Cearta popilor români din Braşov de la 1615

În urmă cu 400 de ani a izbucnit un scandal între popa Constantin şi popa Stan de la biserica Sfântul Nicolae din Braşov. N-a fost o ceartă oarecare între doi popi: a fost implicat mitropolitul Teoctist al românilor din Transilvania, Senatul Braşovului, s-a ajuns până la Dieta Transilvaniei şi principele Gabriel Bethlen – iar în momentul culminant al scandalului s-a produs şi o mică răzmeriţă a românilor din Şcheii Braşovului, care se temeau că vor rămâne fără biserică.

Cronica lui Radu Tempea a consemnat conflictul în câteva rânduri:

[blockquote]„După aceea au rămas în locul părintelui Mihail fiu-său popa Constantin, iar măcar că era şi tânăr, tot îi fu a purta grija bisericii. Atunci n-au fost şi alt preot la sfânta biserică şi au luat lângă sine pe popa Stan. Şi puţină vreme au trăit amândoi în pace şi apoi s-a sculat popa Stan să fie mai mare şi întru aceia s-au amestecat lucrurile. Deci văzând cinstitul sfat (Senatul Braşovului) atâta val şi gâlceavă, socotit-au şi au scos pe popa Stan de la biserică şi s-au dus la Făgăraş, de au fost preot la un sat şi moartea lui i-au fost că l-au trăsnit într-o şură, de au ars împreună cu un fiu al lui anume Vasile şi aşa s-au săvârşit ticăloşeşte în anul 1632”.[/blockquote]

Din fericire cronicile saşilor oferă mult mai multe detalii asupra evenimentelor din vara anului 1615 de la Braşov. În realitate, în spatele conflictului se găsea un boier român din Făgăraş, Petru de Recea, fratele lui Ştefan de Recea (mai bine cunoscut drept Fogarasi Istvan, autorul mai multor traduceri religioase din maghiară în română). Miza conflictului: atragerea bisericii româneşti din Şcheii Braşovului în programul de trecere a românilor la confesiunea calvină, un proiect favorit al principelui Gabriel Bethlen. Am pregătit pentru Magazin istoric un articol cu toate detaliile scandalului, va apărea în luna iulie.

Roşia Montană la 1805 prin ochii unui neamţ

Uneori mă apucă disperarea când văd cum se repetă la nesfârşit istoria românilor, în cercuri vicioase din care parcă nu putem ieşi. Wilhelm Gottlob Ernst Becker, un maistru miner din Saxonia, a vizitat Roşia Montană la 29 noiembrie 1805 şi ne-a lăsat următoarea descriere a locului:

Spalatori de aur din Banat pe la 1800
Spalatori de aur din Banat pe la 1800

“În întreaga Transilvanie alternează cea mai mare bogăţie cu cea mai amară sărăcie, <cât> şi o înaltă cultură, datorată unor cunoştinţe ştiinţifice, cu ignoranţa care se întâlneşte doar la şerbi. Aşa se întâmplă şi cu exploatarea intreprinderilor miniere, care, la Nojag, se desfăşoară după toate regulile artei, pe când la Roşia Montană, la o distanţă doar de câteva mile, se dă dovadă de o simplicitate francă, care probabil n-a suferit vreo schimbare de pe vremea romanilor, în afara acceptării forajului şi a dinamitării. Faptul că pasiunea perfecţionării stă în loc, chiar şi la întreprinderea minieră aparţinând corporaţiei, ce reprezintă cea mai mare parte, se datorează caracterului naţiei, care o mână aproape în exclusivitate şi raporturilor faţă de stat, dar, mai ales, naturii munţilor, răscoliţi în căutarea aurului de-a lungul a peste două milenii.

Toate împrejurimile de la Roşia Montană, care, ca majoritatea oraşelor de mineri, se află într-o vale adâncă, au un aspect părăginit, deşert şi sălbatic, deoarece toţi munţii pe care-i întâlneşti, la o depărtare de o oră de acest mic târg, conţin aur, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiind la suprafaţă găuriţi, în toate felurile, de numeroase puţuri de mină. Fiecare piatră, pe care hazardul o aduce pe jghiabul de încărcare conţine urme de aur […].

Regulamentu este întru totul întocmit conform raporturilor locale şi de aceea este foarte convenabil. Membrii corporaţiei sunt, în cea mai mare parte, mineri români săraci care preferă să fie folosiţi, contra unui salariu mic, dar sigur, la un meşteşug amar, decât să se priceapă la speculaţii, ale căror speranţe minunate reuşesc doar prin sacrificii iniţiale. Nici ceilalţi membri ai corporaţiei nu vor să rişte sume mari pentru un rezultat nesigur; de aceea exploatarea de galerii costisitoare, puţurile adânci sau diversele lucrări pregătitoare pentru înlăturarea obstacolelor sunt de-abia la început şi majoritatea speculaţiilor miniere se reduc nu numai la obţinerea salariului zilnic, prin extragerea şi prepararea minereului, ci şi la găsirea mai multor fante şi filoane, încât <fiecare> este, din când în când, îndeajuns de fericit să fie răsplătit cu o concreţiune minerală reniformă de aur nativ […] Membrii corporaţiei, al căror număr într-o mină este, rareori, mai mare de 6 până la 9, iau în consideraţie uneori sfatul funcţionarilor, dar niciodată <nu primesc> ordine din <partea acestora>; ei îşi aleg şefii, de obicei, după aprecieri proprii, conduc, dirijează, plătesc salarii şi câştiga ei înşişi; căci uneori se lucrează şi în schimburi, încât minerii de aici acţionează, într-o zi, în trei schimburi. Socotelile se fac fără concursul funcţionarilor şi împărţirea produselor, care se plătesc, ca şi la Zlatna, se face cu şi mai puţine greutăţi; deoarece, după cum se întâmpla în cele mai vechi timpuri ale mineritului, vinele metalice se împart în mină între membrii corporaţiei, după numărul jgheaburilor <existente>, pentru ca apoi fiecare să se îngrijească în continuare de profit şi să se poată apăra contra furtului şi a sustragerii.

În privinţa felului în care funcţionarii unguri au perfecţionat exploatarea minieră, nu se observă nimic aici. În întreaga întreprindere domneşte o simplitate naturală şi aurul, cel mai scump metal, este extras de către o clasă de oameni foarte săraci; căci nevoia de a-şi asigura subzistenţa zilnică este cauza care îndeamnă pe lucrătorii din Roşia Montană la efort, la economii şi la înlăturarea cheltuielilor […].

Imposibilitatea unei astfel de vieţi, în sălbaticii munţi inaccesibili, duce pe mineri la nevoia, nu numai de a suporta ei înşişi munca în mină, ci de a îndemna şi pe copiii lor să se îndrepte spre o sărăcie asemănătoare; deoarece nu am văzut mineri mai săraci decât românii din bogata regiune auriferă de la Roşia Montană. Trupurile lor vânjoase şi rezistente le dau o sănătate rar întâlnită printre mineri şi hărnicia îi face capabili de încordări care adesea nu sunt răsplătite. Îngrădiţi într-un cerc al acţiunii, ei nu ştiu altceva decât să străpungă, să puşte, să prelucreze şi să vegheze la ştrempuri, iar fără hărnicia mâinilor lor, nu ar fi în stare să constrângă natura să le ofere vreun adăpost. Prin aceea că se străduiesc să lucreze în propriul lor folos, <ei> sunt pentru stat, prin veniturile nete aduse acestuia, prin fructul sforţărilor lor, poate la fel de bănoşi ca şi înviorarea şi industria unei regiuni, care, fără de aceasta, ar fi fost probabil sălbatică, locuită doar de urşi şi lupi; dar le rămâne <minerilor> un câştig cât să nu moară de foame într-o ţară foarte ieftină. Pentru mulţi locuitori, foamea este oricum un puternic mijloc de constrângere către minerit; nu mă pot abţine să-mi pun întrebarea dacă <din punct de vedere> politic n-ar fi mai avantajos să se facă ceva pentru binele numeroaselor familii sărace şi să nu li se ia definitiv speranţa în posibilitatea de a ajunge, prin minerit, la un grad mai puţin neînsemnat de tihnă şi bună stare. Creşterea mizeriei, în care gem minerii din Roşia Montană, poate duce la situaţia ca dorul nestăpânit <al acestora> după o stare mai bună să le dea, până la urmă, curajul să renunţe la felul lor de viaţă şi, prin aceasta, să păgubească întreaga exploatare minieră deoarece prosperitatea ei de-abia poate fi determinată prin ordine şi regulamente, ci se lasă aşteptată doar de la succesul lent al unor noi privilegii şi ajutoare […].”

Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Bucureşti 2004, p. 211

La ce sunt buni istoricii. Cazul retrocedărilor imobiliare către supuşii maghiari

Sorin Oprescu era să leşine de surprindere când a aflat că sub Piaţa Universităţii se găsesc ruinele Mănăstirii Sfântul Sava cu cimitirul aferent şi că trebuie făcută descărcarea arheologică înainte să se facă parcarea subterană. Dacă Sorin Oprescu şi-ar fi întrebat la timp angajaţii – respectiv istoricii de la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti – ar fi ştiut că locul unde vroia să sape avea dedesubt nişte trecut cu arheologie. Sau putea să citească placa de pe clădirea unde scrie mare PSD din Piaţa Universităţii, pe placă scrie mic că acolo a fost o mănăstire. Un prim exemplu, variantă simplă.

Mai complicat este cu proprietăţile maghiare din Transilvania. Primesc de multă vreme mesaje referitoare la abuzurile săvârşite cu legea-n mână cu privire la retrocedări masive de clădiri, terenuri şi păduri din Transilvania către cetăţeni şi instituţii de origine maghiară. Nu am resursele şi cunoştinţele juridice să înţeleg toate mecanismele fenomenului, pot doar să spun că se desfăşoară la un nivel foarte extins. Ar fi interesant un studiu pe tema asta, să ştim şi noi exact ce proprietăţi imobiliare au fost retrocedate către supuşi ai statului maghiar, care este suprafaţa lor, unde sunt situate (cine ar putea face aşa ceva?!?). Pentru că mi se pare o măgărie infinită.

Prin procesul optanţilor din perioada interbelică (încheiat în 1930) proprietarii maghiari din Transilvania ale căror terenuri au fost expropriate au fost despăgubiţi. Există un tratat de prietenie din 1954 prin care Ungaria şi România se obligă reciproc să renunţe la cereri de despăgubire. Tratatul ăsta a fost folosit de Budapesta atunci când statul român a deschis subiectul moştenirii Gojdu (o altă nesimţire infinită!) – ce mai vreţi, nu aţi spus că gata cu despăgubirile între noi? Pe de altă parte, ungurii au dat-o la şmecherie: retrocedările din Transilvania au fost făcute pentru persoane private şi instituţii religioase – adică nu se aplică tratatul din 1954. Ar fi interesant de văzut în câte cazuri instanţele româneşti au procedat la retrocedare integrală care s-a referit la exproprierile din 1921. Din câte ştiu eu, retrocedările se referă la exproprierile din perioada comunistă, nu la cele din 1921. Dar cine să se ocupe de toate detaliile acestea?

Şi ştiţi ce va fi frumos? Momentul în care Viktor Orban – sau orice alt băiat vesel de la Budapesta – va cumpăra/ naţionaliza proprietăţile imobiliare ale cetăţenilor/ instituţiilor de origine maghiară din România. De asta m-ar interesa să ştiu cât a fost retrocedat şi pe unde, să ştiu dacă-mi iau paşaportul cu mine când o să merg pe Autostrada Transilvania.

P.S. Bineînţeles, Mircea Toma o să-mi explice că un astfel de studiu este incorect politic şi discriminatoriu şi etc.

Transilvania fără transilvăneni şi Basarabia fără basarabeni

Adevărul publică un articol cu titlu bombastic: Fapte puţin ştiute despre cum s-a făcut Unirea din 1918. Fraza care i-a scăpat lui Ion Brătianu: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“. Materialul “şocant” este o prelucrare a Florinei Pop după un articol de Ovidiu Pecican şi ne este prezentat ca un fel de demitizare a Unirii de la 1 decembrie 1918. Pe scurt: Florina Pop îl citează pe Ovidiu Pecican, care citează un articol publicat sub semnătura lui Panait Istrati în periodicul genevez „La Feuille” pe 24 mai 1919, articol încheiat cu fraza:

Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis:„Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”.

Şi ni se mai oferă un rezumat al ideilor lui Ovidiu Pecican:

Există o serie de mărturii contemporane cu privire la violenţa şi lipsa de menajamente cu care noua ordine de la Bucureşti şi-a impus, îndată după 1 decembrie 1918, propriile reguli. Le socotea caduce (şubrede, fără putere legală) pe toate cele dinainte fiindcă aparţinuseră ordinii acceptate şi promovate de statalitatea austriacă.

Pecican vorbeşte de existenţa unor scrisori, a unor rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale care arată cum s-a făcut Unirea din 1918 a Transilvaniei, şi cum nu este descrisă în manualele de istorie.

Demitizare! De fapt transilvănenii nu au dorit Unirea cu România, unire care a fost făcută violent. Parcă seamănă cu tezele comuniste de la Chişinău, nu?

Doar că există unele probleme cu articolul prezentat mai sus. Pe Florina Pop o scuz, probabil este o jurnalistă impresionată de misterele din 1919, luptă şi ea pentru demitizarea istoriei românilor. Însă Ovidiu Pecican este doctor în istorie, nu are cum să nu ştie despre conceptul de critică a izvoarelor. Pe scurt: sursele folosite în scrierea istoriei trebuie încadrate în timp, în contextul evenimentelor, trebuie văzute interesele autorilor etc. pentru a avea o imagine cât mai apropiată de adevăr. Ori tocmai în aceasta constă trucul lui Ovidiu Pecican în acest caz: articolul lui Panait Istrati este scos din contextul lui istoric. De dragul istoriei românilor voi face eu treaba asta cu încadrarea.

În primul rând trebuie spus că articolele de presă se numără printre sursele tratate cu maximă precauţie de către istorici. Când sunt folosite totuşi, ele au rolul de a ilustra atitudini şi curente de opinie, nicidecum pentru stabilirea faptelor. Însă şi evoluţia opiniilor şi a percepţiilor din presa contemporană poate fi folositoare. Dar haideţi să vedem ce se petrecea în jurul datei de 24 mai 1919, data publicării articolului lui Panait Istrati în Elveţia.

La Paris era în plină desfăşurare Conferinţa de Pace care retrasa graniţele Europei conform principiului naţiunilor. La Budapesta fusese proclamată pe 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, o încercare de a menţine sub control fostele teritorii imperiale cu sprijinul noii formate Uniunii Sovietice. Pe 15 aprilie a început prima fază a războiului dintre România şi Republica Sovietică Ungară, desfăşurată în Transilvania. După aproape 2 săptămâni de lupte, pe 2 mai, guvernul comunist de la Budapesta cerea României încheierea păcii – Armata Română ajunsese pe Tisa.

După această înfrângere, Republica Sovietică Ungară s-a îndreptat împotriva Cehoslovaciei, iar bătăliile de aici s-au purtat în luna mai 1919. Ideea era ca sovieticii de la Budapesta să reuşească să facă joncţiunea cu sovieticii de la Moscova – fie prin Cehoslovacia, fie prin România (iar după spargerea Europei Centrale urma ca întreaga Europă să se bucure de binefacerile bolşevismului, conform planului copt la Moscova).

Şi încă un detaliu: titlul articolului lui Panait Istrati este „Despre conferinţa Un popor martir”. Nu am citit acest articol, dar bănuiesc că este vorba de o critică la adresa uneia din multele conferinţe organizate de liderii românilor transilvăneni în Europa occidentală pentru promovarea Unirii de la 1 decembrie 1918. Panait Istrati era în tabăra cealaltă, a social-democraţilor occidentali pe cale de a se bolşeviza. Articolul violent anti-românesc al lui Panaint Istrati a apărut într-o perioadă în care România dădea peste cap planurile sovietice din Europa centrală şi de est şi avea ca ţintă combaterea conferinţelor pro-româneşti. (Am notat aici câteva idei despre evoluţia de frunză în bătaia vântului a lui Panait Istrati).

Cât despre afirmaţia lui Panaint Istrati că Ion Brătianu ar fi spus „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!” nu îi prea pot acorda mare credit, având în vedere sursa acestui citat. Doar îmi sare în ochi asemănare cu sloganul comunist de la Chişinău „românii vor Basarabia fără basarabeni”.

P.S. Armata Română a cucerit Budapesta pe 4 august 1919, am publicat aici un album foto gratis care ilustrează campania împotriva Ungariei bolşevice şi în care puteţi citi traducerea unui raport al serviciilor secrete britanice despre guvernul comunist maghiar din 1919.

Gheorghe Şincai, bun de spânzurat

Secolul al XVIII lea a stabilit liniile principale ale războiului de imagine împotriva românilor. Tezele stabilite în această perioadă de autori ca Johann Christian Engel, Franz Josef Sulzer ş.a. sunt cât se poate de promovate şi în ziua de azi: românii sunt primitivi, sunt veniţi de aiurea pe pământurile pe care le locuiesc, nu pot fi guvernaţi, sunt corupţi etc.

În veacul al XVIII lea istoria românilor era scrisă de alţii. Iar când Gheorghe Şincai a încercat să dea o replică tezelor anti-româneşti cenzorul de la Budapesta a scris pe manuscrisul “Hronica românilor”: “Opera este demnă de foc, iar autorul de ridicat în furci”. “Ridicatul în furci” însemna spânzurătoare. Asta da cenzură!

Prima carte despre ţigani

Ghicitoare ţigănci, litografie din volumul Cosmografia Universală a lui Sebastian Munster, apărut în anul 1552 la Basel
Ghicitoare ţigănci, litografie din volumul Cosmografia Universală a lui Sebastian Munster, apărut în anul 1552 la Basel
Ghicitoare ţigănci, litografie din volumul Cosmografia Universală a lui Sebastian Munster, apărut în anul 1552 la Basel

În 1783 apărea la Gottingen prima carte despre ţiganii din Europa: „Die Zigeuner, ein historischer Versuch ueber die Lebensart und Verfassung, Sitten und Schicksahle dieses Volks in Europa, nebst ihrem Ursprunge” semnată de Heinrich Moritz Gottlieb Grellmann („Ţiganii, un eseu istoric despre modul de viaţă, moravurile şi soarta lor în Europa, ca şi despre originea lor”). De prin secolele XIV-XV apăruseră mai multe referiri la ţigani în mai multe volume (care propuneau tot felul de origini fanteziste pentru ţigani bazându-se pe tot felul de legende) – însă Grellmann este cel care a identificat şi demonstrat pe cale lingvistică originea indiană a ţiganilor.

Continuă lectura “Prima carte despre ţigani”