Galerie foto: Nicolae Ceauşescu în imagini, de la tinereţe până la bătrâneţe

De la activistul UTC-ist încruntat la închisoare până la ultimul toast cu Gorbaciov – am încercat să fac o cronologie a vieţii lui Nicolae Ceauşescu în imagini. Deocamdată nu putem avea o monografie obiectivă a vieţii lui, dar mai aşteptăm. Până atunci ne putem uita la istoria vieţii lui Nicolae Ceauşescu în imagini.

Sven Hassel, un om cu foarte multă imaginaţie

A murit Sven Hassel, Dumnezeu să-l ierte. Ştiu că “despre morţi numai de bine” şi chiar mi-au plăcut în copilărie cărţile lui Sven Hassel, dar pentru cine are răbdare vă pun la dispoziţie un text mai vechi de-al meu despre cât adevăr există în cărţile lui.

O serie de inexactităţi au atras încă de la bun început atenţia asupra autenticităţii povestirilor lui Sven Hassel. În anul 1976 jurnalistul danez Erik Haaest a publicat un volum intitulat “Hassel – povestea fantastică a unui agent al lui Hitler”. Haaest dezvăluie faptul că numele real al lui Hassel este Borge Villy Redsted Pedersen, nume schimbat în 1951 în Borge Villy Redsted Arbing – după patru ani petrecuţi în închisoare pentru că a colaborat cu naziştii în perioada ocupaţiei Danemarcei. Cu un trecut marcat de alte condamnări, Pedersen-Hassel nu ar fi fost pe front, ci doar relatează poveşti auzite de la danezi care au luptat în diviziile SS Viking şi Nordland. Multe alte detalii ale operei sale indică faptul că Sven Hassel nu a luptat pe front – însă succesul volumelor lui se datorează faptului că prezintă “cealaltă” parte a războiului, o viziune din partea soldaţilor germani.

Poveşti contradictorii

În 1953, anul publicării primului volum al lui Hassel “Legiunea blestemaţilor”, ediţia din 15 noiembrie a cotidianului Nationaltidende publica un articol în care se arăta că:

“Sven Hassel spune despre el însuşi: sunt fiul unui ofiţer austriac căsătorit cu o daneză. După moartea tatălui meu, mama mea s-a întors în Danemarca şi s-a căsătorit cu un danez. Am fost crescut aici, am mers la o şcoală daneză. Am fost voluntar în armata finlandeză în războiul acestei mici ţări împotriva Rusiei în 1939-1940. La câteva zile după întoarcerea mea din Finlanda, germanii au ocupat Danemarca şi am fost încorporat în armata germană, Wehrmacht”.

 

În ediţia din 10 septembrie 1958, cotidianul danez Politiken publica următoarea descriere a lui Sven Hassel:

“S-a născut în oraşul danez – din 1864 german – Slesvig. A dezertat şi a ajuns într-un batalion disciplinar. Nu a reuşit să-şi urmeze studiile. Tatăl său lucra ca şofer şi l-a ţinut în afara şcolilor celui de-al Treilea Reich. În 1949 a venit în Danemarca, şi s-a angajat ca îngrijitor în Copenhaga. S-a căsătorit cu o studentă daneză care l-a învăţat limbir străine. La începutul anilor ’50 a scris un volum despre experienţele sale din timpul războiului şi a reuşit să convingă editura Grafisk Forlag să-l publice. A apărut sub titlul “Legiunea Blestemaţilor”. Se întâmpla în 1953, iar cartea a devenit un succes mondial”.

 

În 1963, pe 13 septembrie, cotidianul danez Ekstrabladet publica o poveste diferită a lui Sven Hassel:

“Tatăl lui Hassel a fost un simplu muncitor. A frecventat şcoala Nyboder din Copenhaga, s-a angajat în Germania înainte de război şi a fost încorporat în armata germană împotriva voinţei sale. Următorul său volum se va intitula Monte Cassino – după cum mărturiseşte autorul a luat parte la bătăliile dure de lângă mănăstirea italiană în calitate de soldat al unei unităţi disciplinare germane”.

Zăpăceala declaraţiilor

Erik Haaest l-a intervievat pe Hassel în 1976, iar povestea acestuia s-a modificat încă o dată: “Povestiţi din experienţele proprii? – Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii 1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă este vorba de maximum zece procente. – Care este povestea familiei dumneavoastră? Naziştii mi-au exterminat familia când au invadat Austria în anul 1938. Am venit în Danemarca ca unul dintre “copii vienezi”. Când ar fi trebuit să mă întorc înapoi în Austria, părinţii mei adoptivi danezi m-au ascuns. Asta mi-a creat probleme după 9 aprilie 1940 când germanii au invadat Danemarca. Au aflat cine eram şi m-au recrutat pentru serviciul militar”.

Nici una din informaţiile apărute în presă despre Sven Hassel nu se potriveşte cu investigaţia făcută de jurnalistul danez Erik Haaest. Jurnalistul şi-a demarat cercetările de la editura Grafisk Forlag, cea care a publicat primul roman sub semnătura lui Sven Hassel. Contractul pentru drepturile de autor a fost semnat cu numele de Borge Villy Redsted Arbing, Sven Hassel fiind doar un pseudonim. Numele “Arbing” fusese schimbat în 1951, anterior fiind Pedersen. Conform unui extras de stare civilă publicat de Haaest Sven Hassel: “S-a născut pe 19 aprilie 1917 în Nyhuus, parohia Frederiksborg. Tatăl său a fost muncitorul necalificat Peder Oluf Pedersen, mama Maren Hansigne Pedersen, născută Andersen. Pe 17 iunie 1917 băiatul a fost botezat cu numele “Borge Villy Redsted Pedersen de pastorul Engels. Prin decretul regal din 17 iunie 1951 persoana în cauză şi-a schimbat numele de familie în Arbing”.

Aflându-i numele real al lui Sven Hassel, Erik Haaest a putut afla mai multe detalii referitoare la trecutul lui. Pedersen şi-a satisfăcut stagiul militar în Danemarca între anii 1936-1939 în cadrul unui escadron de biciclişti, şi a fost lăsat la vatră ca simplu soldat, nefiind considerat apt pentru şcoala de gradaţi sau subofiţeri. Cercetările jurnalistului au ajuns la concluzia că Pedersen nu a participat la nici o bătălie, nemaifăcând parte din nicio armată după anul 1939. Conform arhivelor justiţiei daneze, Borge Villy Redsted Pedersen a fost condamnat în anii 1939, 1940, 1941, 1942 pentru furt şi purtarea ilegală de uniforme militare. În mai 1945 a fost arestat sub acuzaţia că a fost colaborator al serviciilor secrete germaneGestapo. Pe 12 noiembrie 1947 Pedersen a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru trădare, în cadrul dosarului 161/1947. A fost eliberat condiţionat la începutul anului 1951.

Minciuna batalioanelor disciplinare

Sven Hassel susţine în cărţile sale că a făcut parte dintr-un regiment disciplinar de blindate, fiind decorat cu cele mai înalte ordine ale Germaniei naziste şi chiar cu Crucea Mannerheim, o înaltă decoraţie de război finlandeză. Însă afirmaţia sa conţine o contradicţie de nerezolvat: soldaţii din batalioanele disciplinare erau soldaţi condamnaţi pentru delicte de drept comun sau delicte politice şi ca atare consideraţi nedemni. La primirea unei astfel de condamnări soldaţii germani erau deposedaţi de gradul şi decoraţiile obţinute. În plus, istoria batalioanelor disciplinare din Germania nazistă nu menţionează că acestea ar fi participat la toate bătăliile la care susţine Hassel că a luat parte. Mai mult, indicativele unităţilor din care susţine Hassel că a făcut parte sunt total fanteziste, fără legătură cu realitatea. Batalioanele disciplinare naziste au fost trimise pe front de două ori – şi de fiecare dată s-au predat imediat aliaţilor fără să tragă un singur foc de armă.

Declaraţiile lui Pedersen-Hassel

Întrebat de jurnalistul Erik Haaest: “Povestiţi din experienţele proprii?”, Hassel răspundea “Nouăzeci la sută din cele povestite în cărţile mele sunt experienţe proprii. Cărţile mele constituie auto-biografia mea dintre anii 1940-1945. Sunt unele părţi în cărţile mele unde povestesc ce se întâmpla în alte părţi ale frontului ca şi cum aş fi fost acolo. Însă este vorba de maximum zece procente”.

În interviul publicat pe site-ul oficial al lui Sven Hassel acesta dezvăluie mai multe detalii privind serviciul său militar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial: “Chiar aţi servit în Regimentul 27 Panzer? În ce divizie era acest regiment? – Da, am fost în acest regiment. Regimentul 27 Panzer făcea parte din Divizia a 6 a Panzer. (…) Ce medalii şi decoraţii aţi primit în război? Crucea de Merit, Crucea de Fier, Medalia pentru luptă corp-la-corp, Medalia Anti-Tanc, Medalia de aur pentru Răniţi… însă nu este vorba de decoraţii. Este vorba de prietenie, de instinctul şi voinţa de supravieţuire şi probabil cel mai important este să ne dăm seama de cruzimea dictaturii şi a militarismului”. La o întrebare care priveşte autenticitatea relatărilor sale Sven Hassel preferă să ocolească răspunsul: întrebat dacă “crucea verde a NKVD-ului” chiar există – deoarece nimeni nu a reuşit să identifice un astfel de simbol sovietic – Sven Hassel răspunde că “însemnele folosite de NKVD erau de culoare verde”. În realitate, insigna NKVD conţinea o stea roşie, suprapus de o spadă şi însemnul comunist secera şi ciocanul încrucişate – de altfel ar fi fost destul de greu ca instituţia represivă a URSS să fi avut drept simbol o cruce. Mai mult: culoarea folosită pentru însemnele trupelor NKVD aflate pe front era roşu – verde era culoarea grănicerilor aflaţi în subordinea NKVD. Sven Hassel relatează despre ofiţeri şi soldaţi NKVD cu însemne verzi în interiorul URSS, o poziţionare dubioasă a unor trupe de grăniceri.

Care a fost adevărata unitate a lui Sven Hassel?

Sven Hassel susţine în toate romanele că a luptat în plutonul 2, compania a 5 a, Regimentul disciplinar 27 de Blindate din cadrul Diviziei a 6 a Panzer. Însă toate volumele publicate până în prezent asupra nomenclaturii unităţilor Germaniei naziste contrazic flagrant afirmaţiile lui Hassel. În Divizia a 6 a Panzer nu a existat nici un regiment cu numărul 27. Într-adevăr a existat un Regiment 27, însă acesta făcea parte din Divizia a 12 a Infanterie.

Divizia a 6 a Panzer a fost formată în octombrie 1939 şi a participat la campania din vest înainte de a fi transferată în Prusia Orientală în iulie 1940, de unde a luat parte la Operaţiunea Barbarossa – invadarea Uniunii Sovietice – în sectorul de nord. A suferit pierderi grele şi a fost transferată în mai 1942 în Franţa pentru recuperare şi re-echipare. În decembrie Divizia a 6 a Panzer a fost trimisă pe frontul de est şi a participat la tentativa de despresurare a trupelor germane încercuite la Stalingrad. Ulterior a participat la bătăliile de la Harkov şi Kursk unde a suferit din nou pierderi grele. În decembrie 1944 a fost transferată în Ungaria unde a luat parte la apărarea Budapestei. Divizia a 6 a Panzer s-a retras în Austria în martie 1945 şi s-a predat Armatei Roşii lângă Brunn. Istoria luptelor acestei divizii nu se potriveşte cu cele relatate de Sven Hassel care susţine că a făcut parte din ea: autorul danez susţine că a reuşit împreună cu mai mulţi soldaţi să scape din încercuirea de la Stalingrad (volumul “General SS”) deşi toate sursele istorice susţin că nici un militar german nu a reuşit să scape din încercuire. De asemenea, din istoria Diviziei a 6 a Panzer lipsesc luptele din Normandia şi Italia – la care Sven Hassel susţine că a participat direct. Singurul deţinător al Medaliei pentru luptă corp-la-corp din Divizia a 6 a Panzer este menţionat în actele oficiale ca fiind mitrailorul Franz Richter, nicidecum Sven Hassel. Medalia de aur pentru luptă corp-la-corp era una din decoraţiile cele mai apreciate de militarii germani – marcând faptul că purtătorul unei astfel de decoraţii a participat la lupte corp-la-corp timp de 50 de zile. În întreaga armată germană doar 633 de militari au primit această decoraţie.

Regimentul 27 din Divizia a 12 a Infanterie a avut de asemenea o istorie care nu coincide cu relatările lui Hassel: în 1939 a luptat în Polonia şi în 1940 a participat la invadarea Franţei, de unde a fost transferat în Olanda. În iunie 1941 a participat la invadarea Uniunii Sovietice unde a rămas până la sfârşitul anului 1943. La începutul anului 1944 a trebuit să înfrunte ofensiva sovietică din Belarus – în urma acestei bătălii întreaga divizie fiind distrusă. Divizia a fost refăcută în octombrie 1944 sub denumirea Divizia a 12 a Volksgrenadier şi a participat la defensiva oraşului Aachen, Bătălia de la Bulge, predându-se americanilor în aprilie 1945. Din istoria singurului Regiment 27 din armata germană lipsesc campaniile din Italia, Africa de Nord, Italia, Normandia, Stalingrad, insurgenţa din Polonia – toate evenimente la care Sven Hassel susţine în cărţile sale că a participat în mod direct.

Istoria batalioanelor disciplinare naziste

În armata germană din cel de-al Doilea Război Mondial au existat într-adevăr batalioane disciplinare, iar indicativul lor era 990. În 1942 naziştii au încercat să folosească aceste batalioane ca forţă combativă – însă au renunţat foarte repede datorită ineficienţei extreme a acestor unităţi pe front. În unităţile cu indicativul 990 au fost încadraţi militarii condamnaţi de curţile marţiale pentru delicte de drept comun, cei consideraţi nedemni să poarte arme din cauza concepţiilor politice şi cei deposedaţi de drepturile civile în urma unei hotărâri judecătoreşti. Pe 2 octombrie 1942 Marele Stat Major al Wehrmachtului a emis un ordin prin care era ridicată interdicţia de a purta arme pentru categoriile menţionate mai sus. Numărul celor aflaţi în această situaţie în anul 1942 era de 34.000 de bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Toţi aceşti militari au fost concentraţi în regimente de infanterie şi batalioane de pionieri. Afirmaţia lui Sven Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger nu este susţinută de nici un fel de dovezi documentare. Tancurile Tiger au fost fabricate în număr mic (în total au fost trimise pe front 1.355 de Tiger I şi 630 de Tiger II). Fabricarea unui Tiger costa 250.000 de mărci, dublul preţului oricărui alt tanc din armata nazistă, fiind un tanc deosebit de pretenţios şi care avea nevoie de o îngrijire constantă, doar cele mai bune echipaje fiind selectate să servească pe Tiger. În plus, tancurile Tiger erau organizate în batalioane speciale de blindate grele, puse direct sub comanda Statului Major şi care acţionau în momentele şi zonele critice. Afirmaţia lui Hassel că un regiment disciplinar ar fi putut fi dotat cu tancuri Tiger este cât se poate de fantezistă.

Batalioanele disciplinare ale celui de-al Treilea Reich au fost studiate asiduu de istoricii germani deoarece în aceste batalioane erau încadraţi membri ai Partidului Comunist – unii dintre ei ajungând ulterior personaje politice în Germania de Est ca şi în Germania de Vest. Batalioanele 990 din armata nazistă erau încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri fanatici hitlerişti. Batalioanele disciplinare germane aveau un procent de 35% de comunişti şi social-democraţi, restul fiind delincvenţi de drept comun. În toate batalioanele disciplinare comuniştii încercau permanent să-şi impună concepţia şi să stabilească un sistem paralel de comandă – în vreme ce ofiţerii hitlerişti încercau să controleze acest fenomen cu ajutorul delincvenţilor de drept comun care constituiau un adevărat sistem de informatori. Însă în momentul deplasării pe front, de cele mai multe ori delincvenţii de drept comun se alăturau comuniştilor, nedorind să moară pentru Germania lui Hitler. Toate misiunile date batalioanelor 990 s-au sfârşit cu adevărate dezastre. Prima bătălie la care au participat batalioanele 990 a avut loc în Tunisia, în martie 1943, unde au trebuit să acopere retragerea celorlalte unităţi germane. Ideea folosirii pe front a batalioanelor disciplinare s-a dovedit a fi una dezastruoasă: soldaţii acestor unităţi şi-au executat superiorii şi au predat poziţiile deţinute fără luptă trupelor aliate. Unităţile germane din armata regulată au primit ordinul să-i împuşte pe loc pe militarii batalioanelor 990. La sfârşitul lui 1943 alte câteva batalioane 990 au fost trimise pe frontul de est – însă comuniştii din aceste unităţi s-au predat primelor unităţi ale Armatei Roşii întâlnite.

Şi în încheiere un ultim detaliu care contrazice afirmaţiile lui Sven Hassel: istoricii germani indică faptul că însemnele batalioanelor 990 erau de culoare albastră – în vreme ce autorul danez susţine că regimentul din care a făcut parte avea petliţe de culoare neagră.

Ivor Porter: experienţele unui spion britanic în România

“Operaţiunea Autonomous. În România pe vreme de război” scrisă de Ivor Porter este una din cărţile mele preferate. Este povestea unui spion britanic ajuns în România înaintea şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o poveste spusă cu un umor reţinut şi înţesată de detalii care m-au făcut să izbucnesc în râs.

Ivor Porter a ajuns în România în anul 1939 ca lector de limbă engleză şi a fost şocat de nudismul practicat de românce la Mamaia, dar a fost şi stropit cu lapte din sânii unei ţigănci din Ferentari. Avea să fie înrolat în cea mai temută organizaţie secretă a guvernului britanic: Special Operations Executive, o organizaţie înfiinţată special pentru sabotaje şi spionaj, care acţiona în afara oricăror legi.

Ivor Porter in 1945

Ivor Porter în anul 1945. Sursa foto: Telegraph

În decembrie 1943 Ivor Porter a fost paraşutat în România, dar echipa sa a fost capturată în mai puţin de 24 de ore în satul Plosca din judeţul Teleorman – până şi povestea capturării este veselă: ofiţerul de jandarmi care îi escorta spre Bucureşti a oprit într-un sat la o ibovnică. Porter a reuşit să supravieţuiască interogatoriilor luate de germani cu sprijinul autorităţilor române, iar captivitatea nu a fost foarte dificilă. Fostul spion a îmbrăţişat după război o carieră diplomatică, a murit pe 29 mai 2012.

Cartea “Operaţiunea Autonomous. În România pe vreme de război” de Ivor Porter poate fi cumpărată de la librăria virtuală Libris (link afiliat). Pentru ediţia din 1991 a aceleiaşi cărţi puteţi încerca la anticariatul online Colţul Colecţionarului.

Cât de tâmpiţi au fost românii în evul mediu!

Nu îi înţeleg pe cei care spun că românii din evul mediu nu au fost în stare de nimic. A apărut un fel de întrecere în înjosirea istoriei medievale a românilor: care adună mai multe dovezi ca să arate că acum câteva sute de ani românii erau nişte neica nimeni?

În primul rând este o stupizenie să reproşezi românilor din evul mediu că nu au construit catedrale ca ale francezilor. Au construit şi ei ce au ştiut, cum şi cât au putut şi ce au avut nevoie. Asta nu îi face nici mai buni, dar nici mai răi decât alte popoare.

Apoi vine partea a doua: „prostia dovedită” a românilor din evul mediu este transferată în prezent. Dacă în urmă cu 500 de ani românii erau nişte maimuţoi abia daţi jos din copaci urmaşii lor din ziua de azi sunt cu mult mai îngrămădiţi, cam aşa merge raţionamentul. Mă amuză chestia asta, pentru că promotorii acestui raţionament sunt aceiaşi cu cei care spun că nu există continuitate naţională, că românii din evul mediu nu au nici o legătură cu românii din ziua de azi. Probabil o mică scăpare de logică.

Galerie foto: Bucureşti 1941, ţigănci florărese pe Bulevardul Brătianu

Obiceiul lui Carol al II lea de a agăţa noaptea femei de stradă din Bucureşti le făcea de multe ori pe ţigăncile florărese ale capitalei să strige “Ia de la mine, că am fost aseară cu Măria Sa!”. Mai multe detalii despre obiceiurile lui Carol al II lea aici. Imaginile provin din arhiva fotografului german Willy Pragher.

Podul de la Cernavodă a împlinit 117 ani

Pe mine m-a impresionat dintotdeauna podul de la Cernavodă construit de Anghel Saligny. Când eram copil şi mergeam cu trenul de la Braşov la Constanţa ajungeam la podul de la Cernavodă la răsăritul soarelui. Aşteptam cu nerăbdare să văd podul şi mai ales dorobanţii de la capetele lui.

Dorobantul de la podul Cernavoda

Dorobanţul de la podul Cernavodă. Sursa foto Wikipedia

Podul lui Saligny a fost inaugurat pe 19 septembrie 1895 şi la vremea lui a fost cel mai lung pod din Europa. A costat 35 de milioane de lei aur şi a fost construit în doar cinci ani de zile, o adevărată performanţă chiar şi pentru secolul al XIX lea – să nu mai vorbim de performanţele inginereşti ale românilor din ziua de azi.De fapt era vorba de un complex de poduri, din care a dispărut în anul 1969 un viaduct care traversa Insula Borcea. Podul nu a mai fost folosit din anul 1987, ceea ce înseamnă că a rezistat aproape 100 de ani.

Constructia podului de la Cernavoda

Construcţia podului de la Cernavodă. Sursa foto Art-Historia

Dincolo de aceste date tehnice podul de la Cernavodă este un simbol: reprezintă adevărata luare în stăpânire a Dobrogei, asigurarea traseului Bucureşti-Constanţa, ieşirea românilor spre Marea Neagră.

Prima zi de şcoală şi istoria învăţământului românesc

În Bulgaria au început azi şcoala 60.000 de copii. În România au început azi şcoala de cinci ori mai mulţi: 298.000 de copii – 127.000 în clasa zero, 171.000 în clasa întâia. O oaste de 300.000 de copii îşi încep aventura în sistemul educaţional românesc. Reformat aproape în fiecare an de 20 de ani „sistemul” îşi bate joc de aceşti 300.000 de copii.

E un ghem de interese: pe de o parte presiunile pentru reformă de la nivelul Uniunii Europene, apoi vin interesele universităţilor private, interesele autorităţilor locale şi multe alte mizerii. Nu avem nici acum un sistem clar de evaluare, recompensare/ sancţionare a profesorilor. Afacerea „meditaţiilor” merge netulburată mai departe. Şi multe altele.

Istoria este sau ar putea fi o resursă pentru administraţie. De ce reforma învăţământului făcută de Spiru Haret şi-a arătat rezultatele în perioada interbelică? Ar trebui făcut un studiu pe materiile predate, cantitatea de informaţie care trebuia acumulată de elevi, numărul de ore etc. Ar trebui făcut un astfel de studiu pentru întregul secol XX şi abia apoi să începem să vorbim despre reforma învăţământului.

Deocamdată avem parte doar de cârpeli ale învăţământului: fiecare ministru încearcă să satisfacă o anumită gaşcă. Măcar de ar fi menţinut bacalaureatul cu camere de supraveghere, nu de alta, dar să nu ne furăm în continuare căciula.

Galerie foto: ţigani cerşetori în Bucureşti în anul 1941

În vara anului 1941 fotograful german Willy Pragher a surprins în Bucureşti câteva instantanee cu ţigani cerşetori. Personajele donatoare par să fie două prietene ale fotografului, desemnate în descrierea imaginilor drept “Mady” şi “Mary”. Expresiile feţelor lor spun multe. (sursă foto)

Când au venit ţiganii şi cum au devenit robi

Venirea ţiganilor printre români şi situaţia lor juridică de sclavi sunt prezentate de multe ori drept un mare mister, când în realitate lucrurile sunt destul de clare. Este adevărat că s-au păstrat puţine documente din secolul al XIV lea , însă atâtea câte au rămas sunt de ajuns pentru a ne da seama cum s-au desfăşurat evenimentele.

Lingviştii au demonstrat încă din secolul al XVIII lea traseul aproximativ al ţiganilor spre Europa: India, Persia, Armenia, Imperiul Bizantin. Patriarhul Constantinopolului Gregorios II Kyprios (1283-1289) scria despre taxele care trebuiau luate de la „aşa numiţii egipteni sau aţigani”. Găsim aici ambele nume date în Europa acestor triburi venite din India: egipteni şi aţigani (ţigani). Numele Athinganos sau Atsinganos însemna „de neatins” şi este menţionat în numeroase surse bizantine din secolele XIII – XIV.

Venirea ţiganilor în Balcani este slab documentată în acest moment şi nici nu este de mirare: în secolul al XIV lea regiunea a fost zguduită de invaziile otomane care au distrus ţaratele sârb şi bulgar. Avem două documente: unul din 1348 de la ţarul sârb Ştefan Duşan care îi menţionează pe meşterii cingarije aflaţi în proprietatea mănăstirii Prizren; al doilea de la ţarul bulgar Ivan Şişman din anul 1378 care aminteşte de „bordeiele egiptenilor” deţinute de mănăstirea Rila.

Primul document care îi aminteşte pe ţigani printre români datează din anul 1385: este un document emis de voievodul Ţării Româneşti Dan I prin care sunt dăruite mănăstirii Tismana proprietăţile deţinute de fosta mănăstire Vodiţa – printre aceste proprietăţi se numără şi 40 de sălaşe de „aţigani”. Mănăstirea Vodiţa a fost ctitorită în 1371 de voievodul Vladislav I şi a fost desfiinţată probabil în 1376, iar în primul act de donaţie al cărui text a fost păstrat nu sunt amintiţi robii ţigani. Rezultă că ţiganii au intrat în proprietatea mănăstirii Vodiţa undeva între anii 1371-1376. Următorul document din ţările române îi aparţine lui Mircea cel Bătrân care a donat în 1388 mănăstirii Cozia 300 de sălaşe de ţigani, iar de aici înainte confirmările de proprietate a ţiganilor şi donaţiile noi se înmulţesc din ce în ce mai mult. Mai trebuie subliniat un aspect: ţiganii sunt denumiţi în documentele din Ţara Românească cu numele împrumutat de la bizantini „aţigani” vreme de aproape 100 de ani, abia după 1478 începe să se fixeze numele „ţigan”.

Una din greşelile perceperii istoriei în spaţiul public este „izolaţionismul” – impresia că românii s-au dezvoltat de capul lor. În realitate spaţiul românesc a constituit până în secolele XIII-XIV periferia Imperiului Bizantin (sau zona tampon de securitate în faţa barbarilor) de la care au fost preluate multe din instituţii (voievodul transilvănean Menumorut îi ameninţa pe unguri cu puterea bizantinilor). În Imperiul Bizantin ţiganii erau sclavi ai statului – iar această instituţie a fost preluată de statele balcanice, unde monarhul făcea donaţii de ţigani, iar mai târziu de Imperiul Otoman. Robia ţiganilor din Ţara Românească este un „împrumut” bizantin. Cronologia următoare este grăitoare, chiar dacă sunt puţine documente: 1348 ţigani robi la mănăstirea Prizren din Serbia, 1371-1376 – ţigani robi la mănăstirea Vodiţa din Ţara Românească, 1378 – ţigani robi la mănăstirea Rila din Bulgaria, 1388 – ţigani robi la mănăstirea Cozia din Ţara Românească. Pentru mine nu există prea multe dubii că ţiganii au ajuns în ţările române în secolul al XIV lea fiind preluaţi ca robi din Imperiul Bizantin, în condiţiile dizolvării acestuia.

Bineînţeles, ceva cercetări noi prin arhivele bulgăreşti şi sârbeşti ar putea aduce documente noi care să întărească această ipoteză. Situaţia din Moldova este puţin aparte din cauza confuzie dintre robii ţigani şi robii tătari, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună că ţiganii au fost aduşi ca robi în timpul invaziei tătare din 1241 (doar că primul document din Moldova referitor la ţigani datează din 1428).

(Informaţiile au fost preluate din cartea lui Viorel Achim, “Ţiganii în istoria României“, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998).

Avram Iancu nu a murit nebun

Toată lumea ştie că Avram Iancu a murit nebun. Aşa scrie pe Wikipedia, aşa trebuie să fie. Dosarul “nebuniei” lui Avram Iancu aşteaptă încă să fie desluşit. Eu vă propun să citiţi o scrisoare a lui Avram Iancu către prietenul său Ilie Măcelariu, scrisoare din anul 1867, scrisă cu 5 ani înainte de moartea “Crăişorului Munţilor”. Apoi să îmi spuneţi dacă asta este scrisoarea unui nebun.

“Frate Ilie,

Am primit scrisorile tale din 5 şi din 25 februarie şi dacă încă nu ţi-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni şi colegi de şcoală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenţie au vrut să ştie dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreţie, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experienţa tristă că în timpurile de acum omul nu mai ştie cui să se încreadă. Cum mă întrebi tu ce mai sper şi ce cred? Îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea este aceea a şarpelui, care i s-a dat de la natură de a-şi apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aş vrea să-mi apăr viaţa nenorocită; nu, pentru aceasta viaţa mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 şi 1849 pentru naţiunea mea iubită şi credinţa pentru împărat, ci înţeleg prin aceasta naţiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăţi şi pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinţei mele adevărate aş duce-o într-un pericol şi mai mare. Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos şi nu uita pe aceea mamă al cărei piept l-ai supt şi pe sincerul tău prieten,

Iancu, m.p., advocat şi prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″

Azi se împlinesc 140 de ani de la moartea lui Avram Iancu. Să-i fie ţărâna uşoară!

Avram Iancu

Această fotografie din ultimii ani de viaţă ai lui Avram Iancu nu mi se pare una a unui om nebun. Este imaginea unui om dezamăgit de toţi şi toate, un om cu idealurile spulberate, aşa cum poate fi văzut între rândurile scrisorii de mai sus.

Avram Iancu nu a murit nebun

Toată lumea ştie că Avram Iancu a murit nebun. Aşa scrie pe Wikipedia, aşa trebuie să fie. Dosarul “nebuniei” lui Avram Iancu aşteaptă încă să fie desluşit. Eu vă propun să citiţi o scrisoare a lui Avram Iancu către prietenul său Ilie Măcelariu, scrisoare din anul 1867, scrisă cu 5 ani înainte de moartea “Crăişorului Munţilor”. Apoi să îmi spuneţi dacă asta este scrisoarea unui nebun. Continuă lectura