De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?

tanc-german

Victor Suvorov susţine că Stalin se pregătea să atace pe un front de la Baltica la Marea Neagră, iar atacul lui Hitler din 22 iunie 1941 nu a fost altceva decât o lovitură grăbită de prevenire a tăvălugului sovietic ce se pregătea să pornească spre Atlantic.

În sprijinul raţionamentului său, Victor Suvorov aduce o prezentare extrem de detaliată a dispozitivului militar sovietic de la graniţa cu Germania nazistă şi cea cu România. Cifrele exacte şi denumirile unităţilor le găsiţi în cărţile lui Suvorov. Dar sunt confirmate aceste afirmaţii din alte surse?

Istoricul român Petre Opriş a verificat în arhivele militare ce ştiau românii şi germanii despre dispunerea trupelor sovietice (în „Omagiu istoricului Dan Berindei”, Focşani, 2001, p. 415-425). Informaţiile din rapoartele militare româneşti au rezultat în urma spionajului, iar datele nu au cum să coincidă perfect cu cele prezentate de Victor Suvorov (care nu prea citează surse exacte în sprijinul afirmaţiilor sale).

Chiar şi aşa, spionajul românesc a stabilit în vara anului 1941 că în Bucovina, pe Prut şi la Marea Neagră sovieticii aduseseră între 20 şi 24 divizii de infanterie (dintre care cel puţin 5 divizii de infanterie motorizată), 2-4 divizii de cavalerie şi 6-7 brigăzi motomecanizate. Pe Nistru se găseau încă 4 divizii de infanterie, 4 divizii de cavalerie şi cinci brigăzi motomecanizate. Informaţiile obţinute de spionii armatei române coincid cu datele prezentate de Victor Suvorov. Doar deschiderea arhivelor armatei sovietice ar putea tranşa definitiv chestiunea.

O concluzie a spionajului militar german prezent pe Prut din 7 iunie 1941: „Această concentrare de trupe rapide dă posibilitatea ruşilor în orice moment să treacă la ofensivă pentru a pătrunde în Moldova. După cadrul general şi rapiditatea execuţiei măsurilor ruseşti trebuie contat că armata rusă poate fi gata pentru ofensivă către sfârşitul lunii iunie”. Victor Suvorov afirmă că Stalin dorea să declanşeze atacul în prima duminică a lunii iulie 1941, doar că Hitler i-a luat-o înainte.

Cărţile lui Victor Suvorov le găsiţi la librăria Elefant.

Ce-a căutat unguru-n Europa?

M-am hotărât să mă apuc de demitizarea istoriei ungurilor. Viziunea generală este ceva de genul: triburile maghiare s-au stabilit în Câmpia Panoniei (care era goală) au cucerit Transilvania (care şi aia era goală, ciudat că au trebuit să o cucerească!), i-au bătut nemţii la Lechfeld, s-au creştinat sub autoritate papală şi au devenit regat apostolic care a răspândit civilizaţie printre vecini.

Nu e chiar aşa. Triburile maghiare nu au devenit peste noapte propagatoare de cultură occidentală. Sute de ani dinastia arpadiană a avut probleme grave. Nu toţi maghiarii s-au creştinat şi în plus multă vreme a supraviţuit transmiterea tradiţională a şefiei în triburile maghiare. Conform acestei tradiţii şefia revenea celui mai în vârstă bărbat din familia domnitoare (unul din unchi de obicei) chestie care era în contradicţie cu încercarea de stabilire a unei succesiuni monarhice tată – fiu. De aici au rezultat o mulţime de războaie civile în dinastia arpadiană, aproape toate identice: moştenitorul tradiţional (un unchi sau un văr) nu recunoştea succesiunea fiului fostului rege şi ridica la război triburile rămase păgâne. Fiul regelui anterior primea sprijin de la cavalerii bavarezi învecinaţi. Dacă bătălia era câştigată de tribalul păgân acesta se supunea Papei şi încerca să îşi întărească succesiunea fiului (pe sistemul pe care îl combătuse mai înainte!). Dacă reuşea să câştige fiul regelui acesta continua întărirea monarhiei şi a creştinismului. De fapt fiecare ramură familială încerca să îşi întărească poziţia pe tron cu sprijinul tribalilor păgâni sau al cavalerilor germani veniţi din Bavaria. Papa de la Roma era cel care conferea legitimitate.

Procesul acesta a durat mai multe generaţii. La un moment dat familiile tribale au fost înlocuite cu familii nobiliare occidentale şi Ungaria a devenit parte a Imperiului German care a dominat Europa medievală.

Dar mai există câteva chestiuni aproape ignorate în istoria timpurie a maghiarilor, cea mai importantă fiind rolul jucat de Imperiul Bizantin, care a fost şi el implicat în războaiele civile ale triburilor maghiare. Pe de altă parte se uită faptul că foarte mulţi maghiari au fost botezaţi în ritul bizantin (coroana catolicului Sfânt Ştefan este de fapt o coroană bizantină!). „Maghiarii. De la hoarde prădătoare la vector de civilizaţie occidentală” – cam acesta ar fi titlul viitoarei mele cărţi. O fi bun?

Şi dacă albanezii sunt veniţi din România, nu românii din Albania?

Printre notiţele Facebook ale lui Dan Alexe se găseşte una intitulată „Despre legăturile subterane ale românei cu albaneza…” În variantă tipărită, studiul lui Dan Alexe se găseşte în Essays in Memory of Ioan Petru Culianu, Bucuresti, Nemira, 2001. Dar să începem cu concluzia:

Evoluţia fonetică similară a latinismelor în română şi în albaneză indică împrumuturi simultane şi identice, ceea ce nu se explică decât prin convieţuirea, prin locuirea într-un spaţiu comun a vorbitorilor acestor două limbi”.

Concluzie la care se ajunge după o amplă demonstraţie, vă las plăcerea să o descoperiţi. O teză uşor eretică. De la Rosler încoace, polemica între maghiari şi români purtată pe terenul lingvisticii şi istoriei are ca temă centrală problema „cine-a fost primu-n Ardeal”. Pentru oamenii de ştiinţă români înrudirea albanezei cu româna a fost o sperietoare maximă – la o primă vedere confirmă teza „poporul român s-a format la sudul Dunării”.

Problema este generată de hărţile întipărite în minţile noastre. România de azi are o formă, aceeaşi formă trebuie s-o fi avut şi întrecut. Se face confuzie între stat şi naţiune – ori naţiunile au putut trăi multă vreme fără stat.

Dan Alexe mai spune ceva: că româna, albaneza, macedoneana şi parţial sârbo-croata fac parte dintr-o „uniune lingvistică balcanică” care împărtăşeşte multe caracteristici morfologice comune. „O privire atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populatii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins şi sistemul verbal, precum şi pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franţuzisme şi latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă”, altă frază cheie din argumentaţia lui Dan Alexe.

Pe baza acestor argumente lingvistice mie îmi vine foarte uşor să văd o mare de „proto-români”, parţial păstori semi-nomazi, parţial agricultori sedentari (modelul tradiţional de subzistenţă) care se întindea din munţii Maramureşului până în munţii Pindului. O mulţime de triburi vorbind dialecte înrudite (de unde moştenirea comună a „uniunii lingvistice balcanice”), împărtăşind probabil tradiţii religioase comune, supuse în diferite etape procesului de integrare în Imperiul Roman şi implicit latinizării lingvistice. În acelaşi timp, lipsiţi de organisme politice şi militare comparabile cu ale migratorilor asiatici aceşti proto-români „din Maramureş până-n Pind” au fost fragmentaţi în decursul invaziilor succesive. Ţinta barbarilor era Constantinopolul – iar drumul către acest oraş ocolea munţii Carpaţi (prin Dobrogea sau pe ruta Belgrad-Sofia), de aici cred că a rezultat prezervarea limbii române la nord de Dunăre şi spargerea ei în cioburi la sud de fluviu.

Cred că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de Dunăre (nu sunt primul care o spune, este o teză studiată de mai multă vreme). Ar trebui să nu ne mai fie frică de Rosler, de fapt albanezii au venit din România.