şi reformele din secolul XIX

Pe tot parcursul evului mediu românii au avut o armată comparabilă cu vecinii lor. Fără să intru în detalii, cea mai evidentă dovadă este numărul mare de bătălii purtate (indiferent dacă este vorba de înfrângeri sau victorii, ideea este că nu a existat niciodată o victorie decisivă, după fiecare înfrângere a urmat o nouă bătălie). În secolul al XVIII lea nu mai există o armată românească – statul român intră în colaps.

Nu este vorba de o incapacitate de adaptare la tehnica militară. Mihai Viteazul a ştiut să se folosească de armele de foc, şi pe întregul secol al XVII lea românii au avut trupe specializate în folosirea muschetelor (seimenii lui Matei Basarab). În secolul al XVIII lea însă nu mai este vorba doar de tehnica militară propriu-zisă, este vorba şi de organizare. Armatele habsburgice, cele ţariste, cele prusace foloseau sisteme noi în care era vorba mai ales de organizare. Românii nu s-au adaptat la acest noi sistem militar. Secolul al XVIII lea înseamnă reforme impresionante în organizarea statală (fiscalitate, justiţie,administraţie) – iar statele care au pus în aplicare aceste reforme au beneficiat şi de noi sisteme de organizare militară. Japonezii şi românii au parcurs secolul al XVIII lea într-un ev mediu prelungit. Nu este de mirare că în secolul al XIX lea era Meiji a japonezilor a fost obsedată de reformele fiscale şi de administraţie, dar mai presus de toate de modernizarea armatei. Secolul al XIX lea al românilor este o oglindire fidelă a acestei grabe de modernizare militară.

Românii au reintrat în istorie în momentul în care au avut o armată modernă. Iar secolul fanariot a fost posibil în lipsa unei armate proprii.

6 Comments

  • Nu sunt de acord in totalitate cu cele mentionate,mai ales asupra concluziei si anume ca adaptarea organizatorica ar fi o explicatie. As puncta un aspect demn de mentionat si anume ca un sistem de aparare pe trei fronturi deschise si in fata unor adversari cu efective militare si de foc mult superioare, izolarea efectiva prin inchiderea totala a cailor de acces pentru tehnologiile industriale si militare moderne si populatia locala relativ scazuta in comparatie cu populatiile inglobate in cadrul imperiilor care exercitau presiuni asupra tarii, unde mai punem si motivatia criminala exacerbata care evident in cazul Romaniei este net inferioara fata de alte culturi.

    Motivele sunt atat de variate si de circumstanta incat cum bine spuneai este nevoie de un studiu amplu si in primul rand de vointa nationalista care sa impulseze asemenea studii,pana atunci vom arunca banii „frunze desenate” .

  • Parca un alt istoric din galeria ilustrilor Herodot afirma ca dacii erau cei mai cinstiti dintre traci,parca!Oare nu trebuia ca fetele lui Decebal sa se harjoneasca cu legionarii (Lui TRAIANala) care mai erau si evrei din Legiunea 13 Gemini.Si mai spun europeneri ca am fi noi , hotii!

Lasă un răspuns