Prinţese în uniformă (galerie foto)

Tot căutând prin arhiva fotografică a Bibliotecii Congresului SUA am găsit câteva fotografii cu prinţese în uniformă militară. Fotografii din perioada Primului Război Mondial, făcute cel mai probabil în scop propagandistic. Prima astfel de fotografie pe care v-o propun este cea a prinţesei Maria, viitoarea regină a României Mari.

Crown Princess Rumania (LOC)

Aici prinţesa Maria este îmbrăcată în uniforma Regimentului 4 Roşiori (a cărei comandă onorifică a deţinut-o până la moarte). La tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi vedea cadourile făcute reginei de ofiţerii acestui regiment.

Ducesa de Brunswick şi prinţesa moştenitoare Cecilia (Germania)

Ţarina Alexandra a Rusiei.

 

Margareta de Hesse, sora împăratului Wilhelm al II lea. Unul din fii ei, Friedrich Wilhelm, a murit în 1916 în timpul luptelor din România, într-o luptă corp la corp.

Limba vlahă se naşte în Serbia. A apărut deja alfabetul vlah

Romanian Global News anunţă că pe 24 ianaurie se pregăteşte în Serbia adoptarea alfabetului vlah. Este vorba de o chestiune ciudată: fără implicarea vreunui for ştiinţific, exclusiv pe cale politică se încearcă promovarea unei noi limbi: limba vlahă. Deocamdată a apărut doar alfabetul vlah, pe care îl puteţi admira mai jos, în varianta chirilică şi latină.

Apariţia alfabetului vlah a fost anunţată în presa sârbă încă din luna decembrie a anului trecut pe pagina Novosti. (merită citite comentariile de la acest articol, chiar dacă sunt în sârbă Google translate permite să îţi faci o idee despre ce este vorba)

Cred că ar trebui să apară o reacţie din partea Academiei Române. Ar trebui să apară o reacţie şi din partea Academiei de la Belgrad. Ca să nu vorbesc de reacţii obligatorii din partea politicienilor români. Serbia vrea să repete expermientul toxic al limbii moldoveneşti.

Imagini din Bucureştii lui Ion Luca Caragiale

Fantana Sarindar in 1890

Am găsit în Biblioteca Congresului SUA câteva fotografii din Bucureştii lui Ion Luca Caragiale, Bucureştii anilor 1890. De multe ori imaginile de acest gen mă fac să mă întreb dacă putem numi progres ce se întâmplă în Bucureşti.

De exemplu imaginea cu biserica Domniţa Bălaşa îmi arată Bucureştii mahalalelor, un oraş al caselor pe pământ cu unul două etaje. Nu mai are rost să vă spun cum arată azi peisajul din jurul bisericii Domniţa Bălaşa… Apoi Fântâna Sărindar de la 1890 era un adevărat ansamblu sculptural. Fântâna Sărindar de azi (cea din faţa Cercului Militar) are toate şansele să treacă neobservată, pare că face parte din terasa CCA. Mă întreb unde au dispărut statuile care acum 120 de ani împodobeau Fântâna Sărindar.

Tot aşa: la 1890 monumentul lui Mihai Viteazul avea loc să respire. Acum a fost mutat de la Universitate în Parcul Izvor (sper ca după încheierea lucrărilor la parcarea subterană statuia lui Mihai Viteazul să se întoarcă la locul ei!). Ultima dată un stâlp indicator de circulaţie stătea să cadă în capul voievodului. Asta ca să nu vorbim despre tramvaiul cu cai de pe strada Câmpineanu şi piaţeta din faţa fostului Teatru Naţional din Bucureşti: azi abia se circulă prin această zonă!

Ion Iliescu ministrul Tineretului, prin 1969

Nu ştiu prin ce ironie totală, pe euscreen.eu a apărut un interviu cu Ion Iliescu de când era ministrul Tineretului, în perioada în care suferea sub cizma grea a dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Am făcut eforturi să ascult până la capăt cele trei minute de discurs ale lui Ion Iliescu. Nici în ziua de azi nu şi-a schimbat amicul Ilici vocabularul. Mă rog, unele cuvinte i-au ieşit din uz, însă în principiu frazarea a rămas aceeaşi. Chiar vă recomand să vă rupeţi trei minute din viaţă şi să îl ascultaţi pe Ion Iliescu cel din 1969. Apoi să-mi spuneţi sincer dacă chiar credeţi că tovarăşul Ion Iliescu s-a schimbat. Din păcate clipul nu poate fi văzut decât pe euscreen.eu, aşa că vă recomand călduros să urmaţi legătura de mai jos.

Ion Iliescu, ministrul Tineretului in anul 1969

Ion Iliescu 1969

P.S. Clipul vi-l arată pe Ion Iliescu cel din 1969. Aici puteţi să vedeţi ceva păreri despre Ion Iliescu cel de azi.

Dacă vreţi să vedeţi un adevărat război al mogulilor vă recomand revista Historia

Am scris pentru revista Historia un articol despre războiul dintre industriaşii Nicolae Malaxa şi Max Auschnitt, purtat între anii 1939-1940. Nu pot posta aici întregul articol, dar vă pot spune că am folosit foarte multe surse de arhivă inedite pentru a încerca să lămuresc această poveste nebuloasă petrecută cu puţină vreme înainte de dezastrul din anul 1940. A fost un adevărat război al titanilor, în care au fost reprezentate interese geopolitice gigantice. Vă recomand să mergeţi la chioşcuri şi să cumpăraţi revista :) Am mai scris cu un an în urmă despre războiul Malaxa-Auschnitt pentru Ziua Veche, doar că în acel moment documentarea din arhive era mai redusă.

Manau şi naţionalismul celtic breton

Cine îşi mai aminteşte de trupa Manau al cărei single “La Tribu de Dana” rula non-stop pe MTV prin 1998? Refrenul era unul lipicios, dar nu ştiu câţi au prins şi mesajul. Numele “Manau” pe care şi-l asumaseră raperii francezi este de fapt vechea denumire celtică a Isle of Man din Marea Irlandei, în prezent sub stăpânire britanică.

Melodia este de-a dreptul protocronistă, asta pentru cei care cunosc limba franceză şi îşi dau osteneala să asculte sau să citească versurile. Băieţii de la Manau narează o bătălie dusă de un trib celtic, în versuri apar druizii, hidromelul, săbiile şi topoarele, sângele curge valuri. “Rap celtic”, cam aşa şi-au denumit stilul cei de la Manau. Primul album a avut succes, după care au cam dispărut. Pe youtube se pot citi versurile de care vorbeam. Ideea este că bretonii din Franţa mai au răbufniri de identitate celtă, cultura franceză nu este chiar atât de unitară pe cât vor unii să o prezinte.

Manau – La Tribu de Dana

Primul cogitor: Stephen Hawking

Stephen Hawking nu a participat la ceremoniile organizate pentru el la aniversarea vârstei de 70 de ani. Mie unuia “fenomenul Stephen Hawking” mi se pare unul monstruos. De multă vreme Stephen Hawking suferă de scleroză amiotrofică (denumirea corectă a bolii în limba română, nu “sindromul neuronului motor” cum scriu traducătorii de presă) şi abia dacă îşi mai controlează muşchii unui deget şi câţiva muşchi ai feţei. Stephen Hawking este un creier care comunică cu lumea înconjurătoare prin tot felul de mecanisme. Poate “vorbi” cu ajutorul unui sintetizator la viteza de un cuvânt pe minut.

Starea asta a lui Stephen Hawking îmi aminteşte de “cogitorii” din universul Dune al lui Frank Herbert. “Cogitorii” erau creierele unor filosofi şi oameni de ştiinţă ţinute în viaţa pe perioade de mii de ani. Omenirea credea că se va putea folosi de înţelepciunea acumulată de aceste creiere – doar că multe din ele s-au dovedit inutile atunci când a fost nevoie de ele. Nu ştiu cât de “uman” mai este Stephen Hawking. De asemenea nu ştiu dacă afirmaţiile care “zdguduie” periodic presa (nu este nevoie de Dumnezeu pentru a explica apariţia Universului; Universul se poate crea singur din nimic etc) chiar îi aparţin lui Stephen Hawking.

Aici puteţi citi ceva contra-argumente la declaraţiile şoc ale lui Stephen Hawking. Nu de alta, dar Stephen Hawking a devenit profetul bezbojnicilor în noua vulgată a ateismului ştiinţific.

Ce este România şi ce poate deveni ea?

Adolf Hitler si sefii nazisti

România de pe cele două părţi ale Carpaţilor reprezintă două entităţi deplin diferite. Transilvania şi Banatul sunt marcate de Europa Centrală; Valahia, Moldova şi ţinuturile de la gurile Dunării sunt mai degrabă oriental-asiatice. Încă din secolul al X lea cultura ţărănească şi orăşenească a Imperiului a ajuns până la arcul carpatic. De cealaltă parte a Carpaţilor nu s-a putut clădi ceva asemănător, de aici începe un spaţiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare. Valahia şi Moldova au fost dependente de imperiile german, turc şi rus şi din păcate la dorinţa acestor puteri au devenit state „independente”. „Naţiunea română” nu este nici în ziua de azi nimic altceva decât o legendă a istoriografiei. Până în secolul al XIX lea nu a existat de fapt decât o viaţă vegetativă a micului popor de ţărani şi păstori valahi care număra cu puţin peste un milion de oameni care niciodată nu au avut o clasă conducătoare proprie ci nişte profitori patriarhali care se schimbau adesea. Înmulţirea de zece ori a acestei populaţii în secolele XIX şi XX s-a reuţit prin apariţia sistemului industrial european care a transformat stepele în terenuri agricole. Această mare şansă economică s-a transformat, ca la toţi primitivii, într-o creştere a populaţiei. De aici a rezultat un număr mai mare şi o clasă de mari proprietari lacomi care nu aveau nici o legătură cu pământul şi cu masele muncitoare; fără să existe un popor şi cu atât mai puţin o naţiune. Puţinul care are legătură cu voinţa poporului vine din Transilvania. În cercurile românilor emigraţi aici ca forţă de muncă, în urma contactului strâns cu cultura mărcilor de graniţă ale Imperiului a apărut dorinţa de a da o viaţă mai bună neamului propriu. Însă până în ziua de azi s-a rămas la stadiul de dorinţă.

Aceasta nu putea să fie altfel, spune Garda de Fier deoarece clasa conducătoare străină orientată doar spre câştig a nimicit toate încercările de îmbunătăţire. Faptul că turcii, grecii, evreii şi alţi străini au devenit zeii idealului îmbogăţirii fără limite şi acceptarea corupţiei ca sistem au făcut ca aceste dorinţe idealistice să nu aibă nici o şansă. Abia revoluţia din 1940 a dat ocazia unei renaşteri a poporului român pentru o viaţă de naţiune independentă.
Ar fi o greşeală acceptarea necritică a acestei teze a Gărzii de Fier. Este adevărat că mişcarea lui Codreanu este cea mai puternică expresie de sănătate şi voinţă proprie care a apărut în rândurile populaţiei României. Putem astfel vedea că există aici substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare. Codreanu şi 17.000 de comandanţi subordonaţi au fost înlăturaţi şi „poporul” nu s-a mişcat. Revoluţia nu a fost făcută de Garda de Fier, ci de Antonescu, un general despre care se poate spune că este un bărbat curajos. Lovitura de stat i-a reuşit deoarece inamicii săi au fost nişte nemernici laşi. Şi chiar şi aşa Antonescu nu ar fi reuşit nimic dacă prăbuşirea politicii externe a vechiului sistem nu i-ar fi pus în mână toate atuurile. Revoluţiile adevărate au drept urmare modificarea politicii externe. Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne. Anume nu împotriva unor puteri străine a trebuit Antonescu să cheme trupele germane, ci împotriva propriei sale armate şi împotriva rezistenţei din cadrul aparatului de stat pentru că într-adevăr nu avea la îndemână forţe proprii care să îi fie alături. Într-o ţară ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare, acest bărbat care înainte de toate pretinde cinste s-a confruntat imediat cu o duşmănie crescândă. De asemenea trebuie evitată luarea drept realitate a viselor gardiştilor. Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne pentru cel puţin câteva decenii.
Garnizoanele germane din România îi dau Reichului garanţia că nu vor apărea dezordini în sud-estul spaţiului său vital care ar fi păguboase din punct de vedere politic şi pentru situaţia aprovizionării sale. Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. Astfel prin aceste exporturi româneşti se pare că vor asigurate lipsurile industriei germane. Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? Recolta medie la hectar în România este doar puţin mai mare decât jumătate din media Reichului, în ciuda faptului că terenul este în general cu mult mai bun decât cel din Germania. De asemenea nu sunt folosite nici pe departe toate oportunităţile agricole ale României. Tratatul Wohlthat a indicat numeroase căi rin care să fie folosite puterile economice ale României şi să fie însufleţite schimburile comerciale. Tratatul este în continuare în vigoare şi piedicile politice care se opuneau punerii lui în aplicare au dispărut. Fără îndoială că mijloacele prevăzute în tratat pot fi folosite acum mai bine, însă este nevoie de un discipol dornic de învăţătură şi care să fie capabil de dezvoltare asupra căruia să se facă simţite efectele pedagogice. Însă această viziune trebuie mai întâi analizată în mod corect. Întreaga dezvoltare istorică pasivă de până acum a României vorbeşte împotriva unei posibilităţi de acest fel. Cunoscătorii ţării ne asigură că populaţia României nu este una ambiţioasă şi că în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. Faptul că credinţa ortodoxă se găseşte alături de ideea naţională şi de cea de ordine în ideologia Mişcării Legionare ne face să nu ne aşteptăm la nici un fel de schimbare. Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale. Pentru aceasta este nevoie ca în locul proprietăţilor ţărăneşti minuscule prost exploatate să apară mari moşii care să fie administrate după metode moderne sub conducere germană. Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial cu agricultura şi trebuie alcătuite mair armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forţă de muncă intensivă trebuie să fie transferate din Reich în România.
În acest fel i se va da poporului german din România o şansă de implicare care să îi dea şi conştiinţa că joacă un rol important în cadrul Reichului. Poporul german din România a devenit de puţină vreme o corporaţie de drept public. Ei se poat alătura drapelului Reichului şi pot să îşi satisfacă serviciul militar în regimente proprii. Prin aceasta se reuşeşte ca Reichul să nu cedeze acest vechi post de graniţă, ci să îl păstreze şi cum este de dorit, să îl dezvolte. Ţara de dincoace de Carpaţi poate prin munca saşilor transilvăneni să primească din nou caracterul unui district german. De asemenea grupul etnic german oferă o rezervă necesară de oameni cunoscători ai ţării care să fie folosiţi pentru rezolvarea problemelor de cealaltă parte a Carpaţilor.
Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român pentru înfiinţarea unor moşii model şi treptat numărul acestor mari moşii să fie crescut. De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Există destul capital în Reich care caută oportunităţi şi care printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat să fie orientat către România.
Printr-o politică românească bazată pe realităţi şi nu pe programul imposibil de realizat al unei minorităţi de gardişti fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele capabil de dezvoltare o mai bună supraveghere şi alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce priveşte interesele Reichului şi foloasele cuvenite pentru contribuţia şi responsabilitatea lor politico-militară, forţele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare şi administrare, conducerea producţiei şi a comerţului.
Misiunea militară germană din România trebuie să apere ordinea astfel încât să nu mai fie posibile dezordinile. Reichul german nu trebuie să lase să îi scape posibilităţile coloniale care se găsesc la uşa sa.

P.S.
Aceasta este traducerea unui raport german nesemnat, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui. După ton, vocabular şi atitudine pare să fie elaborat de un membru al NSDAP. Diplomaţii şi economiştii celui de-al treilea Reich rareori se exprimau atât de direct în rapoartele scrise.
Dincolo de originile acestui raport şi identitatea autorului său este şocantă viziunea asupra trecutului şi viitorului României. În ziua de azi găsim destui români care susţin idei asemănătoare cu cele din acest raport. Pe de altă parte acest document scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.
Cât despre viitorul rezervat României lucrurile sunt spuse limpede: o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă.