Cine a început al Doilea Război Mondial? Când a început al Doilea Război Mondial?

Manualele de istorie şi istoricii noştri răspund simplu: al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu şi clar. Ştim când a început, ştim cine este vinovat. Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Şi dacă e altfel?

Ce făcea Uniunea Sovietică în septembrie 1939?

Păi ce să facă, invada Polonia pe 17 septembrie şi apoi trupele sovietice defilau cot la cot cu trupele naziste la Brest-Litovsk. Şi totuşi Uniunea Sovietică nu are nici o responsabilitate cu privire la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial! Voi recurge la raţionamentul lui Viktor Suvorov din volumul “Spărgătorul de gheaţă” pentru a vedea care a fost rolul Uniunii Sovietice în acei ani.

Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-al Doilea Război Mondial? Toată lumea este de acord asupra datei: 22 iunie 1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii ei (printre care se număra şi România). Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începe pe 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, Uniunea Sovietică se alătură invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi totuşi… Uniunea Sovietică participă la război abia din 22 iunie 1941! Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie 1939 nu au participat la al Doilea Război Mondial…

Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică

În istoriografia rusă (şi nu numai!) în perioada dintre 1 septembrie 1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică este considerată… neutră! Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ! A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat neutre. Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1 septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.

Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea Finlandei. A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi. În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat 126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188.000 de răniţi.

Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus instalarea de baze militare sovietice. Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina. România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.

Uniunea Sovietică îşi motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus. După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.

Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941. Şi totuşi Uniunea Sovietică a fost neutră, iar Germania nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.

Cine a început al Doilea Război Mondial? Când a început al Doilea Război Mondial?

Manualele de istorie şi istoricii noştri răspund simplu: al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia. Simplu şi clar. Ştim când a început, ştim cine este vinovat. Treaba e clară, nu mai avem nevoie de lămuriri suplimentare. Şi dacă e altfel? Continuă lectura

Istoricii de la Chişinău strâng rândurile

Istoricii de la Chişinău s-au reunit în “Grupul de iniţiativă 1812”. Obiectivul: de a marca anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. În luna mai 2012 se vor împlini 200 de ani de la anexarea Basarabiei. Pe 25 iunie 2011 la orele 10:00, la Uniunea Scriitorilor din Chişinău va avea loc adunarea generală a “Grupului de iniţiativă 1812”.

Cum arăta un agent de Siguranţă. Paparazzi din 1940

Fotografa americană Margaret Bourke White reuşea în februarie 1940 performanţa de a fotografia dispozitivul de securitate de la domiciliul premierului Gheorghe Tătărescu. Şi aşa ştim şi noi cum arăta un agent al temutei Poliţii de Siguranţă în timp ce îşi îndeplinea misiunea. În imaginea de mai jos este personajul din mijloc cu pălăria pe-o ureche şi cu privire bănuitoare. În stânga este un soldat dintr-un regiment de gardă, iar în dreapta cu haină de piele şi căciulă de miel este un agent de poliţie. Acum aveţi ocazia să vedeţi cum arată originalul agentului de Siguranţă, cel care bătea comuniştii ilegalişti în filmele dinainte de 1989. (Click pe imagine dacă vreţi să o măriţi)

Agent de Siguranta de paza la casa premierului Gheorghe Tatarescu

 

Din nou despre svastica de pe coroana reginei Maria

Adevărul publică o fotografie în care se vede mult mai clar svastica de pe coroana reginei Maria.  Eu am remarcat aici prezenţa acestui simbol în pandativele coroanei, pe baza unei fotografii de epocă. Însă svastica apare şi în vârful coroanei din aur masiv care a fost folosită la încoronarea de la Alba Iulia din 1922.

Adevărul are de mai multe zile o campanie despre Muzeul Naţional de Istorie a cărui clădire prezintă risc seismic ridicat şi nu are fonduri pentru reabilitare. Ideea este că la acest muzeu se găsesc toate obiectele care fac parte din istoria noastră. Inclusiv inima reginei Maria. Adevărul are mai multe fotografii cu explicaţii ale unor obiecte deosebite din patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie. Aici. Coroana reginei Maria nu are nici o explicaţie din păcate.

 

Mai uşor cu demitizarea istoriei românilor. Cazul Avram Iancu

Săptămânile trecute mă uitam mirat la titlul revistei Historia din chioşcuri: “Avram Iancu, erou sau criminal?”. Apoi am citit articolul care se străduiau să justifice titlul de pe copertă. După ce l-a demitizat pe Vlad Ţepeş, Marius Diaconescu l-a luat la demitizare şi pe Avram Iancu (aici). Îi termină pe rând. Însă de data aceasta a primit un răspuns interesant, care aduce corecţiile necesare. Aici. Nu e chiar aşa cum zice Marius Diaconescu.

Ce mă miră este perpetuarea mitului că Avram Iancu a murit nebun, sărac şi alcoolic. Cu siguranţă nebun şi sărac nu a murit, sunt o mulţime de dovezi documentare în acest sens. Cât şi dacă i-a plăcut să bea, este altă poveste. Teza nebuniei şi sărăciei a fost lansată de presa de la Budapesta pentru a-i distruge imaginea, iar această teză umblă voioasă în continuare prin minţile românilor. Am pus aici un articol care arată că Avram Iancu nu a murit nebun şi sărac.

Personajele noastre istorice nu umblau încheiate la toţi nasturii, erau oameni cu plusuri şi minusuri. Dar nici să ne punem cu ciocanul pe ei şi să preluăm tezele altora despre istoria noastră. Demitizăm la noi, dar hai să demitizăm şi pe la alţii!

P.S. Pe Csibi Barna, care a spânzurat efigia lui Avram Iancu, mai că îl pot înţelege. Omul are nişte convingeri, mai extreme, şi le manifestă cum crede el de cuviinţă. Dar ca un român să-l facă criminal pe Avram Iancu îmi vine foarte greu să înţeleg…

Cum face Neagu Djuvara demitizarea istoriei românilor. Lăudând ungurii

Poate aţi auzit de volumul lui Neagu Djuvara O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, apărută în 1999 la Humanitas. Ei bine, se găseşte încă la vânzare prin librării. Destul de vitală această carte dacă a rezistat în librării 12 ani. Sau o împinge cineva de la spate, nu îmi e clar.

N-am apucat să o citesc cap-coadă, doar am răsfoit-o acum câteva zile. Hârtie de calitate, imagini la fel. Eu am crescut cu volumele de Povestiri istorice ale lui Dumitru Almaş, ilustrate spectaculos de Valentin Tănase (cine şi le mai aminteşte?). Acum nu mai sunt la modă, nu se mai găsesc pe nicăieri, profesorii de la univeristate le înjură copios. În locul lor avem istoria demitizată a lui Neagu Djuvara. Încă o dată, n-am citit rând cu rând să văd ce propune Neagu Djuvara în locul lui Dumitru Almaş. Aşa, la o primă frunzărire schimbările nu sunt majore: dacii, romanii, etnogeneza, accent mai mare pe invaziile barbare, slavi şi invazia tătară.

Doar că mi-a sărit în ochi un paragraf: scrie Neagu Djuvara că regele Ştefan al Ungariei a primit Sfânta Coroană maghiară de la papă în momentul creştinării maghiarilor. Se face şi o descriere a coroanei maghiare, compusă din două părţi etc. Deci Neagu Djuvara demistifică istoria românilor, dar propagă în continuare mitul Sfintei Coroane maghiare. Am pus aici un articol care dezvăluie adevărul despre această coroană: nu este nici sfântă, nu este nici catolică şi nu a primit-o regele Ştefan. Coroana maghiară este bizantină şi ortodoxă, nu a venit de la Roma, ci de la Constantinopol. Se pare că de fapt maghiarii ar fi fost creştinaţi de la Constantinopol în primă fază.

Ce mă frapează: istoricii unguri se ocupă foarte mult de demitizarea istoriei românilor, au ei grijă de noi. Istoricii noştri se înghesuie să preia tezele maghiare. Nimeni nu se ocupă de demitizarea istoriei maghiarilor. Nu, noi înghiţim pe nemestecate tot ce ni se serveşte şi mai şi vârâm în capetele copiilor tot ce ni se livrează. Ce poate înţelege despre propria istorie un copil care află din cartea lui Neagu Djuvara că strămoşii lui erau nişte sărăntoci ortodocşi în vreme ce ungurii primeau din mâinile Papei de la Roma o coroană sfântă?

Demitizăm la noi, dar hai să demitizăm şi pe la alţii.

Nicolae Malaxa şi gena fanariotă a românilor

Tocmai ce am încheiat un studiu despre modelul de afaceri al lui Nicolae Malaxa. Am consultat câteva sute de dosare de arhivă, am citit memoriile unor contemporani şi ceva lucrări de istorici (am cam evitat volumele redactate în perioada comunistă, când Malaxa era condamnat cu mânie proletară). Şi am ajuns la o concluzie tristă: industria românească interbelică funcţiona pe modelul fanariot.

Economia fanariotă

Schema economică din perioada fanariotă era simplă: funcţiile din stat se împărţeau contra cost – solicitantul plătea pentru a fi numit într-o funcţie, apoi storcea cât putea din domeniul încredinţat pentru a-şi plăti datoriile contractate pentru achiziţionarea postului şi a rămâne cu un ce profit. Sistemul pornea de la domnitor care îşi cumpăra funcţia de la sultan şi se oprea la cel mai mic slujbaş. Rezultatul a fost unul devastator: banii se scurgeau din ţară, nimeni nu construia nimic, toată lumea era preocupată să acumuleze bogăţii pe care să şi le pună la adăpost. Principala producţie era cea agricolă, animalele şi grânele mergeau în majoritate către Istanbul şi mai puţin către Imperiul Habsburgic. Secolul fanariot a lăsat urme profunde în societatea românească şi s-a perpetuat într-un mod inexplicabil peste timp. Nu am altă explicaţie la îndemână decât că într-un fel sau altul fanariotismul s-a înscris în gena românească.

Nicolae Malaxa şi industria fanariotă

Nicolae Malaxa este lăudat ca un mare industriaş şi modernizator al României interbelice. Însă modelul său economic este identic cu cel fanariot – singura deosebire este că se aplică în domeniul industrial şi nu în cel agricol. În perioada interbelică România Mare era înconjurată de vecini care aveau revendicări teritoriale: Bulgaria, Ungaria, URSS. Au existat două căi pentru contracararea acestor ameninţări: calea diplomatică, a Societăţii Naţiunilor, precursoarea ONU şi calea războiului. Însă pentru a face faţă unui atac venit din trei direcţii România avea nevoie de o armată zdravănă – şi de aceea problema înarmării a reprezentat o chestiune aflată pe agenda tuturor guvernelor interbelice. Însă marile contracte de înarmare au fost toate înconjurate de scandaluri de corupţie, începând cu misteriosul scandal Skoda (rămas nelămurit până în ziua de azi).

Uzinele lui Nicolae Malaxa aveau două genuri de contracte: fabricare de material rulant pentru CFR şi fabricare de armament şi muniţie. Ambele genuri de contracte erau încheiate cu statul, producţia lui Malaxa la libera concurenţă era zero. Iar Malaxa obţinea aceste contracte mituindu-l pe Carol al II lea şi plasându-şi oamenii de încredere în structurile de decizie ale statului. Contractele erau mult supraevaluate: o parte din bani se duceau în construirea fabricilor (Malaxa se angaja să fabrice chestii pentru care nu avea capacitate de producţie!), altă parte mergea în şpăgile necesare obţinerii contractelor şi abia ultima treime era destinată producţiei. Ca în vremurile fanariote, Nicolae Malaxa “arenda” o bucată din producţia industrială folosindu-se de corupţie, profiturile întorcându-se către cel care făcea arendarea, respectiv regele Carol al II lea.

O ploaie de aur inutilă

Veniturile României interbelice proveneau din exporturile agricole şi exporturile de petrol. Aceşti bani se scurgeau în marea lor majoritate într-o administraţie coruptă şi ineficientă (bugetari!) şi în producţia de armament şi material rulant. Materialul rulant era destinat serviciilor – respectiv transporturilor. Iar armamentul şi muniţia reprezentau mijloace fixe cu o singură destinaţie: distrugerea. Pentru că un obuz după explozie nu mai avea mare valoare. Putem spune că România şi-a dat foc la banii câştigaţi din exporturile agricole şi de petrol (banii rămaşi după achitarea şpăgilor). Nu a existat o reinvestire pentru dezvoltare durabilă a profiturilor din producţie agricolă şi din petrolul dat de Dumnezeu. Averea hidrocarburilor pentru România a fost ca ploaia de aur căzută asupra Spaniei în secolul XVI – alţii au profitat…

Lecţia istoriei? Inexistentă

Românii n-au învăţat nimic din experienţa interbelică. Modelul fanariot s-a reactivat în forţă după căderea comunismului (deşi am bănuiala că a funcţionat cu surdină şi în perioada comunistă). În România de azi nu există intreprinderi private cu producţie proprie. Există doar neo-fanarioţi care arendează de la stat diverse domenii în baza influenţei politice sau a şpăgii.

Problema cea mai mare este reprezentată de faptul că nu mai există capacităţi de producţie proprii care să finanţeze acest neo-fanariotism. Petrolul românesc nu mai prea există (iar ce există a fost demult arendat), iar producţia agricolă a dispărut, mâncăm roşii din Turcia. Suprastructura neo-fanariotă nu mai prea are o bază de finanţare.