Galerie foto: armata română în Transnistria 1942-1943

Alte imagini din colecţia fotografului german Willy Pragher: santinele române pe Nistru, soldaţi în marş prin Transnistria, artileria română la Odessa…

Litovoi, voievodul Olteniei

Mă irită specialiştii în istorie care vorbesc după ureche: nu există istoria românilor! Hai să vedem pe documente câtă istorie au românii. Pe 8 ianuarie 1285 regele Ungariei Ladislau Cumanul îi dădea magistrului Georgius o moşie drept răsplată pentru faptele sale de arme, iar în document apare şi o relatare despre români:

„Şi în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l-a ucis pe el, iar pe fratele lui Bărbat (Barbath în original) l-a luat în prinsoare şi ni l-a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Georgius s-a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi”.

Pe 6 octombrie 1288 magistrul Georgius îi dădea comitelui Petrus zis Pirus o parte din moşia obţinută de la regele Ladislau Cumanul, iar în actul de donaţie este evocat încă o dată episodul bătăliei cu Litovoi:

„De asemenea, când pe necredinciosul voievod Litovoi, din porunca aceluiaşi domn al nostru Ladislau, strălucitul rege al Ungariei, l-am omorât, iar pe fratele acestuia cu numele Bărbat l-am adus prins în faţa domnului nostru, acelaşi comite Petrus vărsându-şi sângele în acea întâmplare, ne-a slujit cu cea mai mare credinţă.”

(sursa: Documenta Romaniae Historica, seria D, vol. I, documentele 13 şi 14)

Istoricii au stabilit că bătălia dintre oastea condusă de magistrul Georgius şi cea a voievodului Litovoi s-a dat în anul 1277. În actul din anul 1247 prin care sunt aşezaţi cavalerii teutoni în Transilvania se vorbeşte de un (cel mai probabil altul) voievod Litovoi, dincolo de munţi, în dreapta râului Olt.

Din aceste două paragrafe se pot trage mai multe concluzii logice.

În primul rând voievodul Litovoi avea o armată, şi nu una oarecare din moment ce a fost nevoie să fie trimis împotriva sa unul dintre cei mai buni comandanţi ai regelui Ladislau Cumanul (în documentul din 1285 sunt menţionate mai multe bătălii la care a participat magistrul Georgius). Apoi, lupta dintre Litovoi şi Georgius a fost una serioasă de vreme ce mâna dreaptă a magistrului Georgius, comitele Petrus „şi-a vărsat sângele”.

În al doilea rând voievodul Litovoi avea o administraţie bine pusă pe picioare şi făcea parte dintr-o dinastie voievodală destul de veche, lucru dovedit de faptul că fraţii rămaşi acasă au fost în stare să strângă o recompensă atât de mare pentru răscumpărarea lui Bărbat încât să îl impresioneze pe regele Ungariei. Dacă dinastia voievodală ar fi fost una slabă nu s-ar fi zbătut nimeni să adune banii de răscumpărare.

În al treilea rând aflăm că voievodul Litovoi era vasalul regelui Ungariei căruia îi datora tribut. Cum bătălia s-a dat în perioada în care Ladislau Cumanul era minor cel mai probabil relaţia de vasalitate dintre voievodul Litovoi s-a stabilit în timpul domniei lui Ştefan al V lea (cel puţin, dacă nu cumva exista mai dinainte). Relaţia de vasalitate între voievozii transalpini şi regii Ungariei este una normală pentru perioada medievală. Doar că Litovoi nu a fost un vasal supus: a refuzat să plătească tributul şi a încercat să îşi extindă voievodatul – de aceea a fost pedepsit. Mai trebuie subliniat că Litovoi era considerat nobil de către regele Ungariei (care nu putea intra într-o relaţie suzeran-vasal cu un oarecare). În armorialul de la Wijnbergen din Franţa Olanda (contemporan cu evenimentele de care vorbim) apare o stemă a „regelui Valahiei”: un scut fasciat aur cu roşu (element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei Basarabilor).

Stema lui "roi de Blaque" din armorialul Wijnbergen

Stema lui “roi de Blaque” din armorialul Wijnbergen

În al patrulea rând vine chestiunea etniei. Era Litovoi român? Păi pe fratele lui îl chema Bărbat, îmi vine greu să cred că era slav sută la sută. În plus, documentul din 1247 care vorbeşte de voievodatul lui Litovoi (altul, cel mai probabil tată sau bunic al celui mort în 1277) se spune că aparţinea românilor (valahilor).

Voievodatul lui Litovoi din anul 1247 era de asemenea amintit ca fiind vasal regelui Ungariei şi dator să îi ajute pe cavalerii teutoni în expediţiile lor militare. Deci şi acest prim Litovoi avea o armată serioasă şi era un nobil încadrat într-un sistem feudal. Din nou: un astfel de stat nu putea să apară peste noapte fix în anul 1247. Exista cu multă vreme înainte.

Pe scurt: în jurul anului 1200 în Oltenia exista un stat condus de o dinastie nobiliară cunoscută până în Franţa, încadrat într-un sistem feudal, care avea o armată zdravănă, era populat şi condus de români.

 

Galerie foto: oraşul Tiraspol în iunie 1943

În sfârşit, în 1943 Tiraspol nu putea fi numit chiar oraş, cel puţin din ceea ce se vede în fotografiile realizate de germanul Willy Pragher. În 1942 şi 1943 Pragher a făcut câteva deplasări în spatele frontului de est, inclusiv în Transnistria şi a realizat mai multe fotografii. Am făcut aici o selecţie cu fotografii din Tiraspol. Mi-a plăcut mai ales inscripţia de la intrarea în localitate “Trăiască guvernul patriei desrobitoare”.

Pactul Ribbentrop Molotov este în vigoare. De ce Basarabia nu a avut soarta balticilor

Îndrăznesc să spun că Pactul Ribbentrop Molotov este în continuare în vigoare. Ruşii se apără spunând că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin a fost denunţată de multă vreme, din 24 decembrie 1989. Doar că foarte puţini au citit documentul acestei denunţări.

Puteţi citi aici hotărârea Sovietului Deputaţilor Poporului în care este condamnat Pactul Ribbentrop Molotov. Această hotărâre spune în sesenţă la punctul 2 că URSS a fost silită să facă această înţelegere cu Germania nazistă de contextul internaţional (deputaţii sovietici au suferit o mică amnezie cu privire la negocierile purtate de Stalin cu Franţa şi Marea Britanie în paralel cu cele purtate cu Germania nazistă, Stalin putea alege să se alieze cu Londra şi Parisul).

Punctul 3 al hotărârii spune că protocolul secret este împotriva bunelor practici ale relaţiilor internaţionale (se mai aruncă şi un semn de întrebare asupra originalităţii protocolului secret, asta după ce zeci de ani Moscova a negat că a existat un astfel de protocol).

La punctul 4 deputaţii sovietici spun că Pactul Ribbentrop Molotov a fost anulat de atacul Germaniei naziste din 22 iunie 1941. (Deja decizia asta nu zice nimic nou!)

Punctul 5 este cel mai interesant. La început spune că Pactul Ribbentrop Molotov nu este conform cu principiile leniniste de politică externă (vă amintiţi planul lui Lenin de atacare a României pe două fronturi dinspre Ungaria şi Ucraina?) „Trasarea sferelor de influenţă ale Germaniei şi URSS a fost împotriva independenţei şi suveranităţii unor terţe ţări” spune documentul de la Moscova şi continuă spunând că la momentul semnării Pactului Ribbentrop Molotov relaţii dintre URSS şi Estonia, Lituania, Letonia, Finlanda şi Polonia erau reglementate printr-o serie de tratate care garantau independenţa şi suveranitatea teritorială a acestor state.

Aţi observat detaliul? Nimic despre Basarabia, nimic despre România. Printre rânduri eu citesc aşa: Basarabia nu este pe aceeaşi poziţie cu Estonia, Lituania, Letonia, Polonia şi Finlanda. Din punctul de vedere al faptelor lucrurile sunt clare: Estponia, Lituania şi Letonia sunt în NATO şi UE, Republica Moldova este blocată de un conflict îngheţat.

Condamnarea Pactului Ribbentrop Molotov a fost făcută din vârful buzelor şi în nici un caz nu se referă la Basarabia. (Mai e un detaliu care nu îmi dă pace: am impresia că există o legătură între faptul că pe 24 decembrie 1989 se adopta acest text pervers la Moscova, iar pe 25 decembrie 1989 Nicolae Ceauşescu era împuşcat la Târgovişte).

Vă puteţi delecta mai jos cu o fotografie din 22 septembrie 1939, când generalul nazist Heinz Guderian se bucura la Brest-Litovsk alături de generalul sovietic Semion Krivoşein de împărţirea Poloniei.

Heinz Guderian si Semion Krivosein

Galerie foto: parada de 10 mai 1943, color

Parada de 10 mai, de ziua regelui, era un eveniment deosebit la Bucureşti. În anul 1943 parada la care au participat regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu a fost imortalizată de fotograful german Willy Prager (sursa foto). Am ales câteva imagini, pe care le puteţi vedea mai jos.

Teoria cominternistă „România – ultimul imperiu din Europa” este încă vie

Comuniştii români au avut în perioada interbelică o mare problemă: trebuiau să susţină teza „România – ultimul imperiu din Europa” şi să acţioneze pentru „eliberarea” teritoriilor ocupate (Basarabia, Ardealul etc.). Acesta a fost principalul motiv al scoaterii comuniştilor în afara legii.

Teza aceasta cominternistă este în continuare cât se poate de vie. Florin Poenaru scrie pentru Critic Atac:

În raport cu ceea ce numim Republica Moldova azi statul român, format să nu uitam, la aproape jumatate de secol după anexarea Basarabiei, a practicat aceeaşi politică imperialistă şi colonialistă precum cea a Rusiei, diferența fiind doar de putere. Atunci când pentru scurt timp balanța de putere a fost schimbată în favoarea statului roman, in 1918, România a anexat Basarabia (la fel cum a făcut şi cu Ardealul înăbuşind totodată revoluția comunistă din Ungaria) dovedind astfel o aspirație colonială specifică statului român modern sub conducerea familiei Hohenzollern. Episoadele de colonialism românesc (mai ales în Dobrogea) -limitate ce-i drept de precariatea cronică a statului de-a lungul modernității-, au fost complet trecute sub tăcere de istoriografia ceauşistă care a construit mitul cetății asediate şi a națiunii care mereu se apară de dusmani (o moştenire ce-i drept a istoriei romantice de secol 19).

Au trecut aproape 100 de ani şi tezele cominterniste o duc bine. Florin Poenaru mai spune aşa:

Astfel, Basarabia a suferit o serie de anexări şi includeri în Principatul Moldovean (sudul Basarabiei), apoi în Rusia țaristă, în România şi apoi în URSS din care aceasta reapare drept Republica Moldova pe 27 august 1991–o istorie ale cărei detalii nu pot fi abordate aici. Ce trebuie însă observat este că această istorie a fost complet obliterată şi mistificată în timpul regimului Ceuşescu. Din păcate modul în care astăzi cei mai mulți noi cei din România ne raportăm la Basarabia/Republica Moldova este ca urmare a succesului regimului Ceauşescu de a îşi impune istoriografia şi paradigma naționalistă în care aceasta a fost construită.

Cu alte cuvinte Florin Poenaru vrea să rescrie istoria “obliterată şi mistificată în timpul regimului Ceauşescu”. Sigur că da, Ceauşescu este de vină. Înainte de 1944 s-au scris rafturi întregi de cărţi care tratează problema Basarabiei prin “paradigma naţionalistă”. Iar cine merge la bibliotecă ştie că problema Basarabiei a fost tratată onest în istoriografia din epoca lui Ceauşescu (bineînţeles, cu voie de la partid şi în funcţie de relaţiile cu Uniunea Sovietică).

La Braşov se face plajă şi grătare pe oase medievale

Deluşorul din faţa spitalului judeţean din Braşov era (este?) unul din locurile preferate de plajă, grătare şi lupte de câini. Doar că în perioada medievală acolo a funcţionat şi principalul loc de execuţie al oraşului, iar executaţii nu erau îngropaţi în cimitire, ci la locul de execuţie. Dacă îmi amintesc bine expresia exactă dintr-un document spunea că executatul să fie înmormântat „in der Mist bey dem Galgenberg” – „în gunoiul de pe Dealul Furcilor”.

Pe vremea când cercetam la Arhivele Naţionale din Braşov chestiuni legate de ţigani (din rândurile cărora erau aleşi călăii) aveam o mare problemă în identificarea locului numit în documente Galgenberg – Dealul Furcilor sau Dealul Spânzurătorilor. Cei care scriau pe la 1600-1700 despre execuţii credeau că toată lumea ştie unde e dealul ăsta. Rezolvarea a venit într-o bună zi când Bogdan Popovici (un arhivist de forţă, are blog aici) mi-a arătat registrul cu loturile de casă de la 1780. Registru care avea şi o hartă, hartă pe care scria mare şi clar „Galgenberg”, iar pentru a îndepărta orice urmă de îndoială era desenată şi o ţeapă cu roată şi un cap înfipt în ea. Pe vremea aceea nu aveam aparat de fotografiat digital şi copiile de pe documente se obţineau destul de greu, aşa că nu am să vă arăt imaginea. Din nou, dacă îmi amintesc bine, lângă ţeapa cu cap era desenată şi o căsuţă – casa călăului, considerat persoană impură care nu putea să trăiască în interiorul comunităţii.

Bogdan Popovici a prezentat la un moment dat în presa locală din Braşov povestea braşovenilor care fac plajă şi grătare pe dealul din faţa spitalului judeţean, iar sub ei se găsesc oasele decapitaţilor, traşilor pe roată, spânzuraţilor şi traşilor în ţeapă în perioada medievală.

În Braşovul medieval existau mai multe locuri de execuţie. Crimele importante erau pedepsite în piaţa centrală sau la porţile oraşului. Tot în faţa porţilor oraşului erau arse pe rug vrăjitoarele. Dealul Furcilor era folosit pentru criminalii obişnuiţi. Prin 1780 spânzurătoarea din lemn de aici a fost înlocuită cu o spânzurătoare de piatră – iar primul client a fost chiar meşterul zidar care a ridicat-o, cel puţin aşa zice legenda. Spânzurătoarea de piatră a fost dărâmtă în jurul anului 1850 (datele le dau din memorie, nu sunt foarte precise) când s-a renunţat la pedepsele medievale şi condamnaţii la moarte au început să fie executaţi prin împuşcare.

Pe locul unde se găseşte acum hotelul Aro a existat un Zwinger (zid dublu) în spaţiul căruia erau înmormântaţi executaţii de rang înalt (locului i se spunea Kopfgartel – „grădiniţa capetelor”). Nu ştiu ce s-a întâmplat când au fost turnate fundaţiile hotelului Aro şi au fost descoperite osemintele (ar fi o idee să fie cercetată presa contemporană), însă sper ca autorităţile locale braşovene să nu se mire prea tare dacă vor da de oase când se vor apuca de lucrări pe dealul din faţa spitalului judeţean.