De ce sunt tinerii istorici români… nici nu ştiu cum să le zic

Dau sâmbătă dimineaţă peste o dezbatere de istorici la TVR Info. Tineri istoricii: o dr., un dr. şi un drd.  Discuţia era uşor dezlânată: Ceauşescu, 1968, Revoluţia din 1989, mitul conducătorului, unitatea poporului din jurul Partidului – nu prea înţelegeam. Încet-încet, pâcla se limpezeşte: domnul dr. spune că nu există nici un document care să ateste faptul că sovieticii intenţionau să invadeze România în 1968, după ce tocmai invadaseră Cehoslovacia. Că există un mit al acestei invazii probabile în istoriografia română. Că pe baza aceluiaşi mit şi-a creat şi Nicolae Ceauşescu imaginea de oponent anti-sovietic şi că aşa şi-a ridicat soclul pentru cultul personalităţii. Drd. nu se lasă şi trage şi el: că acest mit coincide cu mitul implicării sovietice în Revoluţia de la 1989, cu teza poporului asediat etc.

Plec de la emisiune şi deschid volumul lui Larry Watts “Fereşte-mă doamne de prieteni…” care tratează chestiunea României asediată de aşa zişii parteneri din lagărul sovietic. Şi caut subcapitolul referitor la pregătirile sovietice de invadare a României din 1968. Iar acolo găsesc aşa la paginile 365-368:

  1. În anul 1968 România a fost informată de mai multe ori printr-un ofiţer polonez de pregătirile făcute de Pactul de la Varşovia pentru invadarea României şi Cehoslovaciei;
  2. Pe 29 martie 1968, şeful comuniştilor bulgari Todor Jivkov zicea aşa în faţa Comitetului Central de la Sofia: “Suntem obligaţi să luăm măsuri pentru introducerea ordinii în Cehoslovacia, ca şi în România”
  3. În iulie 1968 Brejnev zicea aşa în faţa CC al PCUS: “Conducerea României joacă un joc dubios, ca să ne exprimăm cu blândeţe. Bucureştiul îşi arată simpatia faţă de conducerea Partidului Comunist Cehoslovac”

Nu sunt chiar un plan pentru invazie cele trei documente de mai sus – dar greu de crezut că sovieticii nu s-au gândit serios la invadarea României în 1968. Până la urmă vor ieşi şi documentele din arhivă. Atunci de ce merg dr. şi drd. pe teza “mitului invaziei”?

Un fals document sovietic despre Basarabia. Bonus: cum au cheltuit sovieticii tezaurul României

Academicianul Florin Constantiniu a susţinut în această dimineaţă o comunicare la Academia Română cu titlul “Rakovski, Tezaurul şi Basarabia (1918)”. Florin Constantiniu a afirmat că o mare parte din raţionamentul diplomaţiei ruse faţă de Basarabia se bazează pe un acord ce ar fi fost încheiat între mareşalul Averescu şi revoluţionarul Cristian Rakovski de la Odesa, acord ce prevedea retragerea trupelor române din Basarabia. Doar că originalul acestui document nu se găseşte în arhivele româneşti. Nu se găseşte însă nici la Moscova, deoarece în ediţiile de documente ruseşti acest presupus acord nu are precizată cota de arhivă, ci este citat dintr-o publicaţie a anilor ’30. Această situaţie nu îi împiedică pe ruşi să citeze şi în ziua de azi acest document ca pe un angajament al României de a se retrage din Basarabia în martie 1918. Mai multe detalii despre acest episod aici.

Cum au cheltuit sovieticii Tezaurul României

Toată lumea a auzit de Tezaurul României depozitat la Moscova în timpul Primului Război Mondial şi dispărut ca prin farmec. Comunicarea academicianului Florin Constantiniu, citând o serie de documente ruse proaspăt publicate, scoate la iveală ce s-a întâmplat de fapt cu Tezaurul de la Moscova.

La începutul anului 1918 la Moscova a fost constituită o Comisie pentru lichidarea contra-revoluţiei din România (pentru ocuparea României!) care avea în vedere crearea unui consiliu revoluţionar la Chişinău din care urma să facă parte Cristian Rakovski şi Mihail Bujor. Pentru succesul revoluţiei din Basarabia Lenin a alocat cinci milioane de ruble din chiar proaspăt confiscatul Tezaur al României de la Moscova. În rezoluţia pusă de mâna lui Lenin se specifică chiar şi că suma de 1 milion de ruble să fie dată revoluţionarilor în lei româneşti.

La acest document sunt anexate şi alte acte: un proiect de decret prin care era salutată victoria revoluţiei bolşevice în România şi Basarabia şi i se încredinţa proaspătului guvern tot Tezaurul României de la Moscova. Bolşevicii vindeau pielea ursului din pădure… Ideea acestui proiect de decret îi aparţinea lui Cristian Rakovski care se şi vedea jupân în “fosta Românie regală” şi dorea să îşi asigure Tezaurul de la Moscova. Doar că s-a opus Stalin adoptării acestui decret ce consfinţea prematur o victorie ce nu avea să aibă loc. De altfel bulgarul Rakovski avea să fie executat în 1941 din ordinul lui Stalin.

 

O inovaţie sârbească: limba vlahă cu caractere chirilice

Serbia se străduieşte să impună o nouă limbă: limba vlahă, scrisă cu caractere chirilice. Bineînţeles, total diferită de limba română. O re-editare a conceptului stalinist de limbă moldovenească, care – nu-i aşa? şi ea este total diferită de limba română şi se scrie cu caractere chirilice.

La Centrul de Geopolitică al Facultăţii de Sociologie a avut loc miercuri seară o conferinţă a reprezentanţilor românilor din Valea Timocului, Serbia: protopopul Boian Alexandrovici, Zavişa Jurj (Asociaţia Ariadne Filum), Predrag Balaşevici (preşedinte Partidul Democrat al Românilor) şi Dragan Demici (vicepreşedinte Partidul Democrat al Românilor). După nume nu prea par români – dar trebuie ţinut cont de mărturia părintelui Boian care spune că şi în ziua de azi preoţii sârbi refuză să boteze copii românilor cu nume româneşti şi le dau nume sârbeşti. Astfel Floarea devine Ţveta, Barbu devine Barbulovici şi tot aşa. Cei patru români din Valea Timocului au vorbit în faţa unei audienţe de 50 de persoane în limba învăţată acasă (“limba vlahă” – în realitate graiul bănăţean al limbii române) şi nimeni nu s-a plâns că nu au înţeles ce s-a spus.

Ideea principală este simplă: autorităţile sârbe refuză să acorde românilor din Valea Timocului câteva drepturi fundamentale (consacrate prin tratate internaţionale) cum ar fi mass-media, şcoala şi biserică în limba română. Şi astfel procesul de asimilare merge mai departe în forţă.

Argumente pentru revenirea monarhiei în România?

Subiectul revenirii monarhiei în România a devenit unul preferat al istoricului Adrian Cioroianu care întreabă în Dilema Veche “Sunteţi gata pentru revenirea monarhiei în România?” şi enumeră două argumente pro şi două contra. La argumentele pro invocă 1) tradiţia monarhică de la Burebista la Mihai I şi 2) apariţia unui arbitru în stat. Aici încap câteva comentarii.

Tradiţie monarhică în România?

Nu ştim cât de monarhi au fost Burebista şi Decebal, posibil să fi fost şefi ai unor confederaţii tribale pe vreme de război. Nu ştim cât de centralizat era statul daco-get, posibil să fi fost vorba de o civilizaţie mai degrabă apropiată de celţi. Apoi urmează ocupaţia romană, după care aproape un mileniu destul de întunecat al românilor. Din informaţiile pe care le deţinem românii nu au avut până în secolul al XIV lea o monarhie, mai degrabă a fost vorba de alianţe între mici voievodate şi cnezate. Tradiţia monarhică de 2000 de ani se reduce la vreo 600 în practică.

Apoi trebuie să vedem cât de monarhice au fost voievodatele medievale româneşti unde s-a aplicat un sistem destul de puţin asemănător cu cel din Occident. Principiul era ereditar-electiv: adică domnitorul era ales de marii boieri din rândul familiei dinastice (Basarabii în Valahia, Muşatinii în Moldova). Alegerea se făcea de obicei după o bătălie în care predecesorul era ucis, alături de principalii săi susţinători din rândurile boierilor. Cei rămaşi în viaţă îl alegeau pe învingător (ce altceva puteau face?!?!). Iar prima grijă a noului ales era să-şi găsească şi căsăpească principalele rude de sex masculin pentru a se asigura că nu vor veni peste el cu o oaste mai mare. Cu timpul şi cu înmulţirea căsăpelilor de rude familiile dinastice au cam dispărut. În secolele XIV-XV-XVI filiaţiile sunt destul de clare, însă din secolul al XVII lea pretenţiile dinastice sunt de-a dreptul dubioase, dinastiile erau dispărute. Astfel că în secolul al XVII lea avem voievozi ridicaţi practic din rândurile marilor boieri. Secolul XVIII aduce fanarioţii pe tronurile din Valahia şi Moldova – greci recrutaţi din rândurile câtorva familii, practic un fel de funcţionari numiţi de Imperiul Otoman în cadrul unui compromis care viza acceptarea unor conducători creştini relativ loiali turcilor. Prima jumătate a secolului al XIX lea aduce nişte domnitori teoretic aleşi de marea boierime, practic impuşi de jocul geopolitic dintre imperiile Ţarist, Habsburgic şi Otoman. Abia din 1866, cu venirea dinastiei de Hohenzollern se poate vorbi despre o monarhie constituţională similară cu cele din Occident. Astfel privită, tradiţia monarhică a românilor este relativ inexistentă…

Monarhul arbitru?

Carol I a fost mult lăudat pentru arbitrajul practicat pe timpul îndelungatei sale domnii. Este vorba de celebra “rotativă guvernamentală” – regele îi aducea succesiv la guvernare pe liberali şi conservatori. Din păcate nu prea era vorba de democraţie: Carol I demitea guvernul liberal şi instala guvernul conservator. Proaspeţii guvernanţi “organizau” alegerile pentru Parlament şi surpriză! le câştigau. Apoi guvernau cu majoritate absolută în Parlament, până când regele ajungea la concluzia că trebuie schimbaţi. Nu ştiu cât de democratic era acest sistem.

Al doilea monarh, Ferdinand, a fost o personalitate slabă şi “rotativa guvernamentală” stabilită de unchiul său a funcţionat de faţadă. De fapt Ferdinand s-a aflat sub influenţa totală a soţiei sale regina Maria, amantului ei prinţul Barbu Ştirbei şi a liberalului Ion I.C. Brătianu. Acesta din urmă manevra din umbră astfel încât să intre şi să iasă la guvernare atunci când dorea el. Moartea prematură a lui Ferdinand şi fuga moştenitorului Carol al II lea cu amanta sa Elena Lupescu au distrus şi acest sistem. Regenţa minorului rege Mihai a fost ineficientă, astfel că a fost acceptat pe tron Carol al II lea. Care a încercat să revigoreze celebra “rotativă guvernamentală” a lui Carol I – însă prezenţa Elenei Lupescu şi corupţia promovată, alături de evoluţiile politice interne şi externe au dus la un eşec total. Carol al II lea a eşuat într-o dictatură regală de paradă. Mihai I ajuns pe tron după fuga tatălui său a avut o şansă să domnească abia după 23 august 1944. Nu a făcut-o, a preferat să plece în 1947 fără să fi făcut vreun gest serios pentru a evita comunizarea României…

Studiul Fundaţiei Soros despre Republica Moldova este eronat şi mincinos

Mass-media de la Bucureşti şi Chişinău a preluat pe nemestecate un studiu pretins ştiinţific al Fundaţiei Soros intitulat “Republica Moldova în conştiinţa publică românească”. Efectul a fost devastator, priviţi doar câteva din titlurile apărute în urma publicării acestui studiu mincinos:

Adevărul: Unirea, dorită mai mult în dreapta Prutului. Fiecare al doilea român consideră România şi Moldova ar trebui să se unească

România Liberă: Studiu: R. Moldova, o ţară necunoscută pentru mai mult de jumătate dintre români

Evenimentul Zilei: Studiu Soros: Republica Moldova, o mare necunoscută pentru mulţi români

Studiul acesta are şansa să intre în folclorul urban sub forma “basarabenii nu vor să se unească cu România” cu varianta “românii vor să ocupe Republica Moldova” – două fraze cheie care ştim cui folosesc şi de unde provin.

Studiul Soros demontat de profesorul Baltasiu

Profesorul universitar doctor Radu Baltasiu a publicat pe pagina Romanian Global News o replică în care demonstrează că studiul Fundaţiei Soros “Republica Moldova în conştiinţa publică românească” conţine inexactităţi grave:

  1. Studiul Soros conţine o serie de termeni care sună ştiinţific, dar care sunt neclari din punct de vedere teoretic. Un astfel de termen este „naţionalişti exclusivişti fermi” folosit fără nici un fel de bază teoretică sociologică.
  2. Studiul Soros împarte arbitrar (fără argument) populaţia investigată în „români” şi „locuitori ai statului vecin” . În timp ce populaţia din România are caracter etnic, cea de la Nistru este lipsită de caracter etnic (…) compară un popor cu o populaţie, ceea ce este imposibil.
  3. Studiul Soros susţine că „naţionalismul etnic” este rău iar „naţionalismul civic” este bun. La acest capitol profesorul Radu Baltasiu demonstrează că această judecată de valoare nu este demonstrată şi nici ştiinţifică.

Profesorul Radu Baltasiu mai arată că studiul Soros are menirea de a plasa naţionalismul românesc în partea negativă a sensului istoric şi de a dezincrimina bolşevismul de crimele sale. Eliminând agresiunea comunistă, reacţia naţională românească este prezentată de autorii studiului ca „derapaj pro-unionist.” Aceasta este o ultimă dovadă a caracterului ideologizat al acestui studiu, care-l trimite în derizoriul altor sensuri, probabil în geopolitica intereselor străine în această parte de lume.

Replica completă a profesorului Radu Baltasiu la studiul Fundaţiei Soros o puteţi citi aici.

Prof. univ.dr. Radu Baltasiu predă la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti şi este Director al Centrului European pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române.

George Topîrceanu şi prizonierii români din Primul Război Mondial

Cadavrele soldatilor romani dupa masacrul de la Brasov 1916

Cadavrele soldatilor romani dupa masacrul de la Brasov 1916

George Topîrceanu este cunoscut ca poetul fiinţelor mici, greieraşi şi gâze, flori şi păsărele. Puţină lume ştie că multe celebre parodii după poeţi “mari” îi aparţin sau că celebra baladă a băşinii (sau cele şi mai deocheate) au ieşit tot de sub pana lui George Topîrceanu. Şi mai puţină lume ştie că George Topîrceanu a luptat în primul Război Mondial la Turtucaia şi a fost prizonier vreme de doi ani în Bulgaria. Iar amintirile din prizonierat ale lui George Topîrceanu au fost publicate cu puţină vreme înainte de timpuria moarte a scriitorului sub titlul Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate (re-editate în 1985 la Editura Junimea sub titlul Pagini de proză).

Am ilustrat amintirile din prizonierat ale lui George Topîrceanu cu imagini din acelaşi an 1916 de la Braşov. În noaptea de 7 spre 8 octombrie 1916 o companie din Regimentul 45 Vlaşca a fost masacrată lângă biserica Bartolomeu din Braşov. A doua zi civilii oraşului s-au repezit să-i vadă pe soldaţii români ucişi şi să se fotografieze cu ei. Bătălia a fost descrisă astfel de un locotenent prusac:

„În primele ore ale dimineţii românii stăteau încă culcaţi într-un câmp de cartofi, înaintea terasamentului căii ferate şi au încercat să ne atace dinspre flanc, dar cum se lumina se retrăgeau până la calea ferată. Acum am primit eu, în calitate de comandant de pluton ordinul, de a mă deplasa cu o trupă la hambarul feroviar şi la canton, de unde puteam să-i prindem pe românii de la linia ferată. Am adus trupa în poziţie şi am deschis focul asupra companiei române înşirate de-a lungul căii ferate. Din păcate am avut după vreo 200 de trageri un blocaj, după care în dreapta mea, lângă canton, intră foarte curajos pe poziţie o armă ungară trăgând şi ea vreo bandă de mitralieră, dar este nevoită să-şi schimbe poziţia, din cauza focului intens din partea română şi a atacului cu grenade de mână. Între timp caporalul Straßburg, ochitorul meu, mi-a reparat blocarea armei şi a tras din nou în lungul căii ferate, realizând un asemenea efect, încât acei puţin români rămaşi în viaţă au făcut semne de predare. Am pornit împreună cu ungurii şi am găsit întreaga companie română, înşirată într-o linie compactă, moartă lângă linia ferată, în afară celor 40–60 de soldaţi, pe care i-am luat prizonieri”. (Imaginile şi textul de mai sus au fost preluate de pe pagina Art-historia).

Inmormantarea soldatilor romani dupa masacrul de la Brasov 1916

Inmormantarea soldatilor romani dupa masacrul de la Brasov 1916

George Topîrceanu se pregăteşte de prizonierat

M-am gândit apoi că, dacă bulgarii nu vor începe un măcel în masă, ci vor ucide numai pe ales, cel mai bun lucru în asemenea caz este să treci cât mai neobservat. Am smuls deci dintr-o căruţă o păreche de pantaloni soldăţeşti uzaţi şi i-am tras peste pantalonii mei noi, de camgar negru; mi-am pus pe cap o capelă veche de la un mort şi, în glodul de lângă marginea apei, mi-am murdărit bine bocancii galbeni din picioare, făcuţi pe măsură. În altă căruţă am găsit un dolmănaş de postav verde, îmblănit cu miel; cărăuşul bulgar, care prinsese acum curaj şi începea să se creadă proprietar legitim al lucrurilor din căruţă, s-a zbârlit puţin la mine… dar când i-am pus revolverul subt nas, a înţeles imediat ca n-am vreme de glume. În buzunare şi în mânecile dolmanului, legate jos cu sfoară, am îndesat apoi câteva obiecte de primă necesitate, pe care avusesem grijă mai înainte să le scot din valiza mea, părăsită lângă pontoane.

 

Prizonieri romani carand obuze pentru austro-ungari la Predeal 1916

Prizonieri romani carand obuze pentru austro-ungari la Predeal 1916

 

Cum jefuiau bulgarii

Domnul doctor e grozav de supărat că a căzut prizonier, tocmai el, care se credea în siguranţă, la adăpost de asemenea nenorocire stupidă.
– Uite-te la ei cum dorm şi n-au habar, urmează el revoltat, ridicându-se într-un cot. Parcă nu s-ar fi întâmplat nici o schimbare cu ei… Au trecut numai de la un stăpân la altul…
Auzind vorbă, o santinelă s-apropie domol prin întuneric şi s-apleacă spre noi, să ne vadă la faţă. Nu pare să aibă intenţii duşmănoase. E o namilă de bulgar – om matur, cu mustăţile lungi, probabil gospodar de treabă în vreme de pace.
– Colco e ceas? (3) întreabă el încet, cu oarecare îndoială, după ce ne-a examinat pe rând.
Amabil, vecinul meu scoate repede ceasul şi apropie ţigara de cadran… Până să primească răspuns, bulgarul întinde laba, îi ia ceasul din mână – şi se depărtează domol, în tăcere, aşa cum a venit.
– Uite-al dracului, domnule, exclamă indignat domnul căpitan văzând că nu se mai întoarce, mi-a luat ceasul !
– Trebuie să recunoşti c-a lucrat cu discreţie şi cu tact, încerc eu să-l consolez.
– Da’ d-ta n-aveai ceas? Pentru ce nu l-ai scos?
– Ba am două, nu unul. Dar am avut impresia că ţii să-l serveşti pe-al d-tale, înaintea mea…

 

Prizonieri romani la Brasov paziti de un soldat german in 1916

Prizonieri romani la Brasov paziti de un soldat german in 1916

 

Alte jafuri

În pădurea de la Balbunar, starşii ciasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare, neobişnuit până atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce are mai de preţ asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde ceva.
De data asta nu era nimic de făcut, trebuia să trec şi eu prin vămuirea banditească la care eram constrânşi. Până atunci scăpasem uşor – îmbrăcămintea în care eram parţial deghizat şi dolmanul cel mic de postav verde, cam tăvălit, pe care-l purtam la subsuoară ca pe o simplă tunică uzată, cu blăniţa întoarsă înăuntru, nu atrăgeau nimănui atenţia. Dar acum trebuia să dau şi eu ceva, ca să nu fiu cumva percheziţionat. Când mi-a venit rândul am aruncat pe foaia de cort un ceasornic turcesc, ieftin, pe care-l cumpărasem cu vreo zece zile în urmă ca amintire din Turtucaia. Exhibiţia unui obiect de lux ca acesta era cam imprudentă din partea mea, dar n-aveam alt lucru de care să mă pot lipsi mai uşor.
– De unde ai tu asta, mă? întrebă unul dintre starşi, care ştia puţin româneşte.
– L-am luat de la un ofiţer… răspund eu, făcând cu mâna la stânga.
Bulgarul a râs; apoi s-a întors către cel care venea după mine – ş-am scăpat cu atâta. Dacă i-ar fi dat în minte să mă caute, ar fi avut mare surpriză; căci afară de alte obiecte mai puţin preţioase pentru el (două săpunuri, perie de dinţi, un volum minuscul de Vigny, o maşină de ras “Gilette” – şi alte curiozităţi), aveam la mine încă un ceasornic, un inel mic de aur şi câteva sute de lei în monede de argint, risipite prin toate buzunarele.

Cât de folositori pot fi morţii

Morţii sunt scoşi la marginea taberei, fără zăbavă. Îndată ce moare un om, alţi doi sunt gata să-l înhaţe de cap şi de picioare, ca să treacă cu el printre santinele şi să-l depuie mai încolo, la o sută de paşi, în umbra unui gard. Mulţi se îndeasă la treaba asta, ştiind că, dacă ajung acolo, afară din tabără, tot mai au şanse să găsească, în schimbul unui ban, o cană de apă sau o bucată de pâine.
Dar transporturile acestea mortuare s-au îndesit de la o vreme, fără ca numărul morţilor înşiraţi pe lângă gard să fi sporit în aceeaşi măsură.
Şi iată că într-un rând câţiva ciasovoi, cari au mirosit te miri ce, că nu-I lucru curat, se răped fără veste cu ciomagul ridicat spre doi oameni înhămaţi aşa, la un mort. Când văd primejdia asupra lor, cei doi ciocli improvizaţi îşi leapădă brusc povara la pământ şi fug îndărăt, cu ciasovoii după ei.
Rămas singur la jumătatea drumului, mortul ridică binişor capul, priveşte în juru-i cu precauţie, măsoară din ochi distanţele… apoi sare deodată-n picioare şi, la rândul lui, o rupe la fugă.
Ciasovoii se zăpăcesc.
– Da eb maika ! Rumanski !… înjură ei pe bulgăreşte şi râd, alergând după mort.


Ce spuneau sovieticii despre armata română. În 1918

“Soldaţii noştri au fost cuprinşi de o teamă incredibilă de regimentele româneşti la care se uitau mai devreme cu o condescendenţă vecină cu mulţumirea; pentru că trupele române, iritate de comportamentul incalificabil al camarazilor ruşi i-au pedepsit deseori fără milă. O ură adâncă, amestecată cu teamă se răspândeşte printre trupele ruseşti care, pentru prima oară de la revoluţie, au întâlnit un obstacol în calea propriilor excese”.

Cam aşa spunea şeful Armatei a IV a ruse staţionată în România. Erau vremuri tulburi, aliaţii ruşi staţionaţi în România se bolşevizaseră peste noapte şi făceau parte dintr-un plan care urmărea ştergerea României de pe hartă. Reacţia armatei române a fost rapidă: din noiembrie 1917 până în ianuarie 1918 au fost dezarmaţi şi trimişi acasă peste 1.200.000 de soldaţi bolşevizaţi. Prezenţa militară sovietică la nord de Balcani a fost anulată în doar două luni. De aici o furie iraţională a sovieticilor faţă de România.

Acest episod face parte din primul capitol al volumului lui Larry Watts Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, capitol care tratează trecutul relaţiilor româno-ruse. Volumul lui Larry Watts lansat joi la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti este un adevărat tom: 800 de pagini, 2.300 şi ceva note de subsol plus o bibliografie de peste 800 de titluri. După cum a spus-o la lansare, Larry Watts s-a ferit să citeze surse româneşti pentru a nu fi acuzat de părtinire, astfel că lucrarea sa se bazează pe surse din arhivele SUA, Marii Britanii, URSS, Bulgariei, Ungariei, Republicii Democrate Germane (arhive diplomatice şi mai ales ale serviciilor secrete!).

Teza volumului lui Larry Watts poate fi rezumată cam aşa: după dispariţia lui Stalin comuniştii de la Bucureşti au încercat treptat să iasă de sub dominaţia sovietică şi au avut o escaladare a iniţiativelor independente de politică externă, efectul fiind un adevărat război subteran dus de Uniunea Sovietică împotriva României (mai ales prin interpuşi – Ungaria înrolându-se în prima linie). Multe din dezinformările defăimătoare la adresa României îşi au originile în această perioadă.

Ce ar mai fi de spus? În luna mai TVR va difuza un documentar realizat de Monica Ghiurco despre cartea lui Larry Watts. La lansare au participat cei mai importanţi istorici din Bucureşti: Dinu C. Giurescu, Florin Constantiniu, Ion Chiper, Dan Berindei, Ion Scurtu. Cartea a părut la editura RAO, există deja în librării şi costă 66 RON. Îşi merită banii. Pe măsură ce citesc volumul vă ţin la curent cu chestiunile cele mai importante. Cartea lui Larry Watts răstoarnă o bună parte din tezele intrate deja ca nemodificabile în domeniul public pe care le voi sublinia pe rând.

BONUS

 

Românii au furat parbrizul Daciei din SUA. Pacepa a fost agent sovietic

Istoricul american Larry Watts spune că spionii români au furat din SUA tehnologia fabricării parbrizului de Dacia. Nu ne spune care: parbrizul de Dacia 1100? sau de Dacia 1300? Oricum, Daciile erau de fapt Renault. Maşini bune de altfel şi românii aproape că au devenit fraţi cu ele: zilele trecute am văzut un vecin meşterind la motorul unei Dacii 1300 antice şi de demult – meşterind în sensul că luase chiulasa şi trăgea de pistoane.

Pe lângă această dezvăluire, Larry Watts mai spune şi un nimic pentru ziarul Bursa: generalul de Securitate Ion Mihai Pacepa a fost de fapt agent sovietic. Legenda merge că Pacepa trăieşte încă în SUA, deşi când a fugit din România socialistă avea 50 de ani şi era bolnav de diabet iar acum ar trebui să aibă cam 83 de ani. Larry Watts are în această după masă lansarea volumului său With Friends Like These … The Soviet Bloc´s Clandestine War Against Romania (volumul I cu varianta de titlu Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!…). Lansare care începe la orele 16:00 la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Să sperăm că va vorbi şi de Pacepa.

Penisul regelui Carol al II lea. Pe surse istorice

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

M-am apucat să scriu despre acest subiect după ce am văzut o creştere a căutărilor pe cuvintele cheie “penisul regelui Carol al II lea”. Aşa că am luat hotărârea să satisfac curiozitatea cititorilor care au ajuns pe acest blog cu această căutare şi nu au găsit mare lucru. Penisul regelui Carol al II lea a devenit element de folclor urban încă din perioada interbelică, după cum o atestă scriitoarea britanică Olivia Manning care a trăit la Bucureşti prin 1940:

“Întoarse o monedă de un leu pe partea imprimată cu un cocean de porumb şi spuse: – Un portret al Măritei şi Glorioasei sale Majestăţi, regele Carol al II lea! Dumneata, draga mea, s-ar putea să nu recunoşti asemănarea, dar sunt multe alte doamne pentru care nu ar fi o problemă.”

Dincolo de glume şi folclorul urban al epocii trebuie să vedem ce ne spun sursele istorice.

[ppp_patron_only]

Ce dimensiune avea penisul regelui Carol al II lea?

Mare. Foarte mare, spun oamenii informaţi ai epocii. Constantin Argetoianu (om serios, senator, ministrul de interne care a distrus mişcarea comunistă, ministru de justiţie, ministru de finanţe, prim ministru) spune în memoriile sale că din acest punct de vedere Carol al II lea era “un fenomen al naturii”. Dimensiunea lui Carol al II lea a traumatizat-o profund pe soţia sa principesa Elena: “Intimile principesei Elena lăsau să se înţeleagă că motivul principal al fobiei acesteia pentru regalul ei soţ era brutalitatea cu care o supunea, zi şi noapte, în pat sau la repezeală pe un colţ de canapea, îndatoririlor ei conjugale”. Tot Constantin Argetoianu nota că Alexandru Davila i-a povestit cum s-a petrecut iniţierea sexuală a lui Carol al II lea. Regele Carol I l-a rugat pe Alexandru Davila să găsească o damă de consumaţie pentru tânărul prinţ când acesta avea 16 ani. Reacţia femeii după noaptea petrecută cu Carol al II lea: “M-a omorât nene Alecule!” (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Memorii, vol. VII, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, p. 234-235)

Viaţa sexuală a regelui Carol al II lea

La o primă vedere o chestiune intimă, despre care nu ar trebui să ştim foarte multe lucruri. Însă datorită faptului că monarhia şi viaţa politică românească au fost afectate de viaţa privată a acestui rege foarte mulţi contemporani au fost extrem de interesaţi de comportamentul regelui în pat. Inclusiv serviciile de informaţii. În perioada exilului său în Franţa Carol al II lea şi Elena Lupescu au fost urmăriţi pas cu pas de agenţii Poliţiei de Siguranţă, sau Siguranţa. Au fost detaşaţi zeci de agenţi de la Bucureşti care ştiau tot despre Carol, Elena Lupescu şi intimii lor (în majoritate cartofori, aventurieri şi oameni de afaceri dubioşi). Pe 9 martie 1928 agenţii de Siguranţă trimiteau la Bucureşti un raport în care spuneau că la cazinoul din Cannes Puiu Dumitrescu a pierdut 10.000 de franci, iar Carol al II lea a câştigat 25.000 de franci după care “s-a retras câteva momente cu d-na Lupescu, chiar în automobilul său, apoi s-au reîntors foarte obosiţi” (cf. Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală, Editura Semne, Bucureşti 2010, p. 63). Pe lângă această exprimare camuflată, agenţii Siguranţei au dovedit şi simţ al umorului: o porecliseră Roaiba pe Elena Lupescu.

Nici după ce a ajuns rege Carol al II lea nu a scăpat de supravegherea agenţilor de Siguranţă. Până la urmă trebuiau cunoscute obiceiurile şefului statului, mai ales cele care erau în stare să îl facă de râsul lumii. Nu că restul lumii nu ar fi ştiut ce poamă era Carol al II lea: în perioada exilului său în Franţa a fost urmărit îndeaproape de serviciile secrete britanice, franceze, italiene şi sovietice. Belgienii, olandezii şi spaniolii se interesau şi ei de obiceiurile viitorului monarh al României. Iar agenţii de Siguranţă ştiau că “concurenţa” făcuse rost de informaţii complete cu privire la viaţa intimă a lui Carol al II lea (v. Petre Ţurlea, Carol al II lea şi Camarila regală…)

Revenind la urmărirea lui Carol al II lea la Bucureşti: Armand Călinescu (pe atunci secretar de stat la Ministerul de Interne, ulterior colaborator apropiat al lui Carol al II lea şi prim ministru) nota în jurnalul său la 24 iunie 1932 “Cristescu (directorul Siguranţei, viitor director al Serviciului Secret de Informaţii în timpul guvernării mareşalului Antonescu) îmi spune că uneori Regele culege femei de pe stradă. Acestea au aflat şi se adună prin Brezoianu aşteptând”. Acelaşi Armand Călinescu nota pe 5 decembrie 1932: “Siguranţa îmi aduce informaţii că Regele iese tot mai frecvent noaptea şi că merge la piaţa Sf. Gheorghe, pe cheiul Dâmboviţei şi ia femei de cea mai joasă speţă“. Pe 17 decembrie 1932 altă însemnare: “Puiu Iancovescu îmi spune că într-o noapte era pe Sărindar, când Regele, care trecea cu automobilul a oprit pentru a acosta o femeie de stradă” (cf. Armand Călinescu, Însemnări politice, Editura Humanitas, Bucureşti 1990).

Informaţiile lui Armand Călinescu sunt confirmate de Constantin Argetoianu (ministeru de Interne între 1931-1932): “Regele aborda câte o prostituată, o aducea la Palat şi după o şedinţămai scurtă sau mai lungă, îi da drumul cu un bilet de 500 sau 1.000 de lei. La ieşirea din Palat, paţachina era ridicată de agenţii Poliţiei şi dusă la Gavrilă Marinescu care îi mai da 5000 lei şi o ameninţa cu moartea dacă spune ceva. Cu timpul, Gavrilă organizase şi acest serviciu, înlăturând din drumul regelui libera concurenţă şi presărând străzile din jurul Palatului cu clientele lui. Prin discreţia şi dibăcia cu care îndeplinea acest serviciu, Gavrilă Marinescu şi-a asigurat încrederea Regelui şi permanenţa la Prefectura Poliţiei, cu toate abuzurile pe care le-a săvârşit”. (cf. Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine. Memorii, vol IX, p. 77)

De ce ne interesează penisul regelui Carol al II lea?

Pentru că întreaga viaţă politică a României între 1930-1940 s-a învârtit în jurul lui. Elena Lupescu a fost singura femeie capabilă să îl satisfacă pe Carol al II lea şi s-a folosit de acest atu pentru a-şi elimina adversarii care îi cereau regelui să renunţe la amantă. Favorurile regale, ascensiunea politică, numirea guvernelor, marile contracte cu statul – toate atârnau de bunul plac al Elenei Lupescu. Regele era un sclav în faţa ei din cauza dependenţei sexuale – Argetoianu scria că regele “se pierde între cracii damei”. În 1934 acelaşi om politic nota “În ziua de 17 ianuarie 1934 (ţin să precizez data din cauza enormităţii confidenţelor) mareşalul Averescu în cursul unei vizite ce-i făceam, mi-a spus că prinţul Carol i-a mărturisit că numai cu Lupeasca mai putea avea erecţiuni. Duduia, a continuat Averescu, ţine pe rege prin cunoştinţa secretelor lui de anomalie sexuală”.  Ziaristul Pamfil Şeicaru, directorul ziarului Curentul din perioada interbelică scria şi el: “Carol nu putea fi acaparat decât de o femeie care aducea o vastă experienţă în legăturile cu bărbaţii, de pe urma cărora a căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcovşi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate” (cf. Ioan Scurtu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti 1999, p. 244)

Istoricul Adrian Cioroianu consideră că toate aceste detalii nu au relevanţă dacă e să-l judecăm pe Carol al II lea (am scris aici despre articolul lui Adrian Cioroianu publicat în revista Istorie şi civilizaţie). Eu cred că de fapt este vorba de o chestiune centrală a domniei lui Carol al II lea. Dacă ar fi fost un cetăţean oarecare suferind de disfuncţii sexuale nu ar fi fost nici o problemă. Însă Carol al II lea se sfătuia cu Aristide Blank în legătură cu aceste probleme. Iar Aristide Blank a falimentat banca Marmorosch-Blank şi a primit ajutor de la guvernul României în urma poruncii lui Carol al II lea. Şi multe alte mistere ale perioadei interbelice pot fi explicate din prisma penisului regelui Carol al II lea.

[/ppp_patron_only]

Galerie foto: imagini mai puţin cunoscute cu regele Ferdinand

Ironizat de mulţi dintre contemporani, considerat ca fiind sub papucul dominatoarei regine Maria, regele Ferdinand a trecut undeva pe un loc secund. În istoria României are un rol mai degrabă decorativ şi se cunosc foarte puţine detalii despre viaţa lui, despre caracterul sau personalitatea sa. O figură importantă a istorie – a fost şeful statului care a realizat România Mare, chiar dacă nu singur – şi totuşi este cumva dat deoparte. Constantin Argetoianu remarca în memoriile sale că regele Ferdinand era un adevărat gentleman, blând şi supus în faţa voluntarei Maria de Edinburgh, care se simţea mai bine printre cărţile sale şi alături de câţiva prieteni. Totuşi era capabil de mutări politice surprinzătoare – deşi izolate – sau de răzbunări fulgerătoare. Prefera liniştea, dar ştia să îşi apere poziţia. Putea fi influenţat, dar uneori se dovedea extrem de încăpăţânat. În majoritatea imaginilor păstrate regele Ferdinand pare împăiat, mereu adoptă o morgă oficială. Dar câteva din imaginile de mai jos îi trădează adevărata fire, mai ales aceea în care ţine în mână o ţigară. Ochii albaştri ai lui Ferdinand îl trădează în această fotografie. Ţeapănul monarh ştia să zâmbească şi avea şi un luciu de şiretenie în privire.

Principele Ferdinand in uniforma de capitan de vanatori in anul 1892

Principele Ferdinand in uniforma de capitan de vanatori in anul 1892

Principele Ferdinand dupa casatoria cu Maria de Edinburgh in 1893

Principele Ferdinand dupa casatoria cu Maria de Edinburgh in 1893

Regele Ferdinand dupa incoronare in 1914

Regele Ferdinand dupa incoronare in 1914

Regele Ferdinand, regina Maria si principele Nicolae

Regele Ferdinand, regina Maria si principele Nicolae

regele ferdinand

Care e diferenţa dintre NATO şi Pactul de la Varşovia? Lansare de carte oarecum lămuritoare

Istoricul american Larry Watts îşi lansează joia viitoare la Bucureşti volumul With Friends Like These … The Soviet Bloc´s Clandestine War Against Romania (volumul I cu varianta de titlu Fereşte-mă, Doamne, de prieteni!…). Deci joi 12 mai orele 16:00 îl veţi putea vedea şi auzi pe Larry Watts la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, după cum anunţă Ziarişti Online. Tot pe pagina de mai înainte am citit o prezentare făcută de Larry Watts cu privire la istoria României în Pactul de la Varşovia şi opoziţia faţă de dominaţia sovietică. E acolo o frază care m-a făcut să zâmbesc: As Gomulka pronounced during one heated debate, “it was not the six parties that were trying to put pressure on the Romanians, it was they who were putting pressure on the six parties.”

Teza istoricului Larry Watts poate fi rezumată cam aşa: după dispariţia lui Stalin comuniştii de la Bucureşti au încercat treptat să iasă de sub dominaţia sovietică şi au avut o escaladare a iniţiativelor independente de politică externă, efectul fiind un adevărat război subteran dus de Uniunea Sovietică împotriva României (mai ales prin interpuşi – Ungaria înrolându-se în prima linie). Multe din dezinformările defăimătoare la adresa României îşi au originile în această perioadă. Larry Watts îşi demonstrează teza urmărind evoluţiile României în cadrul Pactului de la Varşovia în principal, dar şi evoluţiile relaţiilor româno-sovietice ca şi iniţiativele de politică externă ale României realizate împotriva recomandărilor de la Moscova.

După ce am citit mai multe fragmente din volumul lui Larry Watts (pe pagina de aici se găsesc mai multe legături către aceste fragmente) nu m-am putut abţine să mă întreb care este diferenţa dintre NATO şi Pactul de la Varşovia? Nu cea evidentă, mă refer la chestiunile subtile pe care le vom afla peste 50 de ani, aşa cum aflăm acum ce se întâmpla cu adevărat în Pactul de la Varşovia…

De ce nu poate reveni monarhia în România

Citeam zilele trecute un interviu din România Liberă cu generalul veteran de război Nicolae Sebastian, care zicea aşa de regele Mihai:

La sfârşit, regele a dat mâna cu noi toţi. M-am pus ultimul în rând. Şi când a ajuns la mine, i-am spus: “Majestate, ieşiţi din amorţeala în care trăiţi. Luptaţi-vă, că nu se luptă nimeni pentru dumneavoastră!”. Şi mi-a răspuns: “Singur?!”. M-a dezamăgit. M-am convins definitiv că nu are priză.

Bătrânul oştean s-a convins că regele Mihai aşteaptă să i se pună tronul în braţe. Mai are de aşteptat. Regele Mihai probabil că nici acum nu şi-a dat seama de ce monarhia a ieşit definitiv din sufletele românilor. El şi cu puţinii monarhişti cred că de vină sunt comuniştii care au spălat românii pe creieri. Fals. Regele Mihai este vinovat pentru decăderea monarhiei. Să mă explic.

Monarhia şi Casa de Hohenzollern au beneficiat de un prestigiu gigantic în ochii românilor vreme de aproape 100 de ani. Acest prestigiu a fost creat de Carol I care ieşea la balcon fără să clipească în faţa bucureştenilor veniţi să-i spargă geamurile palatului. După care cu un semn al mâinii declanşa şarja jandarmilor călare care împrăştiau mulţimea furioasă. În momentul în care la 1878 ruşii au înconjurat Bucureştiul şi au ameninţat cu dezarmarea armatei române, regele Carol I a răspuns că armata română poate fi înfrântă, dar nu dezarmată. Şi era hotărât să se bată cu ruşii pentru a păstra Bugeacul. Regele Carol I a fost un adevărat conducător care a dus România în două războaie în urma cărora a avut câştiguri teritoriale.

Prestigiul monarhic stabilit de Carol I a fost consolidat de regele Ferdinand. Nici acest membru al Casei de Hohenzollern nu a cedat. În 1917 România era înfrântă, zdrobită. Însă Ferdinand nu a cedat – unii contemporani spun că la îndemnul reginei Maria. S-a bătut până în ultima clipă. Nu el personal – dar a refuzat să cedeze, să îşi accepte înfrângerea. A refuzat să părăsească România înfrântă.

Apoi a venit Carol al II lea, care a cedat un sfert din teritoriul ţării fără să tragă un foc de armă. Trec peste corupţia generalizată a regimului lui Carol al II lea, peste influenţa Elenei Lupescu etc. Carol al II lea putea salva prestigiul Casei de Hohenzollern în România prin declanşarea unui război de apărare a Basarabiei. Ar fi pierdut (sau poate nu!) acest război, România ar fi putut deveni teritoriu ocupat ca şi Polonia până în 1945 – însă prestigiul Casei de Hohenzollern în ochii românilor ar fi fost intact. Însă Carol al II lea a preferat să părăsească România într-un tren de zece vagoane plin cu toate averile strânse în 10 ani de domnie.

A doua şi ultima şansă de reabilitare a monarhiei în România a avut-o regele Mihai. Regele Mihai ar fi putut declanşa un război de gherilă împotriva sovieticilor şi ar fi fost urmat de marea majoritate a populaţiei. Putea să aleagă între a muri în acest război sau a pleca la un moment dat cu speranţa că va reveni. Putea să aleagă să fie un conducător. A ales să plece, ca şi tatăl său. Între timp a dispărut şi amintirea prestigiului pe care l-a avut Casa de Hohenzollern în România.