De ce are Ponta dreptul să dispună de aurul de la Roşia Montană?

Lăsăm de-o parte Dacia şi Imperiul Roman şi venim mai în zilele noastre, în evul mediu. Medievalii ştiau ce vor, nu ca Victor Ponta, care una semnează şi alta votează.

Utopia balcanică ridică mai multe probleme în legătură cu Roşia Montană (şi face un inutil apel la raţiune). De departe cea mai importantă chestiune ridicată de Vasile mi se pare întrebarea „de ce are statul dreptul să dispună de resursele subsolului?” Şi aici trebuie să căutăm răspunsul în istorie, să vedem cum s-a ajuns la această situaţie. Am zis că lăsăm Dacia şi Imperiul Roman, mergem până în evul mediu. În feudalismul românesc resursele minerale (ocnele de sare) erau apanajul domnitorului, adică voievodul dispunea după bunul său plac de exploatarea lor, le încredinţa unor boieri apropiaţi sau mănăstirilor şi încasa pentru visteria ţării o parte mai mare sau mai mică din venituri, în funcţie de cât de simpatici îi erau administratorii. Dar cum s-a ajuns în această situaţie?

(Deşi este vorba de Roşia Montană care este în Ardeal, unde regulile erau uşor diferite dar bazate pe aceleaşi principii, mă voi referi la istoria Ţării Româneşti, pentru că în prezent românii „decid” şi mă interesează evoluţia unei mentalităţi a modului de administrare.)

Puţină teorie juridică medievală

Istoriografia română poartă de mai bine de un secol o dezbatere referitoare la „domeniul eminent” şi „darea calului” din Ţara Românească, dezbatere care a plictisit multe generaţii de studenţi la istorie, pe vremea când se studia mai aprofundat evul mediu. „Domeniul eminent” se referă la proprietatea domnitorului asupra pământului ţării, domnitorul era teoretic proprietarul tuturor resurselor oferite de pământ (în calitate de voievod, respectiv şef al armatei şi ca „uns al lui Dumnezeu”), resurse pe care le ceda nobililor din jurul său, respectiv boierilor. „Darea calului” – la tranzacţionarea moşiilor voievodul primea un cal – apare sistematic în documentele Ţării Româneşti între 1400 şi 1600, după care dispare (în 1639 era considerată „un obicei din zilele vechi”). Această „dare a calului” a fost interpretată de mai mulţi istorici ca o dovadă a „domeniului eminent” – domnitorul trebuia „despăgubit” pentru cedarea pământului, el era „proprietarul” şi încasa o „taxă notarială”. Problema este că „darea calului” apare total inconsecvent în documente: la unele tranzacţii da, la altele nu – fără să existe vreo explicaţie logică. Şi de aici a izbucnit disputa: unii au căutat să identifice o regulă, alţii au încercat să demonstreze arbitrariul puterii domneşti. „Darea calului” era fundamentală în demonstrarea „domeniului eminent”, respectiv a faptului că domnitorul era proprietarul pământului.

Povestea a rămas în coadă de peşte până la o reinterpretare recentă a lui Marian Coman [ref]Marian Coman, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Polirom, 2013, p. 32-36[/ref] . Acesta propune următoarea soluţie: „darea calului” era o taxă de moştenire încasată de la o anumită categorie socială şi se referea majoritar la cazurile în care proprietarul murea fără să aibă moştenitori direcţi de sex masculin. Pentru astfel de cazuri de stingere a unui neam exista „prădalica” – moşia boierului mort fără fii trecea în proprietatea domniei. Ca să evite „prădalica”, boierii care aveau doar fete sau care vroiau să îşi transfere moşiile către un bărbat dintr-o linie colaterală plăteau voievodului „darea calului”. Această „dare a calului” este menţionată mai clar la boierii făgărăşeni: conform vechilor obiceiuri, castelanul de Făgăraş primea calul de luptă înşeuat şi lancea unui nobil mort fără băieţi. Astfel, în Ţara Românească „domeniul eminent” şi „darea calului” erau în legătură directă cu relaţia dintre domnitor şi nobilii obligaţi să presteze serviciul militar călare.

Pe scurt: stăpânirea asupra pământului era dată de o „gaşcă” de nobili înarmaţi bine, conduşi de un voievod. Forţa militară a unui grup social a determinat proprietatea asupra pământului.

O evoluţie minimă

„Domeniul eminent” a evoluat (darea calului a dispărut după 1600) mai ales prin întărirea autorităţii domnitorului. Dacă pe la 1400 avea nevoie de nobilii cu lance şi legăturile personale erau cele ce contau, deja în secolul al XVIII lea situaţia stă diferit. Forţa militară care garanta şi justifica proprietatea trece de la nobilii locali către Imperiul Otoman, şi s-a produs fiscalizarea relaţiilor (domnitorul fanariot nu mai avea nevoie de serviciu militar în schimbul căruia să lase folosinţa unei ocne, a unei ape sau să întărească o moşie, domnitorul avea nevoie de bani cu care să-i potolească pe turci). Însă esenţa nu s-a schimbat: proprietatea a fost în continuare definită de un grup restrâns de oameni şi s-a perpetuat mentalitatea medievală a relaţiilor personale.

Contractul social (noi cei mulţi delegăm condiţionat puterea unui grup de aleşi într-o formă sau alta) a fost aplicat la români ca „formă fără fond” în secolul al XIX lea şi al XX lea – puterea a rămas în continuare în mâinile unei grupări de „prădători”. Printre multele modernizări legislative din secolul al XIX lea s-a strecurat şi Legea Minelor din 1895 – care trecea în proprietatea statului toate resursele subsolului, mai puţin petrolul. O lege pentru şmecheri, dar care a stabilit principiul valabil până în ziua de azi. Nu este nimic nou de la 1400 încoace: un grup de şmecheri dispun de resursele naturale şi umane bazându-se pe forţă.

9 Comments

  • Sa nu uitam principiul sistemului feudal, învatat din generala – vasalii îsi cedau pamântul suzeranului, iar acesta li-l dadea înapoi cu titlu de folosita. Teoria e mai complexa …

    În orice caz, nu s-a facut deosebire niciodata între ce e „deasupra” (fânete, paduri) si ce e „dedesubt” (sare, aur).

    Abia ulterior, în particular dupa revolutia industriala, când cerintele de materii prime subterane au crescut exponential (gen carbune, minereu de fier) s-a pus problema cui apartine subsolul si eventuala liberalizare a lui.

    S-ar mai aduce aici si argumentele legate de arheologie, unde aceeasi lege prescrie cui apartin valorile (comorile 🙂 ) descoperite cu acest prilej.

  • Chiar la teoria contractului social ma gandeam cand am citit titlul, si bine faci ca o subliniezi. Dezvoltarile acestei teorii prevad doua lucruri distincte,dar strict complementare: cine decide (alesii) si in favoarea cui (teoretic in favoarea interesului general). Prima parte ne-am insusit-o usor,ca n-am avut niciodata probleme cu delegarea autoritatii 🙂 Si aici ne-am oprit.
    In teorie, legitimitatea puterii e fondata atat pe mecanismele de alegere a ei, dar si pe consecintele actelor de guvernare. Cand acestea sunt impotriva „interesului general”, incalcand deci conditiile initiale ale contractului, puterea devine ilegitima. Asta in teorie.
    In practica politica neaosa, puterea e dezlegata de orice responsabilitate privind consecintele deciziilor luate, iar guvernantii pot fi sanctionati doar prin votul repetat la patru sau cinci ani.Poti sanctiona fosti ministri sau parlamentari pentru coruptie dovedita,dar pentru incompetenta, prostie, sau urmarirea unui interes electoral, ba.
    Asa ca Ponta poate dispune de aur, sau de gaze de sist, sau de orice s-o mai gasi prin subsolurile romanesti. Nu doar pentru ca a fost ales de majoritate, ci si pentru ca, atunci cand nu va mai avea o majoritate, nu va pati nimic.

  • Nu stiu de tot acest istoric. Si in celelalte tari este la fel. In Canada cel putin, resursele naturale, apartin ”to The Queen in Right of Canada” adica altfel zis… statului. Si cam asa este peste tot. Sunt foarte putine tzarile in care resursele naturale apartin detinatorului de teren. Problema in Ro este ca din pacate guvernul nu ia cele mai bune decizii, in interesul cetatenilor.

  • Frate George, ca socialist, mi se pare corect ca resursele naturale ale unui ţări să aparţină statului – adică nouă, tuturor -, că ferigile şi dinozaurii ăia de se descompuseră acu’ sute de milioane de ani se gândiră la noi toţi, nu numa’ la Ion care-şi săpa grădina şi găsi petrol lângă wc.

    Pe de altă parte, în spiritul echităţii socialiste, şi lu’ Ion i s-ar cuveni o parte din profitul obţinut de pe terenul lui – un 5%, un 10%, un ce acolo -, drept recompensă că-l lovi norocul şi compensaţie că-i dezafectezi wc-ul.

    Asta, bineînţeles, fără să-l expropriezi pe om – vrea să concesioneze/vândă, primeşte partea lui de profit; nu vrea să vândă – să cultive roşii în continuare.

  • Si uite asa am ajuns, prin extensie, si la legalitatea ca un guvern ori un rege ori un dicator sa perceapa impozite.

    Nu de alta, dar sa stie si bandele de cartier ce baza juridica au 🙂

  • Nu este chiar aşa. Resursele naturale ale subsolului sunt definite ca proprietate a naţiunii române şi, evident, gestionate de către autorităţile statului. Este o mică diferenţă, dar esenţială, care totşi face ca orice gestionare frauduloasă să constituie infracţiune. Faptul că, într’adevăr, administrarea întregii societăţi româneşti (iar resursele naturale sunt doar un segment) este una dezastruoasă, chiar ticăloasă, acest lucru nu presupune că acea „gaşcă”, de care se face vorbire, ar avea vre’un drept (formal sau informal) să gestioneze aşa cum o face.

Lasă un răspuns