Regulile duelului medieval românesc

”Tot omul are puterea să să bată cu vrăjmașul cela ce vine asupra lui să-l ucigă sau să-i ia bucatele și de va vedea că într-alt chip nu iaste putință să scape, atunce să ucigă de tot pre cel ce-i cade năpastă”.

Glava 11 din Cartea românească de învățătură a lui Vasile Lupu (1646) stabilește regulile duelului – sau mai bine zis cazurile în care un om este iertat de pedeapsă dacă ucide pe altcineva – în limbajul juridic de azi dreptul la autoapărare. Principiul este simplu: ”Cela ce ucide pre omul cela ce vine asupra lui să-l ucigă nu să va certa nicicum”.

”Semnele” sau indicațiile intenției de omor sunt definite astfel: atentatorul să vină cu ”armele goale” sau cu mulți însoțitori. Dacă un om îl amenință pe altul că îl va ucide, cel amenințat îl poate omorî pe amenințător – mai ales dacă acesta vine asupra lui, dacă este mânios sau beat. Nu puteai ridica mâna oricum la altul: ”Cela ce va răni pe altul sau de-l va lovi măcar numai o dată cu un toiag, poate să-l ucigă de tot cle rănit sau cel bătut fără nici de o certare”; ”Un om, de va fi încins cu arme și de va da cuiva o palmă numai, ucide-l-va de tot cel cu palma și nu să va certa, ales de-l va fi suduit și-l va fi ocărât înainte de palmă”. În cazul jignirilor sau lovirilor, cel jignit sau lovit trebuie să reacționeze pe loc – dacă se duce după atentator ulterior și-l ucide este tratat de ucigaș și își pierde capul.

Exista însă o ierarhie: tatăl își poate lovi fii, frații mai mari pe cei mai mici, soțul își poate bate nevasta, dascălul pe ucenic, egumenul pe călugăr, stăpânul pe rob – fără să se aplice regulile de mai sus. Cu câteva excepții: dacă mai marele se întrece cu măsura ”de-i bat pururea și foarte cumplit și vine lucrul de stă în cumpănă de moarte să și-i ucigă de tot sau vine cu armele goale atunce cei mai mici vor putea sta împrotiva celor mai mari și, de să va tâmpla vreuna ca aceaia pot să-i ucigă și de tot și să nu aibă nice o certare”.

Cine începe primul să jignească și apoi îl ucide pe cel jignit care a scos sabia este considerat ucigaș. Recomandarea este ca să fie evitate aceste conflicte: ”Tot omul să cade să fugă di cela ce-l suduiaște, pentru să lipsească să nu vie lucrul să să facă ucidere”. Dacă cel jignit (”suduit și ocărât”) poate să fugă și nu o face, se ajunge la luptă și îl omoară pe atentator, atunci omorâtorul ”să să cearte după voia giudețului, iară nu cu moarte”. Există și excepții: ”Nu iaste datoriu omul să fugă de cuvintele ceale de sudalmă când va cunoaște că de va fugi, mai rău va fi și mai rău îl va vătăma cela ce-l suduiaște”. Oamenii cu rang, boieri sau slujbași ai domniei la fel nu sunt datori să fugă din fața celui care îi jignește. La fel, scapă de orice pedeapsă cel jignit care îi ucide și pe însoțitorii jignitorului care îi sar în sprijin.

Alte excepții de la pedeapsă pentru cazurile de omor: soțul care își prinde soția în pat cu altul; soțul, tatăl sau fratele care își scapă soția, fiica sau sora de la viol; soția care își ucide soțul ce voia s-o omoare.

Să rezumăm principiile din legislația medievală românească:

1. Orice om, indiferent de rang, își poate apăra viața și averea. (Din nou, robii țigani nu puteau fi omorâți de stăpâni, ba chiar aveau dreptul să îl ucidă nepedepsiți pe stăpânul abuziv sau cu intenții criminale. Să uităm propaganda cu ”stăpânii care își omorau țiganii în bătaie”.)

2. Jignirile și lovirile puteau duce la moarte de om, cu condiția ca reacția să fie pe loc. Cine jignește sau amenință primul este vinovat.

3. Este recomandată evitarea luptei de la jigniri, dacă se ajunge la moarte totuși făptașul nu este considerat și pedepsit ca un criminal.

Regulile de mai sus erau valabile și în Țara Românească, la 1652 Matei Basarab a inclus în ”Îndreptarea legii” întregul corpus din Moldova al lui Vasile Lupu din care am citat mai sus (intitulat ironic pentru moldoveniștii de azi ”Carte românească de învățătură”). Cam în același fel erau analizate și duelurile din Transilvania, aici am prezentat cazul unei încăierări cu săbii din Brașov, pornit de la o înjurătură de mamă.

Dan Alexe îi compară pe români cu albanezii care aplică codul vendetei între familii și ajunge la concluzia că românilor le lipsește snaga pentru că nu se ucid ca albanezii. Părerea mea este alta: românii au fost din vechime o civilizație a legii, o societate în care se aplica cât de cât norma juridică. Românii au fost îndeajuns de violenți, mai ales în vechime, doar că aveau coduri juridice (legea de mai sus compilează dreptul bizantin cu cele mai recente analize jurdice din Europa occidentală de la 1600, vă spun altădată povestea acestei reforme). Având legi proprii de inspirație bizantină și europeană românii nu au avut nevoie să păstreze coduri tribale, precum albanezii.

22 Comments

    • dan

      Legile erau făcute și aplicate de oameni, asta este deosebirea față de azi. Oricine avea dreptul și obligația de a aplica legea. Este modul natural de existență până la urmă.Dacă vedeai pe unul că îl omoară, fură sau tâlhărește pe altul erai obligat să intervii! Azi ești obligat să suni la 112, maxim.Dar erai și apărat în fața oricui pentru că ai intervenit. Astăzi nu se mai intervine nu de frica golanilor, ci a legii tembele care te pedepsește că ai făcut dreptate. Dan Alexe habar n-are care e treaba cu Kanunul Albanez. Acela a existat și există încă într-o zonă fără autoritate de stat, unde presiunea majorității menține ordinea. Kanunul nu e numai vendetta, este Ordine! În rest articolul lui Dan Alexe e chiar ok.

  1. Marian

    Titlul e un pic misleading – fondul articolului se refera la atac, aparare, auto-aparare, cine are dreptul sa bata pe cine si cât etc etc etc.

    Duelul este (era) o metoda de a rezolva diferendele (ok, si împartitul banilor unui om între el si tâlhar poate fi interpretat ca un diferend 🙂 ) conform unor reguli bine puse la punct si, aici e diferenta, care asigurau fair-play-ul. Sigur, limitarea bataii confom unui ciomag nu ai gros de atâtia si atâti centimetri poate fi considerata o încercare de fair-play, dar nu se apropie de duel.

    Duelul în sensul în care a fost cunoscut în vest si a venit, de factura literara, la noi, nu a existat AFAIK în tarile române, nici pe vremea lui Basarab, nici a carvunarilor.

    Asta nu înseamna ca nu avem vâna-n noi, nici ca n-am avut onoare, pur si simplu nu am avut nevoia sociala a acestui instrument. De regula diferendele care ar fi putut duce la un duel de exemplu în Franta, Anglia sau Germania, nu au putut exista decât între doua persoane de o aparenta asemanare – la noi însa problemele apareau doar între boier si taran, între arendas si taran, între boier si voda, între vladica si boier. Ultimele doua erau reglementate prin diverse organisme, primele se reglementau în cele din urma prin rascoale.

    • Marian

      Lasând la o parte exagerarile, ambii au pus degetul pe rana (rani) referitor la unele subiecte „tabu” la noi.

      Poate ca ar trebui sa învatam si de la ei câte ceva.

      Poate ca ar fi cazul sa rescriem o a doua istorie sincera, ca autorul primeia, un profesionist de exceptie a plecat dintre noi. O istorie sincera în care sa aratam si bune si rele, pe care Eminescu ne zicea ca „bucurosi le-om duce toate”.

      Câta vreme istoria românilor o scriu amatorii de senzational si politrucii, la fiecare 20 de ani vom oscila catre directia complet opusa, si apoi iarasi, si iarasi, si iarasi…

      Si uite asa, istoria iar ne-o scriu altii.

  2. PD

    Nu poți să nu rămâi uimit de subtilitatea și de coerența acestor legi.

    Eu am acasă ”Îndreptarea Legii” a lui Matei Basarab, 1652. Dragi prieteni, dați-mi voie să vă citez din Pravilă: ”A patra însurare se dăsparte fără dă nici o socoteală, pentru că e afară de leage; și aceaia nuntă nu se chiamă, ce viață porcească, adecă cum se tăvaleaște porcul în tină și se întină și se împute, așijderea și la cea a patra însurare ce să însoară omul”!

    E o bucurie să citești limba asta română veche, frumoasă.

  3. vlaicu

    Limba vorbita de popor, inca de la daci, este in mare parte cea de la Creanga, cu angajarea unui numar de arhaisme/regionalisme. Se poate observa, de asemenea, o rotatie a sensurilor in cazuri nu foarte numeroase, a se vedea dialectul aroman. E o bucurie sa regasesti acest echilibru, adevarat, in legi, ca forma a repulsiei ancestrale fata de anormalitate si uraciune.

  4. vlaicu

    Alecu Russo (1819 – 1859)

    spunea despre acei intelectuali care i-au adunat pe români, la Blaj, ca le-au vorbit nu in româneste, ci intr-o ,,babilonie de cuvinte stropsite si smulse din latineste,,. Tot el remarca faptul ca ,,latinismul si neolatinismul au fost un steag ce nu-si mai prinde loc acum,,.

  5. surena

    Pana la bizantini (nu stiu de ce este musai sa se utilizeze termenul lui Gibbon si nu cel de romei) au fost romanii si dreptul roman, drept care va sta inclusiv la baza celebrului jus valachorum, jus valachicum , legem olachorum care preia ideea statala de mostenire romana in Romaniile mai mici aparute la sud si nord de Dunare.
    Despre duelul la romani sau duelul judiciar acesta nu era reglementat in jus valachorum pentru ca duelul judiciar este un produs al evului mediu.
    Dmitrie Cantemir in Descriptio Moldavae spune ca moldovenii nu cunosteau duelul . Este evident ca Pravila lui Vasile Lupu se refera la legitima aparare si nu la duel. Cantemir spune clar ca taranii se bateau cu pumnul si cu bata. Duelul apare la noi pe la inceputul sec al XIX-lea.
    @ vlaicu Despre „latinismul ” Scolii Ardelene gasiti mai jos, sub condeiul lui Al. Niculescu, un articol bine documentat
    http://www.romlit.ro/despre_latinismul_scoalei_ardelene

    P.S Radu Praznaglava nu era „cap gol”, ci „chel”, „plesuv” pentru ca daca era un prostanac nu-l invingea pe Dan al II-lea si nici nu pastra Banatul, Almasul, Fagarasul si partile tataresti.

    • dan

      corect, pravila lui Vasile Lupu întărea legea pământului, prin care prima obligație și primul drept este să-ți salvezi viața. Termenul de bizantini este de dată recentă și cu scop pervers, de exemplu să nu se mai facă legătura romani-romei-români…

    • Marian

      Termenul de bizantin a fost dat într-adevar ca urmare a unei conspiratii, dar nu contra noastra – care nici nu existam în lumea lor.

      Ci ca sa sublinieze ca bizantinii erau de fapt greci, desi fosti cetateni romani, si prin extensie imperiul roman de rasarit, care a supravietuit aproape 1000 de ani celui vestic nu mai era un imperiu roman. „Acel” imperiu roman urma sa fie un altul nou construit pe ramasitele celui vestic, sub obladuirea bisericii catolice, si-ntr-adevar, acel imperiu a existat si a dainuit pâna în 1815. Dar fara a fi grec, ci numai german.

  6. vlaicu

    Observ o insistenta a celor cateva scursuri care intra pe acest blog, desi li s-a spus cu frumuselul ca dinastia traco-daca e recunoscuta atat in lumea specialistilor, cat si de Ortodoxie. La fel, in cazul legii valahe, adica legii pamantului care a fost una si indivizibila, mostenita de la strabunii traco-daci, pe care Hadrian a incercat sa o surpe, dar s-a ales cu praful de pe toba.

    Se pare ca scursurile si adulatorii tuturor stapanirilor sunt luati cu maturoiul de peste tot si am presimtirea ca in curând nu vor mai avea loc nicaieri. Cum traim in epoca zborurilor cosmice, am convingerea ca ultimii dintre ei vor fi expediati, cu un sut in cur, in spatiu!

    • surena

      Tipic pentru un dacopatolog sa recurga la invective. Daca nu esti in stare sa porti un dialog,ai macar decenta sa taci din gura. Ai mare grija cum vorbesti, ca nu se stie, ar fi trist sa te busesti (ne)simtitule

Lasă un răspuns