Galerie foto: soprana Maria Cebotari

Soprana Maria Cebotari este destul de puţin cunoscută în România, de aceea am adunat aici câteva imagini ale ei, imagini provenite din arhiva digitală a Bibliotecii Naţionale. Născută în Basarabia, Maria Cebotari a fost una dintre stelele operei europene în perioada interbelică. Mai multe detalii despre biografia Mariei Cebotari aici. Faptul că apogeul carierei ei a fost în Germania în timpul nazismului a împins-o pe Maria Cebotari într-un con de umbră în vremurile comuniste. Maria Cebotari a jucat şi în filmul anti-comunist “Odessa în flăcări”, co-producţie româno italiană care a câştigat marele premiu al Festivalului de film de la Veneţia din 1942 (filmul a fost recent descoperit în Italia). Cenzurarea Mariei Cebotari a continuat şi în zilele noastre: documentarul lui Victor Druc despre viaţa sopranei a fost difuzat cu greu în anul 2006 la Chişinău în timpul administraţiei comuniste.

Ordinul lui Hitler referitor la legionari. Favorul făcut de Himmler lui Horia Sima

Expresia „Garda de fier. Organizaţie teroristă de tip fascist” şi ideea că legionarii au fost protejaţii şi asociaţii naziştilor au devenit cumva axiome în istoriografie. Am găsit câteva documente care contrazic acest punct de vedere. De fapt este vorba de un întreg dosar alcătuit de subordonaţii lui Joachim von Ribbentrop în jurul fugii lui Horia Sima din Germania în Italia.

O poveste încă nebuloasă încercarea de fugă a lui Horia Sima din 16 decembrie 1942. Ministrul italian de externe Galeazzo Ciano nota cu acest prilej „A sosit în Italia Horia Sima, şeful legiunii româneşti. Pentru că a fugit din Germania, cu un paşaport fals, Himmler ne cere extrădarea lui. Din partea mea, l-am consiliat pe Duce să-l extrădeze, fără alte discuţii, cu atât mai mult cu cât prezenţa lui aici ne-ar crea probleme cu Antonescu. Apoi, una peste alta, un derbedeu mai puţin.” Nici italienii nu îi iubeau foarte tare pe legionari. Dar să vedem cum a hotărât Hitler să îi trateze, după ce Horia Sima a fost readus în Germania. (fotografiile documentelor le puteţi vedea la sfârşitul articolului). Pe scurt: naziştii i-au internat pe legionari în lagărele de concentrare de la Buchenwald şi Sachsenhausen (la Buchenwald în spatele sârmei ghimpate, iar Horia Sima la izolare, în lagărul de la Sachsenhausen).

Ordinul lui Hitler referitor la legionari

“Comunicare telefonică din 21.01.1943 din „Wolfschanze” (n.trad. Vizuina lupului, cartierul general al lui Hitler)

Referitor la: legionarii români

1. Cei 150 de legionari români care muncesc la uzinele Heinkel din Rostock rămân în continuare angajaţi ai uzinelor Heinkel. Totuşi nu vor mai fi trataţi de SS ca legionari români, ci ca refugiaţi politici cu drept de azil şi în cazul în care nu s-a întâmplat asta deja vor trebui să îşi aleagă un reprezentant pentru relaţia cu autorităţile germane. Acest reprezentant va trebui să comunice restului legionarilor că toţi legionarii de la uzinele Heinkel ar fi trebuit să fie internaţi într-un lagăr de concentrare după fuga lui Horia Sima. Însă acest lucru a fost anulat. În cazul în care unul dintre legionari va lua legătura cu România, direct sau indirect, toţi cei 150 de legionari de la Heinkel vor fi internaţi într-un lagăr de concentrare. De asemenea nu li se va permite nici un fel de activitate politică internă sau externă. În cazul unei evadări sau a unei plecări nepermise toţi legionarii vor fi internaţi într-un lagăr de concentrare.

2. Ce-a de-a doua grupă de aproximativ 150 de legionari care în prezent sunt internaţi în lagărul special Fichtenhain dependent de lagărul de concentrare Buchenwald rămân deţinuţi acolo în continuare, în spatele sârmei ghimpate şi sub pază severă, totuşi trebuie trataţi bine. Trebuie să li se aducă la cunoştinţă că încercarea de evadare sau activitatea politică fie şi din partea unuia singur dintre ei va avea urmări neprevăzute pentru toţi legionarii.

3. Cei 13 şefi ai legionarilor români, Iaşinschi şi ceilalţi, trebuie internaţi într-un alt lagăr în celule izolate. Trebuie să li se aducă la cunoştinţă că în cazul încercării de evadare sau a desfăşurării de activităţi politice ale unuia dintre ei vor fi predaţi cu toţii României.

4. Horia Sima şi adjutantul său Borobaru vor fi separaţi de ceilalţi legionari şi supravegheaţi sever.

5. Domnul ministru de Externe al Reichului va publica un comunicat de presă referitor la fuga lui Horia Sima şi va face o comunicare oficială Guvernului României prin trimisul von Killinger pentru a încheia în mod clar această afacere.

6. Domnul ministru de Externe al Reichului îl roagă prin intermediul Obergruppenfuhrer Wolff pe Reichsfuhrer SS (n.trad. – Heinrich Himmler) să emită un ordin către autorităţile subordonate lui prin care să interzică legăturile dintre legionarii români internaţi în lagăre şi cetăţenii români care pot circula liber, iar acestora din urmă să li se interzică să fie legionari sau să facă parte din partide politice. Reichsfuhrer SS crede că trebuie permise relaţiile cu cetăţenii români de sex masculin şi feminin (anume soţiile şi fiicele lor), ca şi cu delegaţiile economice şi militarii români.

„Wolfschanze”, 21 ianuarie 1943

(Dictat de Obergruppenfuhrer Wolff)”

Tratament special pentru Horia Sima

Heinrich Himmler îi scria personal lui Joachim von Ribbentrop pe 15 martie 1943 pentru a-i aduce la cunoştinţă îndeplinirea ordinelor lui Hitler şi a preciza că a dat ordin ca Horia Sima să aibă parte de un timp mai lung de plimbare – în condiţiile în care acesta era ţinut în izolare.

„Dragă Ribbentrop,

Horia Sima şi adjutantul său Borobaru se găsesc în prezent în lagărul de concentrare Sachsenhausen, deplin izolaţi în clădirea cu celule individuale.

Anexat îţi trimit un raport al Serviciului de Siguranţă al Reichului din 10.03.1943. Între timp am dat indicaţia ca Horia Sima să primească un timp mai lung de plimbare.

De asemenea îţi transmit o scrisoare trimisă de Horia Sima către Gruppenfuhrer SS Muller. Se înţelege de la sine că Muller nu a menţionat nimănui această scrisoare şi nu a dat ocazia ca ea să fie scrisă. Această scrisoare poate fi explicată prin poziţia fanatică şi inflexibilă a lui Horia Sima.

Vei înţelege că mă abţin de la orice comentariu sau poziţie faţă de această scrisoare.

Heil Hitler!

Al tău,

H. Himmler

Documentele de mai jos fac parte din dosarul „Aussenpolitischen Ubersichten” cuprins în arhiva lui Joachim von Ribbentrop. Arhiva aceasta a fost capturată de armata americană în 1945. Reproducerile documentelor au fost făcute de pe microfilm, Arhivele Naţionale, Colecţia Microfilme SUA, rola 261, cadrele 31419-31422 (ordinul lui Hitler referitor la legionarii din Germania) şi cadrul 31446 (scrisoarea lui Heinrich Himmler către Joachim von Ribbentrop)

P.S. Scrisoarea lui Horia Sima către Obergruppenfuhrer SS Muller şi întreaga intrigă din jurul acestei poveşti merită un studiu separat. Aici am vrut doar să arăt cât preţ puneau naziştii pe legionari. Scrisoarea către Ribbentrop este semnată manu propria de Heinrich Himmler.

O carte excelentă: Politica de moldovenizare în R.A.S.S. Moldovenească

Deşi a apărut cu destul de multă vreme în urmă (în 2004), cartea scrisă de Argentina Gribincea, Mihai Gribincea şi Ion Şişcanu rămâne un volum de referinţă în chestiunea limbii moldoveneşti. În cele peste 300 de pagini reuneşte documente care probează modul artificial în care s-au străduit sovieticii să creeze o nouă limbă la est de Nistru şi cum această invenţie a fost transferată după anul 1944 în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Introducerea acestui volum de documente este cât se poate de lămuritoare asupra evenimentelor din anii ’30 ai secolului trecut. Cartea poate fi descărcată gratuit în format electronic pe blogul Argentinei Gribincea, legătura directă aici:

Coperta Politica de moldovenizare

 

Lista de publicaţii a Argentinei Gribincea (multe pe internet!) despre artificialitatea limbii moldoveneşti.

Galerie foto: Vasile Alecsandri. Câteva portrete, de la tinereţe până la bătrâneţe

Vasile Alecsandri a rămas înţepenit în mintea românilor ca poet (nici prea-prea, nici foarte-foarte) şi cu o singură fotografie. Cine îşi aminteşte de Vasile Alecsandri îşi aminteşte şi de prima fotografie din cele de mai jos. Dar s-au păstrat şi alte imagini ale lui, iar Vasile Alecsandri nu a fost doar poet. Pe lângă cele trei fotografii noi ale lui pe care le puteţi vedea în continuare aş vrea să amintesc faptul că Vasile Alecsandri nu a fost doar poet. Un portret al lui există în galeria miniştrilor de externe ai României, şi din când în când mai apare câte o menţione despre el că ar fi fost şi ambasador la Paris. Însă nu am găsit deocamdată pe nicăieri ceva amănunte despre activitatea diplomatică a Lui Vasile Alecsandri. Şi totuşi a făcut parte din diplomaţia românească de la sfârşitul secolului al XIX lea, când se petreceau foarte multe lucruri interesante cu România.

Imaginile de mai jos provin din arhiva fotografică a Bibliotecii Naţionale a României.

Vasile Alecsandri

 

Vasile Alecsandri

 

Vasile Alecsandri

 

Vasile Alecsandri

Cum ne-au furat sovieticii câteva insule din Delta Dunării. Câteva documente noi

După ocuparea Basarabiei din 28 iunie 1940, sovieticii şi-au amintit că nu au ocupat tot ce le trebuia. Negocierile privind trasarea liniei de graniţă (las aici deoparte chestiunea ţinutului Herţa) s-au dovedit a fi foarte dificile. Sovieticii cereau nici mai mult nici mai puţin decât braţul Chilia din Delta Dunării. Noua poziţie a sovieticilor nega graniţa din 1878 (stabilită tot de Moscova!).

Voi n-aveţi ce face cu braţul Chilia, dar nouă ne trebuie!

În prima fază a negocierilor (6 septembrie – 24 octombrie 1940) generalul sovietic Matvei Malanin a spus că România rămâne cu canalele Sulina şi Sfântul Gheorghe care îi sunt de-ajuns, aşa că ar face bine să cedeze canalul Chilia. În ciuda argumentaţiei originale a sovieticilor, românii au refuzat să cedeze. În noaptea de 25-26 octombrie 1940 sovieticii au făcut ce ştiau ei mai bine: au plecat la furat. În această noapte au fost ocupate insulele Daleru Mare şi Salangic, iar 6 grăniceri români au murit în luptele date cu această ocazie. Pe 26 octombrie 1940 sovieticii au ocupat şi insulele Tătaru Mare, Daleru Mic, Maican şi Limba – astfel braţul Chilia a devenit curs de apă interioară a Uniunii Sovietice. Ministerul român de Externe a depus un protest oficial, la care a răspuns comisarul adjunct pentru afaceri străine al URSS, Andrei Vîşinski. Sovieticul a spus că România ar trebui să renunţe la acest protest deoarece respectivele insule nu îi trebuiesc, însă sunt foarte importante pentru Uniunea Sovietică.

Poveste veche, probleme noi

Istoria insulelor din Delta Dunării a continuat şi după 1944.  Pe 4 februarie 1948 premierul comunist Petru Groza a semnat la Moscova un "Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS". Sovieticii nu au îndrăznit să meargă cu hoţia la Conferinţa de Pace de la Paris din 1947 (acolo unde insulele din Delta Dunării şi Insula Şerpilor au rămas în componenţa României). Aşa că au preferat să se folosească de uneltele lor instalate la Bucureşti. Prin acest protocol România a renunţat la Insula Şerpilor, dar şi la insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare, Maican și Limba.

Povestea braţului Chilia nu s-a oprit aici. Ucraina a preluat această hoţie de la Uniunea Sovietică şi se ţine de ea cu dinţii. În 2010 au apărut ceva discuţii despre modificarea graniţei din Delta Dunării dintre România şi Ucraina (pe baza ideii că s-a modificat cursul apei şi astfel ar trebui modificată şi graniţa).

Documentele noi

Relativ la toată această poveste am găsit corespondenţa diplomatică germană referitoare la evenimentele din octombrie 1940, când Uniunea Sovietică a ocupat insulele din Delta Dunării. În câteva zile sper să spun aici povestea din aceste documente.

Cine sunt cu adevărat moldovenii.md?

La Chişinău aproape orice este posibil. Ultima găselniţă fără precedent în analele jurnalismului: interviul fără intervievat. Publika.md şi Inprofunzime.md publică un “Interviu cu conducătorul proiectului moldovenii.md” din care lipseşte tocmai “conducătorul proiectului moldovenii.md” Nu apare nici un nume, nici o fotografie. Bine, interviul este unul publicitar (Inprofunzime.md marchează chestia asta cu un P mare chiar de la început, Publika.md plasează o literă P la sfârşitul interviului, absolut stingheră). Chiar şi publicitar, totuşi un interviu are nevoie de un intervievat. Foarte ciudat acest proiect moldovenii.md.

Pe pagina Publika.md unde apare interviul fără intervievat, Nicolae Pascaru scrie în forţă “Românii atacă din nou” (atacul fiind anunţul unei taxe consulare de 35 de euro pe vizele de intrare în România după aderarea la spaţiul Schengen). Dar să vedem ce teze mai ventilează moldovenii.md la jumătate de an de la înfiinţare în acest minunat interviu publicitar (încă o dată: interviu fără intervievat!).

1. Arealul carpato-nistrean reprezintă zona din care au plecat toate civilizaţiile antice. Dacă nu exista spaţiul carpato-nistrean nu prea mai exista nimic. O teză exagerată a descoperirilor arheologice de prin perioada neolitică. Ideea se regăseşte şi prin România.

2. Moldovenii nu sunt urmaşii romanilor, ci ai dacilor. Corolar: romanii au învăţat limba latină de la daci. Altă idee extrem de răspândită şi în România printre tot felul de exaltaţi şi diletanţi.

3. În spatele proiectului moldovenii.md nu se află nici un politician sau serviciu secret. Totuşi nu se spune clar cine susţine acest proiect cu peste 60 de colaboratori. Banii vin de la un grup de oameni de afaceri moldoveni şi patrioţi.

4. Limba română este aceeaşi cu limba moldovenească, doar că românii au adoptat multe cuvinte străine. Teza asta este mai veche, de prin perioada stalinismului, când limba română era acuzată că era “limbă boierească” şi “franţuzită”.

Până la urmă nu este nimic nou. Ideile lansate şi discreţia extremă cu privire la identitatea oamenilor din spatele proiectului (dar mai ales ideile) indică o singură origine posibilă: Moscova.

Limba românească în Moldova medievală

Raţionamentul moldoveniştilor este simplu: ţara Moldova – poporul moldovenesc – limba moldovenească. La nivelul următor al raţionamentului vin mărturiile scrise despre limba moldovenească din evul mediu. Însă toţi moldoveniştii ocolesc cu multă grijă mărturiile despre limba română în Moldova medievală. Şi nu sunt puţine aceste mărturii. Moldoveniştii susţin că statul România a apărut târziu, în secolul al XIX lea, astfel că nici vorbă de “limbă românească” în evul mediu.

Doar că “limba românească” exista în Moldova medievală. În 1646 voievodul Moldovei Vasile Lupu tipărea la Iaşi “Cartea românească de învăţătură”, un corpus legislativ foarte bine închegat. De ce voievodul moldovean nu i-a zis “Carte moldovenească de învăţătură”? Greu de explicat pentru moldovenişti, tocmai de aceea este şi ocolit cu mare grijă acest subiect. Dar să vedeţi că moldovenii lui Vasile Lupu ştiau că vorbesc limba română, iată ce scriau în introducere:

După tocmala şi nevoinţa mării sale domnului datu-s-au învăţătură şi mie unui mai mic şi nice de o treabă a mării sale rob, Evstratie biv logofet, de am scos aceaste pravile şi le-am tălmăcit den scrisoare grecească pre limbă românească ca să poată înţeleage toţi.

Deci: voievodul Moldovei medievale a comandat o traducere din limba greacă în limba română, nu în limba moldovenească. Mai jos puteţi vedea coperta pravilei lui Vasile Lupu, scrisă în limba română cu litere chirilice.

 

Sursă imagine: tipărituriromanesti.wordpress.com. Tot aici puteţi descărca şi transcrierea Pravilei lui Vasile Lupu.

Oraşul Ismail în perioada interbelică

Una din tezele răspândite de moldovenişti este aceea că în perioada interbelică România a tratat Basarabia ca pe o regiune cucerită, ca pe o zonă colonială. Conform acestei teze românii nu au făcut altceva decât să jefuiască Basarabia şi nu au existat nici un fel de investiţii. Am adunat aici câteva imagini ale oraşului Ismail din perioada interbelică (sursă fotografii: Biblioteca Naţională a României). Chiar şi sub “barbara” stăpânire românească oraşul Ismail arăta destul de bine…

Ismail - Catedrala orasului cu Monumentul  Regelui Ferdinand I

Ismail - Catedrala orasului cu Monumentul Regelui Ferdinand I

Statuia regelui Ferdinand nu mai există în prezent în Ismail. Bulevardul care duce spre catedrală este ornat cu statui de conducători sovietici. Dar ar fi interesant de aflat ce s-a întâmplat cu statuia regelui Ferdinand, cum a fost dărâmată şi care a fost soarta ei.

 

Ismail - Catedrala orasului

Ismail - Catedrala orasului

 

Ismail - Bulevardul Regina Maria

Ismail - Bulevardul Regina Maria

Fostul bulevard Regina Maria din Ismail există şi azi, presărat cu terase. Doar că are altă denumire.

Ismail - Vedere spre Dunare

Ismail - Vedere spre Dunare

O altă perspectivă asupra statuii regelui Ferdinand din Ismail. Clădirea din stânga (fostul liceu de fete) există şi în ziua de azi.

Ismail - Cimitirul Eroilor

Ismail - Cimitirul Eroilor

Monumentul soldaţilor români din Ismail, aşa cum arăta în perioada interbelică. Nu am reuşit să aflu dacă mai există în prezent, cel mai probabil a fost desfiinţat în perioada sovietică.

Ismail - Liceul de Fete

Ismail - Liceul de Fete

Atât în această fotografie (cât şi în cele de mai jos) se văd cablurile reţelei de electricitate. Nu am verificat, dar cred că electrificarea oraşului Ismail a avut loc în perioada “barbarei” stăpâniri româneşti.

Ismail - Liceul de Baieti

Ismail - Liceul de Baieti

 

Ismail - Palatul Primariei

Ismail - Palatul Primariei


Gheorghe Şincai, bun de spânzurat

Secolul al XVIII lea a stabilit liniile principale ale războiului de imagine împotriva românilor. Tezele stabilite în această perioadă de autori ca Johann Christian Engel, Franz Josef Sulzer ş.a. sunt cât se poate de promovate şi în ziua de azi: românii sunt primitivi, sunt veniţi de aiurea pe pământurile pe care le locuiesc, nu pot fi guvernaţi, sunt corupţi etc.

În veacul al XVIII lea istoria românilor era scrisă de alţii. Iar când Gheorghe Şincai a încercat să dea o replică tezelor anti-româneşti cenzorul de la Budapesta a scris pe manuscrisul “Hronica românilor”: “Opera este demnă de foc, iar autorul de ridicat în furci”. “Ridicatul în furci” însemna spânzurătoare. Asta da cenzură!

O carte corectă despre Ion Antonescu scrisă de un evreu

Jurnalistul Teşu Solomovici a încheiat lucrarea sa despre mareşalul Ion Antonescu. Am fost martorul elaborării acestei cărţi vreme de mai mulţi ani, cât timp am fost coleg de birou la ziarul ZIUA cu Teşu Solomovici. Am fost fascinat de tenacitatea acestui om. L-am respectat permanent pentru puterea lui gigantică de muncă, am avut enorm de învăţat de la el. Teşu Solomovici are 77 de ani şi un spirit viu de luptător. Unul dintre cei mai mari duşmani ai lui era calculatorul – însă niciodată nu s-a lăsat învins. Pentru cei mai mulţi oameni de 70 de ani calculatoarele sunt blocaje totale. Teşu Solomovici era într-un război permanent cu calculatorul şi internetul. Storcea orice informaţie din ele, se împiedica şi se ridica, privea cu ură ecranul – dar nu se dădea bătut.

Despre documentarea clasică, din biblioteci şi arhive a lui Teşu Solomovici nu pot să spun decât că era vastă. Cred că deţine tot ce s-a tipărit despre mareşalul Ion Antonescu. Însă dincolo de toate acestea sunt sigur că volumul semnat de Teşu Solomovici este unul corect. Poate că nu este “operă ştiinţifică” – dar este cartea unui om curajos care a scris ce a gândit el, fără să se teamă de părerile altora.

Un interviu cu Teşu Solomovici despre cartea lui puteţi citi în ziarul Adevărul.

Valahii ca nişte vite. Călători străini despre ţările române (1)

Raguzanul Michael Bocignoli publica pe 29 iunie 1524 o broşurică al cărei titlu începea cam aşa Epistola Michaelis Bocignoli Ragusei ad Gerardum Planiam Maiestatis Secretarium etc. Scrisoarea raguzanului cuprindea câteva paragrafe destul de dure în care erau caracterizaţi valahii din Ţara Românească:

Regiunea este productivă în toate cele privind nevoile traiului, în afară de vin, de care acest neam este foarte doritor ca unul ce e aplecat la beţie şi la lăcomie (…) se locuieşte nu în oraşe, ci în sate dar cu populaţie foarte deasă (…) Spiritul poporului este grosolan şi necioplit, ei sunt deopotrivă cu vitele lor; nu se îngrijesc nici de slujba ostăşească şi nici de treburile obşteşti; sunt atât de porniţi pe harţă şi pe ceartă, încât de cele mai multe ori nu se dau în lături de a-şi omorî domnii (…) românii la îndemnul comitelui care se temea de sufletul schimbător al acestei naţii înclinate întotdeauna spre trădare (…) Iar valahii veşnic nemulţumiţi oricum ar sta lucrurile, nu l-au lăsat să domnească mult nici pe acela (…) etc.

Descrierea făcută de Bocignoli românilor nu prea este laudativă. Românii sunt beţivi şi lacomi, locuiesc în sate, sunt primitivi (asemenea vitelor lor!), nu sunt buni soldaţi şi administratori, sunt veşnic nemulţumiţi, au o înclinaţie spre trădare etc. Relatarea lui Bocignoli este incoerentă. După ce lipeşte aceste etichete de români se apucă să relateze pe larg tocmai despre … vitejia românilor conduşi de Vlad Ţepeş împotriva turcilor!

Bocignoli – un propagandist trădător

Broşura lui Bocignoli este în realitate o laudă propagandistică la adresa voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya. Paginile scrise de italian nu sunt altceva decât un apel către suveranii din Occident să îl sprijine pe Zapolya împotriva turcilor. În viziunea lui voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei ar trebui subordonaţi voievodului transilvănean – iar ca să nu existe nici un fel de „concurenţă” pentru subvenţiile occidentale, valahii sunt zugrăviţi în cele mai închise culori: primitivi, instabili, trădători, lipsiţi de calităţi militare etc. Un simplu serviciu de propagandă, împănat cu minciuni (una dintre cele mai mari fiind aceea că Ţara Românească nu produce vin, în condiţiile în care vinul valah era exportat în cantităţi mari în Transilvania!)

Broşura lui Bocignoli a fost scrisă în anul 1524, perioadă în care sultanul Soliman Magnificul se pregătea să dea asaltul asupra Europei Centrale. Soliman cucerise în 1521 Belgradul (cheia Europei Centrale), în 1523 cavalerii de Rodos capitulaseră, iar în 1524 Soliman a zdrobit rebeliunea din Egipt. Lipsit de alte ameninţări, sultanul urma să se îndrepte către Europa Centrală – ceea ce s-a şi întâmplat, iar în 1526 regatul Ungariei a dispărut ca organizaţie politică pentru aproape patru secole.

Acesta este contextul politic regional al scrierii lui Bocignoli, iar laudele aduse voievodului Transilvaniei ne dezvăluie şi cine este adevăratul comanditar al broşurii. Fraza cheie este următoarea:

Iar dacă Zapolya ar trimite pe careva din ai săi şi transilvănenii ar fi binevoitori şi moldovenii li s-ar uni şi ei în acest gând şi valahii ar rămâne credincioşi, se crede că primejdia nu va fi aşa de mare.

Pe scurt: valahii (cei primitivi) şi moldovenii ar trebui să intre sub ascultarea lui Zapolya. Doar că nimeni nu îi întrebase pe valahi şi moldoveni ce părere aveau de acest proiect. Şi aici ajungem la chestiunea „înclinării către trădare” a valahilor. Bocignoli face o lungă prezentare a diplomaţiei şi războaielor valahe din anii precedenţi (unele chestiuni le trece sub tăcere, mai ales pe cele care nu se potriveau cu raţionamentul lui). Acuzaţia de „trădare” apare pentru momentele în care Ţara Românească (istovită de războaie şi lipsită de ajutor extern) încheia pace cu turcii. Cumva li se neagă valahilor dreptul de a avea interese proprii – din punctul de vedere al lui Bocignoli ar fi trebuit să lupte până la moarte.

Că tot vorbim de „trădare” – după ce a fost propagandist în slujba lui Ioan Zapolya în 1524, îl găsim pe italianul Bocignoli în 1534 la curtea lui Ferdinand de Habsburg – cel mai mare duşman al lui Ioan Zapolya!

Propaganda neagră veche de 500 de ani

Exemplul de propagandă prezentat mai sus este vechi de aproape 500 de ani. Afirmaţiile lui Bocignoli sunt folosite din plin şi în ziua de azi. Sunt luate drept adevăruri, nimeni nu stă să vadă de unde pleacă aceste calomnii, ce interese avea cel care le-a emis. Propagandiştii contemporani se folosesc intens de scrieri precum cea a lui Bocignoli cu argumente de genul “vedeţi, şi acum 500 de ani românii erau nişte nemernici!” Nimeni nu stă să analizeze contextul şi rolul respectivei scrieri, calomniile sunt preluate şi retransmise în cadrul acestui vechi război de imagine…

Vezi textul lui Michael Bocignoli în Călători străini despre ţările române, vol 1, p. 171