Un cadou pentru cititorii mei: jurnalul unui braşovean din anul 1613

(UPDATE. Votul pentru Roblogfest 2012 s-a încheiat, oferta nu mai este valabilă) În toamna anului 2000 am început să traduc din germană jurnalul braşoveanului Andreas Hegyes din anul 1613. Vreau să vă dau această traducere celor care mă veţi vota în concursul Roblogfest. Cei care m-au votat în primul tur au primit deja un volumaş cu povestiri vesele din istoria românilor (pe care îl vor primi şi cei care votează doar în runda a doua!).

Cei care m-au votat în prima rundă au deja un cont şi ştiu cum să voteze. Am pus aici câteva explicaţii despre cum să votaţi cei care nu aţi mai făcut-o. Ca să primiţi cele două volume vă rog să îmi trimiteţi un e-mail la adresa contact (at) george-damian.ro. Acelaşi lucru trebuie să îl facă şi cei care vor jurnalul lui Andreas Hegyes.

Mai am două recomandări de vot pentru Roblogfest.

La categoria „Blog de travel” vă rog să le votaţi pe fetele de la TravelGirls (aici pagina de vot)

La categoria „Blog de sport” vă rog să votaţi 7sport.ro (aici pagina de vot)

A! şi dacă vă place ce fac şi ce recomand daţi vă rog un like pe Facebook la pagina aceasta şi pagina cu explicaţiile votului!

Câteva cuvinte despre Andreas Hegyes

Pe 21 martie 1613 braşoveanul Andreas Hegyes începea să ţină un jurnal, în care avea să noteze cel puţin o propoziţie în fiecare zi până pe 14 mai 1617. Într-un caiet legat cu fir roşu, cel mai probabil alcătuit chiar de mâna lui, Andreas Hegyes a adunat o sumă de proverbe săseşti („Harnaşamentul calului, femeia şi cărţile trebuie verificate zilnic”), câteva texte religioase şi jurnalul propriu a cărui traducere o puteţi primi dacă mă votaţi în runda a doua la Roblogfest. Caietul lui Hegyes conţine şi însemnări sporadice anterioare lui 21 martie 1613, însă acestea sunt puţine şi lipsite de continuitate.

Andreas Hegyes s-a născut la 30 noiembrie 1578 ca fiu al lui Johann Hegyes şi Anna, fiica lui Petrus Armbruster. Johann Hegyes şi-a petrecut tinereţea la Viena unde a făcut parte din garda personală a împăraţilor Ferdinand I şi Maximilian II, fiind înnobilat în anul 1567. Deşi era sighişorean de fel, Johann Hegyes a preferat să se stabilească la Braşov după ce s-a întors de la Viena.Tatăl şi-a deprins fiul cu meseria armelor, astfel că la vârsta de 35 de ani, în anul 1613 Andreas Hegyes intră în serviciul public al Braşovului cu funcţia de căpitan al trabanţilor oraşului.

Andreas Hegyes a avut o carieră de succes în Braşovul anilor 1600: pe lângă funcţia de căpitan al trabanţilor a fost şi perceptor de impozite, în 1614 avea să devină unul dintre cei 12 senatori care conduceau oraşul (păstrându-şi această funcţie până la moarte), iar în anul 1625 a fost ales villicus, a doua funcţie ca importanţă după aceea de jude.Andreas Hegyes a murit pe 27 august 1627, în vârstă de 49 de ani.

În jurnalul lui Andreas Hegyes puteţi vedea cum trăiau braşovenii în urmă cu 400 de ani, ce simţeau înainte să meargă la război, cum negociau libertatea oraşului prinşi între imperiile Habsburgic şi Otoman, între interesele voievozilor de peste munţi şi cele ale principilor de la Alba Iulia. Puteţi vedea ce bârfe şi zvonuri circulau prin Braşov în 1613, cum se distrau braşovenii, ce preţuri erau la piaţă, cum se înţelegeau ungurii cu saşii şi românii.

Fotografiile unor artiste de cabaret şi un filaj din Bucureştiul interbelic

Documentele din arhive de săptămâna aceasta pe care vi le propun sunt mai “uşurele”: o serie de fotografii ale dansatoarelor de cabaret din cluburile de noapte bucureştene din perioada interbelică. Bonus: rapoartele de filaj ale dansatoarei Cristina Rodriguez care îşi făcea veacul prin Bucureşti în anul 1940.

Serviciul Secret de Informaţii din perioada interbelică urmărea cu mare atenţie tot ce se petrecea în cluburile de noapte bucureştene. Dosarul barului Melody cuprinde şi fotografiile dansatoarelor de cabaret, cu numele lor real plus numele de scenă. Pe mine m-a amuzat tocmai diferenţa dintre aceste nume. În plus, pe prima fotografie din serie domnişoara are nişte mustăţi desenate cu stiloul, eu sunt sigur că este “operă” contemporană a vreunui angajat al Serviciului Secret de Informaţii care s-a amuzat în timp ce studia dosarul barului Melody.

În imaginile de mai jos puteţi citi rapoartele de filaj ale agenţilor SSI care au urmărit-o pas cu pas vreme de şase zile pe dansatoarea de cabaret Cristina Rodriguez. Nu a fost descoperit nimic special, însă din aceste rapoarte vă puteţi face o idee cum îşi petrecea ziua o dansatoare de cabaret din Bucureştiul interbelic.

 

 

Ceauşescu a avut dreptate: canalul Dunăre-Bucureşti este bun

Mă rog, nu cred că Ceauşescu a avut dreptate, au fost alţii care s-au gândit la canalul Dunăre-Bucureşti. După 1990 au fost tot felul de presiuni să nu se încheie lucrările la acest canal care în 1989 era făcut mai bine de jumătate. Principalul oponent: Ion Iliescu. Canalul Dunăre-Bucureşti a fost descris multă vreme drept unul din proiectele megalomane şi faraonice ale lui Nicolae Ceauşescu.

Ecluza neterminată de la Copăceni a canalului Dunăre-Bucureşti. Sursa foto cu mai multe imagini

De fapt proiectul este mult mai vechi: datează cel puţin din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Germanii au făcut mai multe studii pentru realizarea canalului Dunăre-Bucureşti, unele dintre ele le-am identificat în arhive, când le voi regăsi o să le postez aici. Ajung la concluzia că ne lipseşte o istorie economică în care să fie urmărită dezvoltarea marilor proiecte româneşti şi influenţa politicii asupra lor.

Ziarul Gândul anunţă oarecum catastrofic “Un nou proiect mamut anunţat de Transporturi: UE ar putea finanţa construcţia canalului Dunăre-Bucureşti, care costă 2,5 miliarde de euro”. E un paradox aici: aceiaşi oameni care reproşează românilor că în trecut au construit biserici mici sunt supăraţi acum că sunt construite biserici mari. Aceiaşi oameni care reproşează românilor că nu au construit nimic au spus de canalul Dunăre-Bucureşti că a fost un proiect faraonic. Nu înţeleg: este bine sau nu este bine ca românii să construiască?

În sfârşit, canalul Dunăre-Bucureşti va fi finanţat cu fonduri UE. Eu zic că e bine să se construiască.

 

Petru Dumitriu într-o altă Cronică de familie. Scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

Petru Dumitriu devine el însuşi un personaj special într-o altfel de “Cronică de familie”. O cronică scrisă în 1960 de fosta lui iubită Henriette Yvonne Stahl sub atenta îndrumare a Securităţii şi citită cu maximă atenţie de dictatorul României de atunci, Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Am citit un volum din romanul lui Petru Dumitriu “Cronică de familie” în vara anului 1989 în casa străbunicii mele. Era vorba de prima ediţie a romanului, din anul 1957, însă străbunica mea avea un singur volum, parcă al doilea. Întrebările mele referitoare la celelalte volume şi modul în care le-aş putea găsi au rămas fără răspuns. Abia după 1990 am aflat cine a fost Petru Dumitriu şi de fuga lui în Germania din anul 1960 după ce a fost “prinţul” scriitorilor comunişti şi un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al nomenclaturii comuniste. “Cronica de familie” am putut-o citi integral abia în 1993, când a fost reeditată de Fundaţia Culturală Română. A rămas până acum unul din romanele mele favorite.

Vă propun aici să citiţi dosarul interogatoriului luat de Securitate iubitei lui Petru Dumitriu, Henriette Yvonne Stahl. Dosarul a mai fost prezentat în presa românească de Evenimentul Zilei, însă există un detaliu care le-a scăpat: adnotările de pe marginea interogatoriului nu sunt ale unui securist oarecare, ci sunt făcute chiar de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Din cele scrise de dictatorul României de atunci transpare furia lui faţă de “dezertarea” lui Petru Dumitriu, dar şi faţă de breasla scriitorilor în general. Merită citit acest dosar, chiar dacă are 30 de pagini, iar scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu Dej este uneori ilizibil.

Cred că va trebui să fac un parteneriat cu un grafolog, sunt sigur că ar fi extrem de interesante unele comentarii despre scrisul de mână al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi al celorlalţi oameni pe care i-am mai prezentat cu scrisul lor de mână (Max Auschnitt, Petre Ţuţea, mareşalul Ion Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu).

Poveştile caselor: despre urmele românilor la Budapesta (carte gratis!)

Vă spuneam aici despre o carte de excepţie: “Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta”, scrisă de Maria Berenyi. Eu am selectat o chestie care mi s-a părut a fi extrem de interesantă: faptul că un român a fost şeful masonilor de la Budapesta. Dar sunt şi multe, alte multe poveşti despre românii care au stat la Budapesta şi clădirile pe care le-au lăsat în urmă.

Aş fi vrut să am la îndemână această carte în urmă cu mai mulţi ani: altfel aş fi văzut Budapesta! Poate că dacă aş fi ştiut că multe din clădirile din centrul vechi al capitalei maghiare au aparţinut unor români sau au fost construite de români, altfel aş fi umblat pe stradă (cred!). În orice caz, cartea Mariei Berenyi despre casele românilor din Budapesta (care sunt multe!) mi se pare a fi cel mai bun ghid turistic pentru românii care vor să călătorească în capitala Ungariei. Eu chiar m-aş amuza cu un ghid maghiar, grăbindu-mă să-i explic pe un ton doct despre originile româneşti ale unor clădiri impozante…

În sfârşit, ideea este că volumul Mariei Berenyi poate fi descărcat în format electronic, gratis, de aici. Lectură plăcută şi încercaţi să memoraţi cât mai multe, nu se ştie când ajungeţi la Budapesta.

Carte gratis online despre romanii din Serbia

Va spuneam ca va fi lansata o carte despre Romanii din Serbia. Cea mai recenta aparitie despre romanii din Serbia se numeste “Comunitatea romaneasca din estul Serbiei. Studiu geografic” si poate fi descarcata gratuit aici.

Voi scrie mai tarziu ce cred despre aceasta carte. Pana atunci va incurajez sa o cititi, sa avem o tema comuna de discutie.

Cazul Lucian Boia. Demitizarea demitizatorului

Pentru moldoveniştii de la Chişinău Lucian Boia a fost o mană cerească nesperată. Un profesor de istorie de la Universitatea din Bucureşti care să hăcuiască fără milă istoria românilor! – mai rar aşa pleaşcă. Nu e de mirare că paragrafele „tari” ale lui Lucian Boia sunt citate copios în orice tratat moldovenizator de la Chişinău.

Cartea lui Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească” are o componentă propagandistică peste care îmi este greu să trec. Din 1997 şi până azi a fost re-editată de 7 ori! Ultima ediţie este chiar din 2012. Aici sunt două posibilităţi: ori românii se bat prin librării pe cartea lui Lucian Boia, ori editura Humanitas ţine cu tot dinadinsul să ne-o vâre pe gât.

Altă chestiune care mă face să fiu suspicios: cartea lui Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească” are parte de două genuri extreme de prezentări în presă. Majoritare sunt cele laudative – Lucian Boia a produs un „şoc” în cultura românească, ne-a arătat adevărata cale, a spart miturile istoriografiei comuniste. Pe lângă acestea sunt reacţiile virulente, în care Lucian Boia este acoperit cu dejecţii – şi acestea extrem de folositoare lăudătorilor în cadrul strategiei „vedeţi: comuniştii naţionalişti de grotă nu au pierit! îl atacă la baionetă pe minunatul profesor Lucian Boia!” Altă chestiune suspectă: dintre lăudători sunt foarte puţini istorici serioşi, majoritatea sunt neo-propagandişti sau jurnalişti. La fel şi denigratorii violenţi, au o minimă pregătire care să le permită să se pronunţe asupra cărţii lui Lucian Boia.

În tot acest cor lipsit de sens a trecut (aproape) neobservată cartea profesorului Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile”, apărută într-o singură ediţie la Editura Enciclopedică în anul 2002. Ioan-Aurel Pop aplică o critică necruţătoare aproape fiecărui rând din cartea lui Lucian Boia. Citind volumul profesorului Pop de multe ori nu mi-am putut stăpâni hohotele de râs: Lucian Boia este demascat ca un autor inconsecvent şi paradoxal în chiar cadrul raţionamentului său. În plus, profesorul Pop aduce în discuţie un aspect extrem de interesant: în 1976 Lucian Boia a scris un amplu articol în care afirmă exact opusul celor spuse în cartea „Istorie şi mit în conştiinţa românească”! Apare astfel întrebarea când a spus ceea ce credea cu adevărat Lucian Boia: în 1976 sau în 1997? Şi ce îl califică pe Lucian Boia să îi tăvălească la grămadă pe toţi istoricii români din perioada comunistă pentru exact aceleaşi fapte de care el însuşi se face vinovat (adică una a spus în perioada comunistă, alta după aceasta)?

Cert este că volumul profesorului Ioan-Aurel Pop nu a beneficiat de aceeaşi avalanşă de re-editări de care a beneficiat cel al lui Lucian Boia. Mai mult, nu ştiu ca Lucian Boia să fi răspuns vreodată criticii extrem de întemeiate aduse sine ira et studio de profesorul Ioan-Aurel Pop.

În sfârşit, cartea lui Lucian Boia a lansat în societatea românească o teză teribil de nocivă: „istoria românilor? nu există dom’le! am fost nişte pădureţi călcaţi pe cap de primii veniţi, n-au existat nici un fel de victorii, au fost toate inventate de comunişti!” Celor care au căzut în capcana acestei teze le recomand să citească volumul profesorului Ioan-Aurel Pop „Istoria, adevărul şi miturile” pentru a se lămuri asupra adevăratei valori a cărţii lui Lucian Boia „Istorie şi mit în conştiinţa românească”.

P.S. Cartea profesorului Ioan-Aurel Pop poate fi cumpărată de aici în format electronic, la preţul de 9,12 RON.