Ana Pauker hotăra avorturile kominternistelor românce

În introducerea la jurnalul comunistului bulgar Gheorghi Dimitrov* am găsit o referinţă tulburătoare. Ana Pauker decidea cine dintre studentele românce la Komintern putea sau nu să avorteze. Nu există detalii suplimentare, dar Dimitrov, în calitatea lui de şef al Kominternului în anii celui de-al Doilea Război Mondial cu siguranţă ştia destule astfel de detalii murdare.

Chestiunea mi se pare pur şi simplu monstruoasă. Ana Pauker deţinea o putere fabuloasă asupra femeilor din România care se alăturaseră Kominternului. Monstruos mi se pare modul în care aceste femei erau lipsite de puterea de decizie asupra propriului corp, chestie care se apropie de dezumanizare. Poate una dintre aceste femei îşi dorea copilul – însă Ana Pauker putea să curme viaţa acelui copil – iar cea mai mică ezitare din partea împricinatei arunca umbra îndoielii asupra ataşamentului ei faţă de Partid. Sau Ana Pauker putea decide că o altă studentă nu putea să avorteze, iar pe viitor copilul putea deveni dovada „descompunerii morale” – expresie sinonimă în jargonul comunist cu promiscuitatea. O chestie ciudată: cu voie de la Lenin comuniştii propovăduiau libertinajul sexual, însă în vremea lui Stalin „descompunerea morală” devenise o acuzaţie care putea aduce excluderea din partid şi chiar o condamnarea. „Descompunerea morală” era una dintre cele mai facile acuzaţii printre kominterniştii atinşi de fervoarea promiscuităţii.

În literatura recentă Ana Pauker este recuperată uşor-uşor, prezentată ca o victimă a primitivului Gheorghe Gheorghiu Dej, iar nu ca o monstruozitate a Kominternului, aşa cum bine a fost surprinsă pe coperta revistei Time.

ana-pauker-time

* The Diary of Georgi Dimitrov 1933-1949, Yale University Press, 2003

Câteva gânduri la moartea proletcultistei Nina Cassian

Sursa foto
Sursa foto

Toţi scriitorii din România anilor ’50 poartă pe frunte pecetea crimei. Au contribuit nemijlocit la instaurarea teroarei comuniste, umpleau coloanele publicaţiilor de propagandă conform directivelor partidului. Au otrăvit ani în şir minţile şi sufletele românilor. Scriitorii proletcultişti nu au ucis cu mâinile lor, însă în spatele perdelei de fum create de ei au putut avea loc crimele perioadei staliniste din România. Orice ar spune, ei au trăit bine, în timp ce la Piteşti se desfăşura experimentul reeducării cu parul.

După căderea comunismului toţi proletcultiştii au început să-şi amintească de cum erau ei de fapt anti-comunişti în sufletele lor, cum şi ei au fost victime, cât de mult au suferit sau că de fapt au fost orbiţi de un entuziasm tineresc. Încă puţin şi spun că le-au lipsit trei minute să prindă trenul spre Făgăraş pentru a se alătura grupului Gavrilă Ogoranu. Părerea mea este că de fapt au fost nişte cinici. Ştiau foarte bine ce făceau, ştiau foarte bine că la adăpostul scriiturii lor se petreceau crime. Însă au preferat să scrie la comandă şi să-şi încaseze banii. Transformaţi în cameleoni, cu suflete de reptilă, toţi aceşti proletcultişti care au contribuit la instaurarea comunismului în România au încercat să se adapteze la modificările echilibrului din interiorul puterii comuniste de la Bucureşti. Când îşi pierdeau protectorii din partid deveneau brusc disidenţi. Însă permanent au fost legaţi ombilical de comunism. După 1989 au ieşit ca păduchii în frunte şi au ocupat punctele nodale ale comunicării publice din România, ei înşişi, copii lor ori copii lor de suflet.

Acelaşi traseu l-a avut şi poeta Nina Cassian, oricât s-a încercat recuperarea ei în spaţiul public în ultimii ani. În loc să-i prindem pe toţi aceşti proletcultişti într-un insectar al ororilor României, să le studiem otrava cu maximă precauţie – ca de obicei le-am răbdat obrăznicia cu care se insinuează în spaţiul public. O altă colosală insolenţă se petrece în prezent cu complicitatea unor tineri inconştienţi: modificarea istoriei, acoperirea adevărului cu straturi groase de minciună, internetul care ştie tot nu ştie de fapt nimic. Moartea Ninei Cassian a fost acoperită de laudele puternicilor zilei de ieri şi de azi. Să-i fie ţărâna uşoară şi s-o ierte Dumnezeu, că mult rău ne-a mai făcut!

Craniul lui Ştefan Foriş şi politica făcută cu ranga de comunişti

craniu-stefan-foris

CNSAS a digitizat dosarul anchetei PCR din 1968 privind abuzurile Securităţii, dosar în care se găsesc câteva fotografii de la deshumarea lui Ştefan Foriş (aici). Secretarul general al Partidului Comunist Român din timpul războiului a fost „lichidat” cu o rangă în vara anului 1946 din porunca partidului pe care l-a slujit cu credinţă. Ucigaşul cu ranga a fost Timofei Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie – şeful Securităţii între 1949 – 1963.

Pagina Wikipedia a lui Gheorghe Pintilie pune sub semnul întrebării informaţiile conform cărora acesta l-ar fi ucis pe Ştefan Foriş (aici).

gheorghe-pintilie-wikipedia

Gheorghe Pintilie îşi mărturisea senin crima comisă în 1946, declaraţia scrisă de mâna lui poate fi citită în dosarul CNSAS. Mai mult, criminalul era foarte liniştit la mai bine de 20 de ani de la comiterea crimei, îşi declara iubirea faţă de partid şi ştia că nu va fi pedepsit. Pentru că oamenii Moscovei care au ucis în România nu au fost pedepsiţi niciodată. Istoria şi monstruozitatea acestor crime – ca şi povestea personală a criminalilor – sunt foarte puţin cunoscute în ziua de azi. Stângiştii de modă nouă mai au puţin şi refac romantismul ilegaliştilor comunişti din perioada interbelică, făcând uitate subteranele ucigaşe ale epocii.

Ştefan Foriş a crezut în partidul comunist din tot sufletul. Deşi era secretarul general al PCR în 1944, a predat conducerea partidului aproape fără să se opună – era un soldat disciplinat. A mers la moarte fără să schiţeze cel mai mic gest de autoapărare, precum un oştean credincios. Gheorghe Pintilie a ucis un om cu ranga fără să clipească şi l-a îngropat în subsolul unei case din centrul Bucureştiului. În tinereţe Gheorghe Pintilie a ucis preoţi şi culaci în timpul revoluţiei bolşevice, apoi a fost antrenat ca spion la Tiraspol şi paraşutat în România. Arestat, a fost închis alături de Gheorghe Gheorghiu Dej şi restul comuniştilor din România. Când Dej împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au ajuns la concluzia că Ştefan Foriş a fost un trădător al partidului şi i-au dat sarcina să-l lichideze pe Foriş – Gheorghe Pintilie a executat ordinul.

Pe lângă Foriş a mai fost descoperit un anume „Bulgarul”, lichidat tot de Gheorghe Pintilie plus un al treilea cadavru provenit din fierbintea vară a anului 1946. Prin câte alte subsoluri din Bucureşti zac cadavre de oameni ucişi de comunişti? Încercarea de impunere a legalităţii pornită de Ceauşescu a eşuat. Partidul a anchetat în 1968 o parte din crimele Securităţii – însă nu s-a ajuns la procuratură şi judecată, criminalii nu au fost pedepsiţi. Gheorghe Pintilie a murit în 1985 cheltuindu-şi pe băutură pensia de general de Securitate.

De ce a trădat Pacepa?

Istoricul Liviu Ţăranu reduce la trei posibilele motive ale trădării lui Ion Mihai Pacepa din vara anului 1978. Primul este cel prezentat chiar de transfug: ar fi ales varianta fugii la americani deoarece Nicolae Ceauşescu i-ar fi cerut să organizeze asasinarea lui Noel Bernard, directorul secţiei române a postului de radio Europa Liberă. Tot Liviu Ţăranu constată că această variantă nu este susţinută de nici o altă sursă aflată la dispoziţia istoricilor. Eu aş mai adăuga faptul că memoria lui Ion Mihai Pacepa este fluctuantă: în prima ediţie a cărţii Orizonturi roşii spune că Nicolae Ceauşescu îi cerea să folosească un dispozitiv pentru iradierea indezirabililor; într-o ediţie mai recentă a aceleiaşi cărţi a lui Pacepa, Ceauşescu îi solicita să folosească otrăvirea cu taliu radioactiv (influenţă a cazului Aleksandr Litvinenko? detalii suplimentare aici)

Al doilea posibil motiv al fugii lui Pacepa (şi cel mai probabil şi bine documentat) ar fi o combinaţie de factori care i-ar fi indicat acestuia că urma să cadă în dizgraţia lui Ceauşescu şi chiar să fie judecat şi condamnat pentru fapte de corupţie. Când şeful spionajului românesc Nicolae Doicaru a căzut în sus pe scări şi a fost numit ministru al Turismului în martie 1978, adjunctul lui, Ion Mihai Pacepa se aştepta să preia el conducerea Direcţiei de Informaţii Externe din cadrul Securităţii. Avea să fie dezamăgit: şeful spionilor a fost numit generalul Alexandru Dănescu. La asta s-a adăugat şi declanşarea unei anchete de Partid asupra corupţiei practicate de ofiţerii de Securitate care se ocupau cu spionajul extern, anchetă în care Pacepa figura la loc de frunte, printre şpăgarii cei mai mari. În plus, Pacepa a ratat şi „afacerea Fokker”, nu a reuşit să-i convingă pe vest-germani să vândă României drepturile pentru fabricarea unui avion civil. Trecut cu vederea la promovare, ameninţat de o anchetă a procurorilor şi cu ratarea afacerii Fokker, Pacepa avea foarte puţine motive să se întoarcă în România, unde cu siguranţă îl aşteptau interogatorii prelungite şi o posibilă condamnare.

A treia variantă ar fi că Ion Mihai Pacepa se află de multă vreme în legătură cu CIA ca agent dublu şi în vara anului 1978 ar fi „mirosit” că ar putea fi descoperit şi de aceea a trecut la americani. Liviu Ţăranu nu este convins de această variantă, deşi foarte mulţi generali de Securitate au luat în braţe această variantă. Mai degrabă totuşi pare probabilă varianta în care Pacepa s-a speriat de ancheta declanşată de introducerea fără vamă în România a unui camion plin cu televizoare şi frigidere occidentale destinate mahărilor din Partid.

Liviu Ţăranu a publicat în 2009 volumul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980”, o carte în care a adunat 132 de documente care reflectă fuga lui Pacepa şi ancheta declanşată după acest eveniment. Unele din aceste documente sunt chiar vesele. De exemplu, iată ce declara generalul Gheorghe Marcu referitor la obiceiurile nomenclaturii de Partid:

Raportez următoarele probleme deosebite:

1. În anul 1970 am raportat tov. I. Stănescu şi N. Doicaru că „E” (agent al Securităţii) mi-a oferit cadou o puşcă de vânătoare drilling (cu trei ţevi) cu lunetă, pe care n-am primit-o. Tovarăşii mi-au spus să încerc obţinerea fără bani a 5 puşti similare cu rezerva de cartuşe necesară.

Am executat dispoziţia şi am procurat armele în cauză. Pe raportul întocmit la data respectivă, care se găseşte în posesia subsemnatului, s-a pus rezoluţia: o armă se dă la cabinetul nr. 1, una la tov. I. Stănescu, una la tov. V. Patilineţ şi una rămâne subsemnatului. S-a executat.

În 1973 am fost chemat de tov. E. Bobu, ministru de Interne şi în prezenţa tov. N. Doicaru am fost întrebat dacă mai am arma care mi-a fost dată. Am răspuns că o am la birou nefiind folosită. Mi s-a ordonat s-o aduc, ceea ce am făcut. Tov. E. Bobu a examinat-o şi mi-a spus că nu este de mine. Că o ia dânsul şi din armele pe care le are îmi va trimite o puşcă rusească Ij. Aşa a şi procedat. (…)

Scena în care un ministru îi ia unui subordonat o puşcă (dar şi modalitate de obţinere a armei!) mise pare extrem de jegoasă. În sfârşit, dacă vreţi să vă amuzaţi cu detaliile sordide ale corupţiei la nivel înalt din România comunistă găsiţi cartea lui Liviu Ţăranu aici.

Pacepa in dosarele Securitatii

Sfaturile lui Nicolae Ceauşescu pentru presa română. Valabile şi azi!

Nicolae Ceauşescu

La 1 mai 1974 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu şefimea de partid şi din presă ca să ia măsuri pentru eficientizarea ziarelor şi revistelor din România comunistă. Unele din părerile lui Ceauşescu ar trebui să fie ascultate de mulţi dintre patronii şi şefii din presa românească de azi. Omul se întreba – pe bună dreptate! – de ce trebuie ţinută o publicaţie care nu scoate profit. Din fuga calului i-a mai dat vreo două peste ochi şi lui Adiran Păunescu, căruia îi reproşa că revista „Flacăra” nu avea nici o direcţie şi că se manifesta haotic.

N-am de gând să-l laud pe Ceauşescu, nu ştia prea multe, singura lui idee era să reducă cheltuielile, tăia în carne vie. Nici nu le plâng de milă ziariştilor de atunci care au zburat de la publicaţii şi au fost trimişi să sufere în sectorul de propagandă al Partidului Comunist. Însă părerile lui Ceauşescu despre conţinutul presei din 1974 sunt cât se poate de pertinente şi chiar valabile pentru ziua de azi. Iată ce spunea Ceauşescu, conform stenogramei ce urmează să fie publicată în Istoria Comunismului din România. Documente, vol. III (via România Literară):

Am şi propus să facem o redacţie unică pentru presa centrală şi ar fi suficient, pentru că, în afară de câte un articol luat de la câte cineva, se publică aceleaşi materiale. Informaţiile externe sunt aceleaşi, informaţiile interne la fel şi mai este câte unul care scrie câte un articol, dar din care nu înţelegi nimic.(Ceauşescu supărat pe editorialiştii epocii!)

Am pus astăzi trei ziare pe masă şi toate seamănă leit, nu numai în ce priveşte pagina internaţională. În toate scrie acelaşi lucru, numai aşezarea este diferită, după imaginaţia fiecăruia. Noi am mai vorbit nu o dată că nu este nevoie să se reia toate aceleaşi ştiri. Ştirile internaţionale se dau de către televiziune de 3-4 ori pe zi şi atunci în ziare ar trebui să apară lucruri mai deosebite.

Este extrem de trist că după 40 de ani de evoluţie, internet şi new-media trebuie să ne întoarcem tot la nea Nicu’ să ne spună ce trebuie să facem.

Ion Mihai Pacepa: trădător, agentul ruşilor, şpăgar la nivel înalt

Eu unul cred că Pacepa e mort şi îngropat de multă vreme, dar există nişte şmecheri care îi scot mumia la vitrină din când în când, nu ştiu de ce. Am ascultat prin 2007 (2006?) o înregistrare cu vocea lui Pacepa, un interviu care a fost publicat în ZIUA. Nu am înregistrarea, dar pot să vă spun că erau cuvinte tăiate şi lipite. O mizerie.

Istoricul american Larry Watts a avansat ideea că Pacepa a fost agentul ruşilor şi că dezertarea lui a folosit Moscovei pentru a otrăvi relaţiile dintre România şi SUA (detalii aici). Alte reflecţii pe aceeaşi temă aici, aici şi aici.

Stelian Tănase a organizat la Muzeul Ţăranului Român o întâlnire în care a dezbătut dosarul Pacepa. Singurul care s-a referit direct la teza lui Larry Watts a fost Liviu Mihaiu, care a spus că fosta securitate şi actualele servicii au trei obsesii: ruşii, ungurii şi Pacepa. Şi că ultima ofensivă jurnalistică a subiectului este încercarea de a demonstra că ruşii l-au trimis pe Pacepa în America. În rest Liviu Mihaiu ne-a povestit articolul de aici (fiica procurorului care a anchetat fuga lui Pacepa spune că taică-său a găsit poze cu Elena Ceauşescu în ipostaze indecente, le-a dat lui Nicu şi apoi a fost iradiat).

Per ansamblu toată lumea a fost de acord că tot ce a publicat Pacepa după fuga în SUA sunt nişte aiureli, mai ales cartea Orizonturi Roşii. Liviu Tofan (fost redactor Europa Liberă) spune că în prima ediţie a cărţii lui Pacepa Ceauşescu dădea ordin ca duşmanii să fie iradiaţia cu „Radu”, un dispozitiv portabil care le dădea cancer. În a doua ediţie a cărţii Ceauşescu se şmechereşte şi nu mai umblă cu dispozitive portabile, ci cu prafuri radioactive, pe modelul Litvinenko. Andrei Muraru a remarcat că acuzaţiile în baza cărora a fost împuşcat Ceauşescu la Târgovişte au fost culese integral din cartea lui Pacepa, „Orizonturi Roşii”. Dinu Zamfirescu a mai subliniat şi el nişte minciuni din cartea asta minunată şi ne-a citit nişte fragmente dintr-un plan de măsuri făcut de Pacepa pentru pedepsirea redactorilor de la Europa Liberă. Liviu Ţăranu (CNSAS) ne-a dat nişte detalii despre mecanismul corupţiei pus pe picioare de Pacepa (care transformase spionii români în cărăuşi de mărfuri de lux din Occident pentru nomenclatura de partid, un şpăgar, nimic mai mult, îşi transformase casa în peştera lui Ali Baba, frigidere, videouri, casetofoane, ţigări, băuturi etc.).

Una peste alta: Pacepa n-a fost erou, nu a fugit la americani pentru că iubea foarte tare democraţia, mai degrabă pentru că nişte băieţi îi coseau un dosar de corupţie. Americanilor le-a îndrugat o sumă de tâmpenii, iar şmecherii de-acolo s-au folosit în scop propagandistic de smintelile lui. După 1989 s-a încercat o transformare a lui în erou al luptei anti-comuniste, n-a ţinut şmecheria (deşi Gabriel Liiceanu insistă în direcţia asta).

Încă una tare: achitarea lui Ion Mihai Pacepa s-a făcut nu prin judecată pe fond, ci printr-o şmecherie. Mai pe scurt, ministrul Justiţiei Valeriu Stoica a cerut în 1997 achitarea lui Pacepa pe vicii de procedură, avocatul Cătălin Dancu nu a făcut altceva decât să plimbe nişte hârtii în mascarada asta juridică (asta a spus Cătălin Harnagea, fostul şef SIE).

Şi ca să închei: toţi istoricii şi jurnaliştii care au fost la întâlnirea organizată de Stelian Tănase au fost de acord că Pacepa a spus numai tâmpenii în cartea „Orizonturi Roşii”. Doar Vladimir Tismăneanu nu prea e de acord cu asta (bine, eu l-am auzit pe Vladimir Tismăneanu cum spunea la Institutul Iorga că el nu este istoric, dar asta este o altă poveste). Revenind: „Raportul Final” al lui Tismăneanu îl consideră pe Pacepa drept o sursă credibilă pentru istoria comunismului din România. Final, final – dar poate trebuie rescris.

P.S. Primul volum al cărţii lui Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni) poate fi cumpărat de la librăria online Elefant (46 RON, se mai găseşte şi prin alte părţi, dar mai scumpă: la Libris 59 RON, RAO 49 RON).

Basarabia în cărţi de la Bucureşti dinainte de decembrie 1989

În anul 1989 apărea la Bucureşti volumul al VI lea din seria „Istoria militară a poporului român” coordonată de generalul Ilie Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu. Celelalte volume mai erau cum mai erau, dar volumul al VI lea este de fapt o colecţie de obrăznicii la adresa URSS, care nu cred că au trecut neobservate.

Prima hartă eretică îţi sare în ochi imediat după ce deschizi cartea, cu titlul „Spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Este o simplă hartă fizică, fără graniţe politice, însă „Podişul Central Moldovenesc” se întinde de la Siret la Nistru peste Prut, fără să ţină seama de Republica Sovietică Socialistă Moldova. Şi un bonus: în Marea Neagră apare Insula Şerpilor! În atlasul meu geografic din gimnaziu Marea Neagră nu avea insule şi am fost surprins să aflu după 1990 că există Insula Şerpilor.

Spatiul carpato-danubiano-pontic

Mai încolo apare o hartă administrativă a României Mari, cu Basarabia, Bucovina de nord, Cadrilaterul, tot tacâmul.

Harta administrativa a Romaniei 1933

Însă harta cea mai veselă, care bănuiesc că i-a scos pe sovietici din sărite la maxim, este cea intitulată „Desfăşurarea operaţiilor militare în Europa 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1940”. Aici sunt prezentate modificările teritoriale după un an de război – şi sunt incluse şi „achiziţiile” Uniunii Sovietice: jumătate din Polonia, Estonia, Lituania şi Letonia. Am mai discutat aici despre această nedumerire: Germania a fost ocupantă, iar Uniunea Sovietică a fost eliberatoare în condiţiile în care Hitler avea o înţelegere cu Stalin.

Totuşi este vorba de anul 1989 şi istoricii coordonaţi de Ilie Ceauşescu nu au îndrăznit să meargă cu raţionamentul până la capăt, legenda hărţii oferă următoarele explicaţii: „Teritoriu ocupat sau anexat de Germania hitleristă”, „Teritoriu ocupat de Italia fascistă”, „Teritoriu ocupat de Ungaria horthystă” şi „Teritoriu intrat în componenţa URSS”. Observaţi diferenţa: URSS nu a ocupat, teritoriile au intrat în componenţa sa. Dar oricine se putea întreba: şi cum a ajuns URSS în aceeaşi oală cu Germania hitleristă, Italia fascistă şi Ungaria horthystă?!?

Operatiuni militare 1939-1940

Galerie foto: Ana Pauker la apogeul puterii sale

După un trecut printre comuniştii ilegalişti din România, ridicată în grad printre kominterniştii de la Moscova, întoarsă pe tancurile sovietice la Bucureşti, Ana Pauker şi-a atins apogeul puterii la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Detaliile luptelor dintre comuniştii de la Bucureşti sunt încă destul de obscure, cert este că Ana Pauker “a ţinut aproape” de principalul ei adversar, Gheorghe Gheorghiu Dej (după cum se poate vedea şi în imaginile de mai jos). După 1989 se încearcă o refacere a imaginii Anei Pauker care este prezentată drept victima căpcăunului primitiv Gheorghe Gheorgiu Dej (scos aproape singurul vinovat de crimele din primii ani de după instalarea comunismului în România).

Ceauşescu, cartea lui Larry Watts şi Raportul final al lui Tismăneanu

Comportamentul lui Ceauşescu înainte şi după invazia sovietică a Cehoslovaciei din august 1968 este o chestiune fundamentală pentru înţelegerea perioadei comuniste. Ceauşescu a anunţat că România va rezista unei invazii sovietice şi chiar a apărut un folclor legat de lasere făcute de Henry Coandă care au topit câteva tancuri ruseşti pe Prut.

O declaraţie ca cea a lui Ceauşescu din 21 august 1968 a fost un şoc pentru întreaga lume. Liderul unei ţări socialiste anunţa în public că nu este de acord cu politica Uniunii Sovietice şi că este gata să se lupte cu sovieticii. Momentul i-a adus o faimă globală şi au urmat nesfârşite turnee internaţionale.

Analiza momentului de glorie al lui Ceauşescu din 21 august 1968 are două interpretări în acest moment. Prima: discursul lui Ceauşescu a fost unul fals – chiar în înţelegere cu Uniunea Sovietică sau în orice caz o acţiune destinată exclusiv uzului personal al dictatorului. A doua: Ceauşescu a fost sincer şi chiar era gata să se lupte cu sovieticii (ştia că nu are şanse reale de rezistenţă, de aceea a încercat să îşi pregătească o retragere prin Iugoslavia).

Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste (pe scurt raportul Tismăneanu) susţine prima interpretare. Raportul Tismăneanu expediază episodul „Ceauşescu condamnă invazia sovietică a Cehoslovaciei” în doar două pagini, 136 şi 137, conform ediţiei Humanitas. Raportul final al lui Tismăneanu vorbeşte de acest episod excepţional în istoria comunismului în sentinţe şi opinii, fără să citeze documente. Concluzia: Ceauşescu a vrut să-şi întărească dictatura personală.

Problema ar putea fi rezolvată dacă am cunoaşte răspunsul la întrebarea: au vrut sovieticii să invadeze şi România? Greu de răspuns câtă vreme arhivele sovietice ale vremii sunt închise. Larry Watts dedică în volumul „Fereşte-mă doamne de prieteni … Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” (Editura RAO, 2011) episodului „Ceauşescu şi Cehoslovacia” 90 de pagini! Vorbim de 90 de pagini bazate pe documente din arhivele diplomatice şi cele ale serviciilor secrete (cele declasificate) – din păcate este vorba doar de arhive occidentale. Concluzia lui Larry Watts este opusă celei a lui Vladimir Tismăneanu: Ceauşescu chiar a vrut să se opună Uniunii Sovietice, iar Kremlinul chiar pregătea o invazie a României. (Din ce am scotocit eu prin arhivele online de la Londra vă pot pune la dispoziţie acest document în care se vorbeşte despre intenţiile agresive ale sovieticilor faţă de România).

Reacţia lui Vladimir Tismăneanu faţă de cartea lui Larry Watts este cel puţin surprinzătoare. Din partea profesorului Vladimir Tismăneanu m-aş fi aşteptat la o replică academică: să ia cele 90 de pagini ale lui Larry Watts care contrazic cele două pagini ale sale şi să le desfiinţeze ştiinţific, să aplice o critică a documentelor, să sesizeze incoerenţe de raţionament etc. Nimic din toate acestea: Vladimir Tismăneanu a preferat un atac la persoană (aici, e drept – unul delicat sau prin intermediari).

„Fereşte-mă doamne de prieteni … Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” de Larry Watts nu vorbeşte doar despre episodul din 1968, face o analiză asupra modului în care sovieticii au perceput România şi a unei campanii de dezinformare împotriva României dusă cu resursele întregului imperiu sovietic. Cartea lui Larry Watts o puteţi cumpăra online de la Librăria Okian cu 65 de lei sau de la Librăria Elefant.ro unde este la reducere, cu 49 de lei. (linkuri afiliate)