Povestea unui oltean ajuns francez: Banul Mărăcine, marchiz de Ronsard

„Banul Mărăcine, marchiz de Ronsard” este una din cărţile care mi-au bucurat copilăria. Pe scurt: un boier român, de prin părţile Olteniei, porneşte în sus pe Dunăre până în Franţa unde luptă vitejeşte împotriva invadatorilor englezi. După ce îşi varsă sângele pentru regele Franţei primeşte titlul de marchiz şi se stabileşte la Paris, iar nepotul lui avea să fie unul dintre cei mai mari poeţi francezi: Pierre de Ronsard.

Multă vreme am luat de bună originea oltenească a lui Ronsard. Doar că cercetarea istorică este puţin diferită. Pierre de Ronsard spune într-un poem din 1554 că „… or, quant a mon ancetre, il a tire sa race/ D’ou le glace Danube est voisin de la Thrace” adică s-ar trage de pe-acolo de unde Dunărea se învecinează cu Tracia. Asta ar putea fi cam pe oriunde în zonă. Vasile Alecsandri (alături de alţi câţiva intelectuali români ai epocii) a fost cel care a lansat ipoteza banului Mărăcine, olteanul devenit marchiz de Ronsard. Din păcate Alecsandri nu a adus ceva dovezi documentare pentru ipoteza sa – care totuşi a prins şi a intrat cumva în circuitul public.

Dezbaterea asupra originii lui Ronsard a mers înainte multă vreme, până în 1976 când un cercetător bulgar a pus cap la cap mai multe documente şi a ajuns la concluzia că primul marchiz de Ronsard a venit din Bulgaria. În 1981 a fost deschi la Veliko Tîrnovo un muzeu Ronsard şi strămoşul marelui poet francez a fost proclamat bulgar. (Mai multe detalii despre povestea acestei dezbateri aici). În 1983 la Bucureşti s-a încercat recuperarea ascendenţei româneşti a poetului francez şi a apărut cartea „Banul Mărăcine, marchiz de Ronsard”. Ca roman de capă şi spadă e simpatic, dacă îl vreţi îl puteţi găsi aici, la anticariatul online Colţul Colecţionarului.

Pot să spună bulgarii ce vor, eu cred că strămoşul lui Ronsard a fost oltean.

Galerie foto: Regina Maria la încoronare

Vizita actualei familii regale la Alba Iulia a fost transformată într-un mare eveniment mediatic. Există o tendinţă de promovare a familiei regale şi se vântură ideea reinstaurării monarhiei în România. Cine îşi închipuie că actualele găşti care guvernează se vor da de bună voie pe mâna unui monarh imprevizibil este un naiv incurabil.

Dar să revenim: pe 15 octombrie 1922 Ferdinand şi Maria erau încoronaţi la Alba Iulia ca rege şi regină ai României Mari. Care Românie Mare a fost ambiţia reginei Maria, Ferdinand a oscilat permanent, însă soţia sa a crezut până în ultima clipă în victoria Aliaţilor conform dictonului “Marea Britanie învinge întotdeauna!”. Imaginile de mai jos provin din jurnalele reginei Maria de la Arhivele Naţionale ale României, au fost realizate de fotograful Lucian Curelariu.

 

Minciuni de la National Geographic despre statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti

Producţia locală a revistei National Geographic este plină de tâmpenii. În numărul din luna octombrie se afirmă cu seninătate că statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate este de fapt o statuie a Ioanei D’Arc pe care sculptorul francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse ar fi făcut-o pentru oraşul Nantes care nu a mai putut-o plăti. Când a venit de la Bucureşti oferta pentru o statuie a lui Mihai Viteazul, francezul a înlocuit capul Ioanei D’Arc cu cel al voievodului şi crucea cu barda.

O tâmpenie mai mare repetată cu atâta insistenţă rareori mi-a fost dat să aud. Pe net se găsesc chiar şi sculptori care susţin aceeaşi teorie. Anonimul care nu şi-a semnat articolul din National Geographic nu aduce nici un fel de dovadă, nu citează nici un document sau vreo mărturie a unui contemporan.

Statuia lui Mihai Viteazul din Bucuresti la 1890

Statuia lui Mihai Viteazul din Bucuresti la 1890

Tot felul de rătăciţi spun că talia îngustă a personajului şi „sânii” lui Mihai Viteazul constituie dovezi ale teoriei „Ioana D’Arc”. O simplă privire asupra statuii lămureşte inexistenţa sânilor. În plus, echipamentul militar al statuii lui Mihai Viteazul este în perfectă conformitate cu cel al cavaleriştilor europeni de început de secol XVII: platoşă pe piept şi spate peste o tunică cu brandenburguri, culete lamelare peste coapse, pantaloni cu cizme fără armură pentru picioare şi braţe, valtrap oriental, sabie de cavalerie încovoiată, pelerină cu guler îmblănit etc. Teoria capului înlocuit nu stă în picioare sub nici o formă, sculptorul ar fi trebuit să fie total dement să încerce să vândă o Ioana D’Arc în armură de secol XVII. Apoi mâna ridicată a personajului: Ioana D’Arc cu crucea în mâna stângă? La asta se adaugă atitudinea întregului corp: braţul ridicat îi cheamă pe cei din spate să-l urmeze, o Ioana D’Arc cu crucea ridicată ar fi trebuit să o aibă în mâna dreaptă şi să o arate celor din faţa sa.

Art Historia are o pagină dedicată statuii lui Mihai Viteazul din Bucureşti bine documentată care lămureşte chestiunea copiei. Sculptorul Carrier-Belleuse a folosit acelaşi model de cal pentru statuia generalului Manuel Belgrano din Buenos Aires, însă asemănările se opresc aici. De pe aceeaşi pagină am aflat că sculptorul francez a primit documentaţia necesară pentru statuia lui Mihai Viteazul de la Alexandru Odobescu şi Theodor Aman – de aici şi precizia foarte mare a echipamentului voievodului.

Nu este singura măgărie de la National Geographic, care în acelaşi articol strecoară ideea că statuia lui Ion Luca Caragiale din Bucureşti (expulzată pe nedrept din faţa Teatrului Naţional în beneficiul unui ansamblu demonic) ar fi în realitate o statuie a lui Lenin cu capul înlocuit. După prima tâmpenie, a doua vine fluierând. Vorba lui nenea Iancu „O dăm anonimă! – Aşa da, o iscălesc” – dacă nu semnezi articolul poţi să răspândeşti orice fel de prostii.

Galerie foto: primele zboruri ale fraţilor Wright

Istoria zborului este destul de încurcată şi fiecare naţiune încearcă să îşi promoveze inventatorii. Cert este că primii care au reuşit să controleze zborul unei aeronave au fost fraţii Orville şi Wilbur Wright. Imaginile de mai jos provin din colecţia Bibliotecii Congresului SUA, aici puteţi vedea mai multe imagini cu fraţii Wright şi progresele maşinăriei lor zburătoare.

O comparaţie: Pacea de la Bucureşti 1918 şi contractul OMV-Petrom

Pe 7 mai 1918 premierul României Alexandru Marghiloman semna Tratatul de pace de la Bucureşti prin care terenurile petrolifere erau concesionate Germaniei pe 90 de ani. În acel moment România nu mai avea nici o cale să se apere: o nouă ofensivă a armatelor germane, austro-ungare şi bulgăreşti ar fi dus la distrugerea totală a armatei române. În Consiliul de Coroană care a hotărât negocierile cu Puterile Centrale regele Ferdinand a cerut părerea generalilor – şi toţi au spus că vor rezista. Doar un colonel de la itendenţă a scos un tabel şi a început să recite: avem gloanţe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile şi hrană pentru 6 zile. Liniile de aprovizionare prin Rusia ţaristă fuseseră spulberate de revoluţia bolşevică, iar trupele ruseşti din România se bloşevizau în ritm alert. România şi-a cumpărat supravieţuirea promiţând germanilor petrolul pe 90 de ani. Constantin Argetoianu (care a participat direct la negocieri) spune că toate cedările din Pacea de la Bucureşti au fost făcute cu siguranţa victoriei Aliaţilor – mai ales după intrarea Statelor Unite în război.

Eu rămân convins că până la urma urmelor tot Aliaţii noştri vor fi biruitori şi că nu vom da nimic, ci dimpotrivă, vom lua.

Constantin Argetoianu, Memorii, vol III-V, p. 406

În anul 2004 România se zbătea să încheie negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Tocmai ce pierduse un adevărat război – dar de un alt tip decât Primul Război Mondial. Premierul României Adrian Năstase a negociat şi semnat un contract de privatizare prin care austriecii de la OMV au primit petrolul românesc. Nu am reuşit să aflu pe ce perioadă a fost concesionat petrolul în favoarea austriecilor – probabil pe 99 de ani.

Cu 700.000 de morţi în Primul Război Mondial (cifră aproximativă care reprezintă aproape 10% din populaţie) România se numără printre ţările cu cele mai multe victime în acest război (Austro-Ungaria 1.1 milioane morţi, Germania 2,4 milioane morţi, Franţa 1,6 milioane morţi, Marea Britanie 0,9 milioane morţi – la populaţii mult mai mari). Premierul Adrian Năstase a dat petrolul pentru care au murit 700.000 de români în Primul Război Mondial în schimbul a 668 milioane euro. Cam 10 euro Mai puţin de 100 de euro de cap de victimă. Reducere maximă pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Cea mai bună carte despre Carol al II lea şi Camarila regală

“Carol al II lea şi camarila regală” de Petre Ţurlea este cea mai bună carte pe care am citit-o despre subiectul corupţiei României în perioada interbelică, originile acestei corupţiei şi pregătirea dezastrului României dinainte şi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Este o carte în care Petre Ţurlea foloseşte în proporţie de 90% de documente inedite din arhive, sunt scoase la iveală detalii puţin sau deloc cunoscute despre viaţa lui Carol al II lea alături de Elena Lupescu. De exemplu este refăcută perioada exilului lui Carol al II lea în baza notelor transmise din Franţa de o echipă specială a Poliţiei de Siguranţă de la Bucureşti care îl urmărea pas cu pas pe prinţul care renunţase la tronul României în favoarea fostei prostituate Elena Lupescu. Nu lipsesc nici detaliile picante din această perioadă, ochii indiscreţi ai spionilor trimişi de la Bucureşti reuşind să treacă dincolo de multe perdele.

Cartea este scrisă sub forma unui studiu istoric, deşi ar fi meritat să apară sub forma unei reconstituiri – însă pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de un talent literar. Chiar şi sub forma unui studiu ştiinţific, este scoasă la lumină evoluţia cercului de corupţi şi corupători din jurul lui Carol al II lea, de la cartofori şi escroci ieftini până la bancheri şi industriaşi.

Cartea “Carol al II lea şi camarila regală” de Petre Ţurlea o puteţi găsi cu 35,67 de lei la librăria online Elefant.ro (link afiliat).

Galerie foto: Ana Pauker la apogeul puterii sale

După un trecut printre comuniştii ilegalişti din România, ridicată în grad printre kominterniştii de la Moscova, întoarsă pe tancurile sovietice la Bucureşti, Ana Pauker şi-a atins apogeul puterii la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Detaliile luptelor dintre comuniştii de la Bucureşti sunt încă destul de obscure, cert este că Ana Pauker “a ţinut aproape” de principalul ei adversar, Gheorghe Gheorghiu Dej (după cum se poate vedea şi în imaginile de mai jos). După 1989 se încearcă o refacere a imaginii Anei Pauker care este prezentată drept victima căpcăunului primitiv Gheorghe Gheorgiu Dej (scos aproape singurul vinovat de crimele din primii ani de după instalarea comunismului în România).

Eşecul proiectului european pentru ţigani

Maestrul Mahai spune că dacă un text nu poate fi sintetizat într-o frază nu e bun de nimic. Sinteza unui guest-post de-al meu pentru Zoso: ţiganii le-au scăpat printre degete europenilor în ultimii 700 de ani, europenii au rămas blocaţi în două idei fixe – asimilare sau exterminare. Cam asta este concluzia mea după mai mulţi ani de lecturi despre istoria ţiganilor, pe blog am scris mai multe articole despre ţiganii din România.

Tezaurul României de la Moscova – unde ne aflăm şi ce se mai poate face

Dezbaterea de la Strasbourg de săptămâna asta care a cuprins şi subiectul aurului românesc furat de sovietici a stârnit puţină emoţie în mass-media, însă multe din cele spuse sunt fie incomplete, fie de-a dreptul greşite. Aşa că vă ofer un rezumat al situaţiei.

Ce s-a întâmplat la Strasbourg

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat un raport privitor la situaţia democraţiei din Federaţia Rusă alcătuit de românul Gyorgy Frunda şi elveţianul Andreas Gross. La acest raport un grup de deputaţi din România şi Republica Moldova au depus câteva amendamente care se refereau la chestiunea Tezaurului României de la Moscova. Amendamentul care se referea explicit la cele 93,4 tone de aur furate de sovietici a fost respins: elveţianul Andreas Gross a motivat că aurul a fost confiscat în schimbul ocupaţiei Basarabiei (o frumoasă teză sovietică preluată la APCE!). Au fost acceptate două amendamente care ne trimit la negocieri directe cu Federaţia Rusă. Tot e mai bine decât nimic: ruşii refuză să discute subiectul celor 93,4 tone de aur furate de sovietici, iar rezoluţia APCE care îndeamnă la negocieri reprezintă un instrument care poate fi folosit. Titlurile de genul „Tezaurul rămâne la Moscova” sunt lipsite de sens: negocierile continuă!

(Puteţi citi aici textul final al Rezoluţiei APCE privind situaţia din Rusia, aici puteţi citi cum s-au desfăşurat dezbaterile pe fiecare amendament şi ce a zis elveţianul despre Tezaurul României şi Basarabia).

Despre ce tezaur vorbim şi unde a dispărut aurul

Istoria Tezaurului de la Moscova este destul de clară: după România a dezarmat trupele ruse bolşevizate şi a stârpit bolşevicii din Basarabia, Lenin a dat ordin să fie confiscate bunurile date în păstrarea Moscovei cu promisiunea că vor fi înapoiate poporului român după ce va fi eliberat de sub „jugul burghezo-moşieresc”. În 1935, în condiţiile unei încălziri a relaţiilor României cu Uniunea Sovietică a fost returnată o parte din tezaur. Înapoierea s-a făcut pe bază de proces verbal: au fost verificate listele de inventar păstrate la Bucureşti cu cele păstrate la Moscova şi cu conţinutul casetelor. În principiu nu lipsea nimic, însă nu au fost înapoiate lingourile şi monezile de aur. În 1956 a fost înapoiată o altă tranşă de obiecte din Tezaurul de la Moscova: documente vechi, arhivă, obiecte de artă – aur nu.

În 1965 Ceauşescu a discutat cu Brejnev despre subiectul celor 93,4 tone de aur care mai trebuiau date înapoi. Sovieticii au sărit ca arşi, iar Brejnev a spus ceva de genul că arhivele lor nu reflectă soarta aurului românesc care a fost trimis pentru siguranţă în Siberia, doar că acolo a fost furat de alb-gardişti.

Brejnev a minţit, iar regretatul istoric Florin Constantiniu a dezvăluit anul trecut ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova: Lenin personal a dat ordin să fie folosit pentru „zdrobirea contra-revoluţiei române”. Întreaga poveste a acestor documente aici. Doar că faptul că Lenin a cheltuit aurul românesc împotriva României nu şterge datoria! Rusia încă ne datorează cele 93,4 tone de aur.

Negocierile de după 1992

După dizolvarea Uniunii Sovietice, România a căutat căi de rezolvare a problemei aurului prin intermediul organismelor internaţionale. Când Federaţia Rusă a încercat să devină membră a Consiliului Europei, România a pus problema Tezaurului: Opinia APCE 193 din 1996 cere într-adevăr ca Rusia să dea înapoi cele confiscate (paragrafele 10.12-10.14) însă în baza unor negocieri cu statele solicitante. Amendamentele de săptămâna aceasta au fost posibile datorită paragrafelor amintite mai sus.

Ce a făcut Rusia? A intrat în negocieri cu statele reclamante (nu ştiu ce au cerut alte state, cum au negociat şi ce au primit) iar în cazul României a aplicat o şmecherie: în 2003 la semnarea Tratatului de cooperare România-Rusia Moscova a refuzat să includă în tratat problema Tezaurului. Aceasta a fost delegată unei comisii de istorici care s-a întâlnit prima dată în octombrie 2004, s-a mai reunit de atunci de două ori, după care s-a făcut linişte. Rusia a lovit două ţinte cu acelaşi glonţ: s-a conformat cererii APCE de a discuta bilateral cu statele reclamante şi nu a recunoscut oficial că are ceva de dat înapoi (comisia de istorici se referă la istorie, nu la relaţii actuale!).

Reacţiile de la Moscova

Punerea pe tapet a chestiunii aurului furat de sovietici i-a scos din sărite pe ruşi. Mesajul oficial de la Moscova a fost unul sub formă de avertisment: nu răscoliţi trecutul! (aici) S-au găsit şi istorici ruşi care să spună că de fapt România nu a plătit despăgubiri după cel de-al Doilea Război Mondial, că aurul a fost reţinut drept despăgubire pentru ocuparea şi exploatarea Basarabiei (tot pentru acelaşi motiv a fost ocupată şi Bucovina de nord cu Cernăuţiul în 1940!) – una peste alta România datorează mai mult Rusiei. Presa rusă susţine intens teza asta: KM.ru, Vocea Rusiei, Regnum.

Rămâne de văzut cum poate fi folosită noua rezoluţie de la APCE, dacă Rusia va accepta reluarea negocierilor despre aurul românesc şi sub ce formă (dacă va fi reactivată comisia istoricilor atunci chestiunea ţine de istorie).

P.S. Dacă vedeţi pe undeva poveşti cu nişte băieţi care ştiau ei cum să aducă aurul de la Moscova să ştiţi că este vorba de o manipulare ordinară.

La moartea mareşalului Alexandru Averescu

Pe 3 octombrie 1938 murea mareşalul Alexandru Averescu – comandantul bătăliei de la Mărăşti, prim-ministru şi ministru în mai multe guverne interbelice ale României. Mediafax spune că Averescu s-a născut la Izmail, azi Ucraina. De fapt Alexandru Averescu s-a născut în satul Babele, de lângă oraşul Izmail în Basarabia de sud. În Bugeac, regiunea dintre Nistru, Marea Neagră şi Dunăre care s-a aflat în componenţa României moderne între anii 1856-1878 şi 1918-1944. În prezent satul Babele are denumirea oficială de Ozernoe şi deşi este locuit majoritar de români şi legea ucraineană permite, nu veţi găsi vreo plăcuţă indicatoare cu numele românesc al satului.

Placa memorială Alexandru Averescu din satul Babele - Ozernoe, Ucraina. Foto Basarabia-Bucovina.info

Placa memorială Alexandru Averescu din satul Babele – Ozernoe, Ucraina. Foto Basarabia-Bucovina.info

În 1993 a fost amplasată o placă în memoria lui Alexandru Averescu pe şcoala din Babele – Ozernoe. Placa a fost în centrul unui scandal de presă acum vreo doi ani în Ucraina: s-a făcut o confuzie (intenţionată) mareşalul Averescu – mareşalul Antonescu şi au început nişte zbierete pe tema „mareşal nazist glorificat într-un sat românesc”. Mai există şi un bust al mareşalului Alexandru Averescu care aşteaptă să fie instalat în satul său natal. Soarta busturilor româneşti în Ucraina este destul de complicată: bustul lui Mihai Eminescu a dispărut peste noapte din curtea Universităţii din Odessa şi a fost reinstalat după mai mulţi ani în curtea consulatului României, sub pază, ca nu cumva să mai dispară.

Maresalul Alexandru Averescu

Maresalul Alexandru Averescu. Foto Wikipedia.

Ceauşescu, cartea lui Larry Watts şi Raportul final al lui Tismăneanu

Comportamentul lui Ceauşescu înainte şi după invazia sovietică a Cehoslovaciei din august 1968 este o chestiune fundamentală pentru înţelegerea perioadei comuniste. Ceauşescu a anunţat că România va rezista unei invazii sovietice şi chiar a apărut un folclor legat de lasere făcute de Henry Coandă care au topit câteva tancuri ruseşti pe Prut.

O declaraţie ca cea a lui Ceauşescu din 21 august 1968 a fost un şoc pentru întreaga lume. Liderul unei ţări socialiste anunţa în public că nu este de acord cu politica Uniunii Sovietice şi că este gata să se lupte cu sovieticii. Momentul i-a adus o faimă globală şi au urmat nesfârşite turnee internaţionale.

Analiza momentului de glorie al lui Ceauşescu din 21 august 1968 are două interpretări în acest moment. Prima: discursul lui Ceauşescu a fost unul fals – chiar în înţelegere cu Uniunea Sovietică sau în orice caz o acţiune destinată exclusiv uzului personal al dictatorului. A doua: Ceauşescu a fost sincer şi chiar era gata să se lupte cu sovieticii (ştia că nu are şanse reale de rezistenţă, de aceea a încercat să îşi pregătească o retragere prin Iugoslavia).

Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste (pe scurt raportul Tismăneanu) susţine prima interpretare. Raportul Tismăneanu expediază episodul „Ceauşescu condamnă invazia sovietică a Cehoslovaciei” în doar două pagini, 136 şi 137, conform ediţiei Humanitas. Raportul final al lui Tismăneanu vorbeşte de acest episod excepţional în istoria comunismului în sentinţe şi opinii, fără să citeze documente. Concluzia: Ceauşescu a vrut să-şi întărească dictatura personală.

Problema ar putea fi rezolvată dacă am cunoaşte răspunsul la întrebarea: au vrut sovieticii să invadeze şi România? Greu de răspuns câtă vreme arhivele sovietice ale vremii sunt închise. Larry Watts dedică în volumul „Fereşte-mă doamne de prieteni … Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” (Editura RAO, 2011) episodului „Ceauşescu şi Cehoslovacia” 90 de pagini! Vorbim de 90 de pagini bazate pe documente din arhivele diplomatice şi cele ale serviciilor secrete (cele declasificate) – din păcate este vorba doar de arhive occidentale. Concluzia lui Larry Watts este opusă celei a lui Vladimir Tismăneanu: Ceauşescu chiar a vrut să se opună Uniunii Sovietice, iar Kremlinul chiar pregătea o invazie a României. (Din ce am scotocit eu prin arhivele online de la Londra vă pot pune la dispoziţie acest document în care se vorbeşte despre intenţiile agresive ale sovieticilor faţă de România).

Reacţia lui Vladimir Tismăneanu faţă de cartea lui Larry Watts este cel puţin surprinzătoare. Din partea profesorului Vladimir Tismăneanu m-aş fi aşteptat la o replică academică: să ia cele 90 de pagini ale lui Larry Watts care contrazic cele două pagini ale sale şi să le desfiinţeze ştiinţific, să aplice o critică a documentelor, să sesizeze incoerenţe de raţionament etc. Nimic din toate acestea: Vladimir Tismăneanu a preferat un atac la persoană (aici, e drept – unul delicat sau prin intermediari).

„Fereşte-mă doamne de prieteni … Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România” de Larry Watts nu vorbeşte doar despre episodul din 1968, face o analiză asupra modului în care sovieticii au perceput România şi a unei campanii de dezinformare împotriva României dusă cu resursele întregului imperiu sovietic. Cartea lui Larry Watts o puteţi cumpăra online de la Librăria Okian cu 65 de lei sau de la Librăria Elefant.ro unde este la reducere, cu 49 de lei. (linkuri afiliate)