La 14 martie 1973 Nicolae Ceauşescu dădea de pământ cu şefii Securităţii: descoperise că şi el era urmărit pas cu pas. Avea pe masă două dosare voluminoase, pline cu note informative şi fotografii care se refereau la el. Toţi oamenii din jurul lui Nicolae Ceauşescu erau fie urmăriţi, fie transformaţi în surse ale Securităţii – chestie care l-a scos din sărite pe marele conducător. Unele pasaje din stenograma în care Ceauşescu se răţoia la mahării din Ministerul de Interne şi Securitate sunt absolut delicioase:
Ceauşescu: O altă notă este în legătură cu medicii care m-au consultat, ce au spus ei şi ce am spus eu, dar nu vreau să intru în amănunte. Din aceste note reiese că, de fapt, ele sunt date de medici care fac muncă informativă, care au participat direct la consult, pentru că toate aceste lucruri nu puteau fi cunoscute decât de cei care au participat direct. Aici se spune că s-a prescris un anumit medicament şi că pacientul este împotriva oricărui medicament injectabil.
Securitatea descoperise secretul lui Ceauşescu: se temea de injecţii! Drept urmare ministrul de Interne Ion Stănescu şi-a pierdut funcţia, în locul lui fiind numit Emil Bobu. Ceauşescu nu a reuşit să afle cine a dat ordin ca el să fie urmărit de Securitate, generalul Nicolae Pleşiţă mulţumindu-se să spună sec: „Vă raportez că exista această practică”. Ceea ce l-a enervat şi mai tare pe Nicolae Ceauşescu, care dorea să afle cui îi erau destinate informările despre propria lui activitate? Aveau cumva de gând securiştii să-i povestească tocmai ce făcuse?
Altă problemă era că nu doar Ceauşescu era urmărit de securişti, ci toţi şefii de partid – ceea ce năştea întrebarea: cine pe cine controla? Partidul pe securişti sau invers? Rezultatul acestui scandal a fost unul tragic pentru istoriografia română: toate dosarele informative asupra membrilor de partid strânse până în 1973 au fost predate Comitetului Central al PCR şi cel mai probabil au fost distruse. Poate am fi ştiut mai multe astăzi.
Stenograma şedinţei de lucru cu Colegiul Ministerului de Interne din 14 martie 1973, apărută în Florian Banu, Luminiţa Banu, Partidul şi Securitatea. Istoria unei idile eşuate, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2013
Si eu care stiam ca membri PCR nu erau urmariti de secu…. decât cu aprobarea nu mai retin bine, MAN sau CC. Ca si azi cu parlamentarii, de fapt.
Domnu Damian,
eu am vorbit cu generalul Pleșiță, cu alți ofițeri și despre momentul demiterii lui Stănescu și a lui Pleșiță. Ei spuneau că situația a fost altfel și nimeni nu i-a contrazis până acum. Pleșiță îl urmărea pe doctorul Schecter fiindcă el era medicul președintelui. Nici într-un caz pe președinte. Pleșiță racolase o femeie de serviciu de-a lui Ion Dincă. Dincă a aflat că i se umblă în bucătărie și i-a spus lui Ceaușescu. Atunci a plesnit și scandalul Schecter. „Pentru cine lucrați? Pentru ruși sau pentru americani”, i-a întrebat Ceaușescu. Stănescu a început să bocească. Pleșiță a cerut să se facă anchetă: „Dacă v-am trădat, vreau să fiu împușcat la zid!” „De ce l-ai urmărit pe Schecter?” „Pentru că el vă umblă în gât în fiecare zi și trebuie să știu tot despre el!” Ceaușescu a amuțit. Securitatea nu urmărea activiști de partid. „Îi proteja” contra celorlalți. Cine ar fi avut curajul să-l urmărească pe Ceaușescu? Făceau pe ei toți. Activiștii PCR se dau victime de 24 de ani, la fel procurorii și judecătorii de-atunci. Aruncă toată vina numai pe securiști, care, sigur că au provocat tragedii, dar la comandă politică. Aici e-aici! PCR avea „rolul conducător” absolut în societatea comunistă încă de pe vremea lui Pantiușa, nu Secu. Pătrășcanu a fost împușcat de Pantiușa la ordinul expres al lui Dej. Rolul conducător al PCR! Era trecut acest lucru și în Statutul PCR. Dacă un securist voia să mă urmărească pe mine, un simplu membru de partid, el trebuia să vină la secretarul de partid din fabrica unde lucram și îl informa în prealabil. Sigur că secretarul de partid tremura și își dădea acordul pentru urmărire… Fără să-mi spună careva, normal.
Momentul destituirii lui Pleșiță-Stănescu este o poveste mai complicată. Nici eu nu am publicat chiar tot despre asta…
Poate discutăm vreodată.
Stenograma pe care am citit-o eu confirmă parţial spusele lui Pleşiţă. Corect, adevăraţii responsabili sunt activiştii PCR, securiştii le erau subordonaţi.
chiar crede careva tâmpenia asta? a, stai c-am văz’t ceva pe net: 30% dintre români au probleme serioase cu nervii! :P
@Viorel Patrichi
Puteţi spune sursele în baza cărora afirmaţi atât de decis că Dej i-a ordonat lui Pintilie să-l execute pe Pătrăşcanu?
Lavinia Betea în lucrarea dedicată lui Lucreţiu Pătrăşcanu nu a avut curajul unei afirmaţii atât de directe.
E adevărat, în 1953 murise Stalin. Dar veniseră nişte sfinţi în locul lui? Raportul lui Hruşciov va fi abia în 1956, an în care se produce şi revolta ungurilor ca lasă în urmă alte zeci de mii de victime ucise de sovietici.
Cred ca mai trebuie sa treaca ani pentru ca faptele, asa cum au fost, sa iasa la suprafata.Cele mai multe insa se vor pierde odata cu oamenii care le-au trait.Si peste ani, ne vom trezi cu o imagine romantata a socialismului proletar.
O societate nouă, dictatorială, oricare ar fi ea, nu se poate menţine la putere cu reguli democratice. Gîndiţi-vă că pentru dezvoltarea unei societăţi lipsite de exploatare, aşa cum au gîndit-o marii umanişti ai vremilor trecute, nu se poate face fără naţionalizarea, într-un fel sau altul a mijloacelor de producţie, care constituie sursa exploatării.
Ori, a deposeda pe cineva de averea sa constituind mijloace materiale care fac posibilă exploatarea, proprietarul deposedat face moarte de om. Deposedarea nu se face niciodată cu mănuşi de damă, ci cu cele de box. Aceasta este sursa represiunii la care a recurs noua clasă politică venită la putere în Rusia anilor 1917. De aici s-au inspirat atît Musolini, Hitler, Mao Tsedun sau Fidel Castro.
Se pare că cei din urmă au găsit mijloace de persuasiune care i-au făcut pe proprietarii deposedaţi să se adapteze, de voie, de nevoie, noii situaţii dictate de clasa politică. De pildă, în China, foştii patroni deposedaţi de aceste mijloace au fost recompensaţi de noua clasă politică cu menţinerea lor în fruntea întreprinderilor cedate statului. Astfel că profiturile/pierderile acestor unităţi de producţie au fost trecute în contul statului şi utilizate la dezvoltarea unei economii planificate ştiinţific.
Să nu ne grăbim cu condamnarea economiei planificate că nu se ştie dacă vreodată societatea omenească nu se va reîntoarce la această metodă pentru gestionarea mai eficientă a economiei globale.