Bucureştii nu mai au istorie

Îmi este clar că bucureştenii îşi urăsc oraşul, sunt într-adevăr doar nişte simpli locuitori. Mânaţi în Bucureşti de motive economice, ei sau părinţii lor, bucureştenii de azi nu mai au nici o legătură cu acest oraş. În jumătate de secol a dispărut şi numele adevărat al oraşului: „Bucureştiul”, o formă ciudată care aruncă la gunoi povestea ciobanului Bucur. „Bucureştii”, târgul oamenilor lui Bucur şi comunitatea sa au dispărut.

Mă fascinează ura bucureştenilor de azi faţă de Bucureşti. Au venit aici să câştige bani şi privesc cu dispreţ locul unde fac asta. Bucureştenii respectă prea puţine reguli de convieţuire în comun, nu-i interesează istoria clădirilor pe lângă care trec grăbiţi, nu au nici un fel de legătură cu autorităţile locale în afară de o ură constantă. Au cam dispărut bucureştenii care apucaseră să îşi petreacă o parte din copilărie sau adolescenţă în perioada interbelică, au dispărut acei bucureşteni politicoşi în orice situaţie, calmi şi în acelaşi timp neîncrezători, gata să întâmpine orice veste proastă cu o ironie. Bucureştenii de azi au bunicii „la ţară” şi trăiesc cu nostalgia locurilor de unde au plecat.

La fel şi administratorii oraşului, nişte zapcii şi arendaşi fără nici o legătură cu locul pe care îl administrează. Bucureştii sau transformat într-o metropolă alcătuită dintr-un amestec de dezrădăcinaţi. Istoria locului păstrată în oameni şi prin oameni a dispărut o dată cu purtătorii ei.

A murit comunistul şef de la Chişinău

La Moscova a murit ultimul conducător sovietic al Republicii Moldova: Ivan Bodiul. Ca orice bolşevic adevărat omul nu a avut nici un fel de regrete, ba chiar a avut tupeul în ultimul interviu să vorbească despre „libertatea cuvântului” (detalii aici). O istorie concisă a perioadei în care Ivan Bodiul a fost ţar la Chişinău a fost făcută de analistul Petru Bogatu:

  • A transformat RSS Moldovenească într-un cap de pod al KGB-ului în războiul subversiv purtat de URSS împotriva României;
  • A eliminat în totalitate “limba moldovenească” din spaţiul public încă la începutul anilor ’60, când în Ucraina, de exemplu, Piotr Selest a luat măsuri pentru a aduce măcar parţial ucraineana în instituţiile statului;
  • A încurajat căsătoriile tinerilor nomenclaturişti cu rusoaice, acest fapt fiind un bilet de intrare în saloanele puterii sovietice;
  • În 1968 a interzis literatura românească şi ziarele de peste Prut, acestea fiind tăinuite în fondurile speciale ale bibliotecilor.
Ivan Bodiul faţă în faţă cu Nicolae Ceauşescu la Chişinău, Fototeca online a comunismului românesc, cota 340/1976

Ivan Bodiul faţă în faţă cu Nicolae Ceauşescu la Chişinău, Fototeca online a comunismului românesc, cota 340/1976

Socialistul fost comunist moldovenizator Igor Dodon vrea o stradă cu numele lui Ivan Bodiul în Chişinău. Dragoş Galbur zicea că vrea şi el o stradă „Mareşal Ion Antonescu” la Bălţi.

Eu mă tem de circul care va izbucni la moartea lui Ion Iliescu.

Bloguri cu şi despre istorie: Tipărituri Româneşti (3)

Azi vă recomand un blog mai puţin obişnuit: Tipărituri Româneşti, o colecţie de documente şi cărţi vechi din spaţiul cultural românesc. Mie mi-a plăcut azi un document din Moldova anului 1562: monahul Teofilact, fost Baloş logofăt, dăruia mănăstirii Moldoviţa pe ţiganul Mihul.

Şi iată şi povestea ţiganului Mihul (aici): fusese cumpărat de la Baloş logofăt de la vărul său Petrea pârcălab, „iar Petrea pârcălab a adus acel ţigan din Ţara Ardealului cu ceata lui, când a mers Petru voevod la unguri cu oştile.” Petru Rareş a fost de mai multe ori „la unguri cu oştile” şi nu doar ca să se plimbe. După ultima incursiune de acest fel, braşovenii i-au făcut cadou voievodului un „ou de Nürnberg”, altfel spus, un ceas de buzunar. Dar nici Petrea Pârcălab nu s-a întors cu mâna goală din Ţara Ardealului.

Revenind la Tipărituri Româneşti: este un blog la care până şi blogroll-ul merită atenţie, este o colecţie de link-uri către biblioteci şi colecţii de cărţi pe internet. A ajuns în puţină vreme la câteva sute (spre o mie?) de articole, unul şi unul. Singura mea părere de rău este că are găzduirea pe wordpress.com şi există riscul ca această minunată colecţie de cărţi şi documente vechi să dispară la un moment dat. Despre autorul blogului nu vă pot spune prea multe, este din Iaşi şi extrem de discret. Şi face o treabă extraordinară.

Infractorul Ostap Bender şi adevărul istoric

Am reuşit să intru în posesia volumului „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936” şi am apucat să îl „periez” la o primă vedere. Am păstrat comparaţia cu sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender şi am scris un articol pentru ziarul Timpul, pe care îl reiau mai jos.

Într-un clasament al atacurilor de imagine la adresa României scena trecerii Nistrului de către Ostap Bender ar ocupa cu siguranţă unul din primele zece locuri. Violenţa scenei, faptul că Ostap Bender este un personaj simpatic pedepsit nedrept de nişte grăniceri „capitalişti”, răspândirea masivă a romanului „Viţelul de aur” scris de Ilf şi Petrov – toate acestea constituie ingrediente perfecte pentru a crea o imagine dezastruoasă a românilor. Şi nu doar în spaţiul gigantic al vorbitorilor de limbă rusă, ci şi în tot restul lumii.

Cumva avem de-a face cu o întorsătură perversă: orice s-ar spune Ostap Bender este un infractor recidivist, în ciuda declaraţiilor sale repetate că respectă Codul Penal faptele sale pot beneficia în orice moment de încadrare juridică. Trecerea ilegală a Nistrului este la rândul ei o infracţiune, ca să nu mai vorbim de transportarea ilegală, fără declaraţie, a unei mari cantităţi de metale şi pietre preţioase. Sigur, ar fi multe de spus şi despre comportamentul grănicerilor români din perioada interbelică, fiecare pădure îşi are uscăturile ei. Însă romanul lui Ilf şi Petrov serveşte propagandei sovietice până la ultimul rând prin mesajul că nu există paradisul capitalist, că „dincolo” vă aşteaptă grăniceri gata să îi bată şi jefuiască pe fugari. Ilf şi Petrov şi-au petrecut copilăria şi prima parte a tinereţii la Odessa, nu departe de Nistru, şi este de presupus că nu erau chiar străini de români şi de regiunea nistreană. Dacă nu mă înşel, prin romanele lor apare şi o referinţă la „moldovenii încălţaţi cu opinci” – destul de puţin pentru a putea spune că sufereau de complexul de superioritate al imperialului faţă de „băştinaşii exotici”. Dar care a fost adevărul graniţei de pe Nistru din punctul de vedere al oamenilor simpli?

Mulţumită lui Vadim Guzun avem azi o imagine exactă a frontierei de pe Nistru între anii 1919-1936, aşa cum este ea reflectată în arhivele româneşti. Vadim Guzun a editat în decembrie 2012 un volum masiv, de 1000 de pagini, în care a adunat 809 de documente provenind din arhivele diplomatice şi cele ale serviciilor de informaţii româneşti din perioada interbelică. Iar aceste documente redau un tablou total diferit al graniţei de pe Nistru faţă de cel imaginat de Ilf şi Petrov: nu grănicerii români erau cei care îi împuşcau pe fugari, ci tocmai grănicerii sovietici mitraliau fără îndurare bărcile cu refugiaţi. Uniunea Sovietică a fost o gigantică închisoare care funcţiona pe principiul „nimeni nu intră, nimeni nu iese”, cel puţin nu fără aprobare de la partid.

Volumul „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936” abordează frontal un subiect trecut sub tăcere zeci de ani. În mai puţin de 20 de ani, între 1919 şi 1936 autorităţile române au trebuit să rezolve problemele ridicate de peste 100.000 de fugari din Uniunea Sovietică. Asta în condiţiile în care mecanismele şi tratatele internaţionale referitoare la refugiaţi erau încă la începuturi. Guvernul României a trebuit să identifice, să găzduiască, să hrănească şi să reglementeze situaţia a 100.000 de oameni – o performanţă umanitară necunoscută încă la nivel internaţional.

Cartea poate fi găsită la Editura Argonaut din Cluj-Napoca.

Sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender şi grănicerii români de la Nistru

Vă mai amintiţi sfârşitul aventurilor lui Ostap Bender din „Viţelul de aur”? Proaspătul milionar îşi dă seama că Uniunea Sovietică nu este ţara potrivită pentru el şi decide să se refugieze în paradisul capitalist românesc. Doar că la Nistru este prins, bătut şi jefuit de grănicerii români, fiind aruncat înapoi în URSS.

Dincolo de încheierea propagandistică (pentru că cel puţin parţial Ilf şi Petrov au fost propagandişti sovietici) ar trebui să vedem care a fost realitatea acelor vremuri, care era situaţia fugarilor din URSS ce alegeau să se refugieze în România. Ei bine, acum avem la dispoziţie o colecţie de documente contemporane din arhivele româneşti editată de diplomatul Vadim Guzun „Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru: documente diplomatice şi ale serviciilor române de informaţii, 1919-1936”, apărută anul trecut. Nu am avut încă ocazia să o citesc, am văzut doar semnalarea ei pe site-ul revistei Rost, sper să o găsesc cât de curând. Presimt o lectură incitantă.

Până atunci vă propun o fotografie a podului peste Nistru din 1938, provenită din arhiva fotografică a revistei Life.

Podul peste Nistru in anul 1938

Mormânt comun de după bătălia de la Lützen

Arheologii germani au descoperit un mormânt comun cu 47 de schelete ale soldaţilor suedezi căzuţi în bătălia de la Lützen din timpul Războiului de 30 de ani. Pe 16 noiembrie 1632 armata regelui suedez Gustav Adolf al II-lea îl înfrângea aici pe generalul Habsburgilor, Albrecht von Wallenstein. O victorie inutilă: Gustav Adolf al II-lea avea să fie ucis în timpul unei şarje de cavalerie şi nu a apucat să se bucure de victorie.

Batalia de la Lutzen

În urma bătăliei au rămas aproape 6.000 de morţi, 47 dintre care au fost descoperiţi în mormântul lor în anul 2011. De atunci, arheologii germani din Halle studiază rămăşiţele pentru a alcătui o expoziţie care să prezinte un portret al războiului, după cum anunţă Die Welt. Expoziţia ar urma să fie gata în anul 2014. Până acum experţii au stabilit că cel mai tânăr soldat din groapa comună avea între 14 şi 16 ani, iar cel mai bătrân între 30 şi 35. Oasele lor poartă urme de gloanţe ca şi de arme albe. Mai mult, analizele făcute până acum indică faptul că toţi sufereau de o carenţă a vitaminei D, cel puţin unul era bolnav de sifilis şi majoritatea aveau dinţi lipsă.

Din câte îmi amintesc de prin cronici, în urma bătăliei de la Braşov din 1603 dintre Radu Şerban şi Moise Secuiul, morţii români au fost puşi într-o groapă comună nu departe de zidurile oraşului, groapă semnalată cu o cruce de piatră ce purta o inscripţie chirilică. Mai ştiu că crucea a fost scoasă de saşi la ceva vreme după bătălie, dar nu ştiu ce s-a petrecut cu ea şi nici nu ştiu ce s-a întâmplat cu această groapă comună, dacă a fost descoperită şi cercetată.

Ce-i lipseşte lui Neagu Djuvara din Thocomerius – Negru vodă

Neagu Djuvara a făcut senzaţie publică cu volumul „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”. Doar că lipseşte ceva din această carte, ceva ce nu ar fi trebuit să lipsească: anume capitolul de istoriografie şi critică a izvoarelor. Istoria nu este o ştiinţă precum fizica, dar are şi ea nişte reguli, iar când vii cu pretenţia că avansezi o teorie revoluţionară, atunci capitolul de istoriografie şi critică a izvoarelor este cam obligatoriu (ca să nu vorbim de doza de modestie ştiinţifică). Cartea lui Neagu Djuvara despre Thocomerius – Negru vodă a devenit un nou fundament pentru teza „ce români domn’e?!? n-auzi că au fost cumani?”, ca să nu mai vorbim de isteria mediatică din jurul ei.

Într-un astfel de capitol de istoriografie şi critică a izvoarelor, orice cercetător onest face o prezentare a cercetărilor de până la el: ce a zis Cutare, ce a spus Cutărescu, ce sinteze s-au făcut asupra subiectului, ce polemici s-au purtat şi cu ce argumente. Apoi vine critica izvoarelor: ce cunoşteau înaintaşii care s-au ocupat de problemă, ce informaţii noi au apărut şi când, ce reinterpretări ale izvoarelor au ieşit la iveală. Abia apoi (dacă este în stare, cu modestie) cercetătorul spune ce păstrează şi ce aruncă din cercetările precedente şi arată care este contribuţia lui, ce aduce el nou şi cum (noi interpretări, noi izvoare etc.)

Bine, mi se va spune, dar Neagu Djuvara are toate aceste chestii în cartea lui. Da, dar le are răspândite prin toată cartea, nu sub forma unui capitol introductiv. Şi aici se vede mica şmecherie: dacă toatea acestea nu sunt adunate la un loc atunci nu se prea este clar (mai ales pentru cititorul obişnuit) care şi câtă este contribuţia proprie a lui Neagu Djuvara. Care contribuţie este destul de subţire din punct de vedere ştiinţific, în schimb aplombul şi gălăgia sunt din plin. Pe scurt: mai nimic din ceea ce spune Neagu Djuvara nu a fost deja spus mai înainte, doar că el o spune într-un mod agresiv.

Şi astfel ajungem la altă problemă: mă îndoiesc de capacităţile lui Neagu Djuvara de a aborda direct izvoare de genul diplomelor latine sau slavone de secol XIII – XIV, de relaţia lui directă cu cronicile maghiare, bulgăreşti şi bizantine. Nu cred că are calificarea necesară în paleografie şi restul ştiinţelor auxiliare ale istoriei. În domeniul acesta există dispute vechi de mai bine de un secol (de exemplu nimeni nu poate spune clar de ce intitulaţia domnitorilor începea în forma „Io, Mircea voievod …”) pe care Neagu Djuvara le tranşează ca pe nodul gordian. În chestiuni în care alţii cu mai multă experienţă păşesc cu grijă, Neagu Djuvara calcă apăsat şi cu măreţie.

Până la urmă nu este altceva decât o şmecherie de marketing: o teză şocantă pentru marele public, prezentată cu surle şi trâmbiţe – generare de profit maxim pe termen scurt.

Dispută în Magazin Istoric: de unde a apărut Basarabia?

Tocmai ce a ieşit din tipar numărul pe luna ianuarie al revistei Magazin Istoric, în curând şi la chioşcuri. Două articole mi-au atras atenţia: primul este o polemică între Ion Ţurcanu şi Neagu Djuvara, al doilea este povestea banditului Kotovski, care a devenit tovarăşul Kotovski.

Pe scurt: Ion Ţurcanu a publicat o carte „În căutarea originii numelui Basarabia”, volum lăudat de fostul istoric Florin Constantiniu la sfârşitul anului 2011. Laudele lui Florin Constantiniu i-au atras atenţia lui Neagu Djuvara care a sărit să desfiinţeze volumul lui Ion Ţurcanu în articolul „O ciudată teorie despre numele Basarabiei”. Răspunsul autorului criticat îl puteţi citi în Magazin Istoric din luna ianuarie.

Dezbaterea este destul de specializată şi intră în detalii, dar voi încerca să o rezum: până acum majoritatea istoricilor spuneau că numele de Basarabia vine de la dinastia Basarabilor care ar fi stăpânit „părţile tătăreşti”, respectiv Bugeacul. Fiind vorba de epoca lui Mircea cel Bătrân, documentele sunt puţine şi confuze. Ion Ţurcanu a aruncat în discuţie câteva cronici poloneze contemporane care identifică în regiunea dintre Prut şi Nistru o populaţie numită bersabeis/ bersabenis/ bessarebenis. Această populaţie este denumită cumani în alte izvoare – de aici concluzia că Basarabia şi basarabenii ar fi de fapt cumani. Principalul reproş faţă de Neagu Djuvara este că venerabilul nu s-a ostenit să citească volumul pe care s-a repezit să îl hăcuiască, rezumându-se la a-l critica pe Florin Constantiniu pentru recenzia favorabilă.

În sfârşit, numărul actual al Magazin Istoric mai cuprinde două materiale despre istoria Basarabiei, o reţetă de bitter suedez din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi altele, pe care vă las să le descoperiţi singuri.

Bloguri cu şi despre istorie: Oprea Dumitru Horia cu Istorii regăsite (2)

„Istorii regăsite” este titlul blogului întreţinut de profesorul de istorie din Buzău (Râmnicu Sărat) Oprea Dumitru Horia (o descriere aici). Absolvent al Facultăţii de Istorie din Iaşi, Oprea Dumitru Horia ţine un blog pe wordpress.com cu mai bine de 3.000 de postări din ce îmi dau seama. Publică zilnic cel puţin un articol, în marea lor majoritate scurte relatări de evenimente din trecut, portrete de personalităţi istorice, anecdote. Un fel de mică enciclopedie.

Tot pe blogul „Istorii regăsite” puteţi descărca patru cărţi ale lui Oprea Dumitru Horia:

„Ancdote cu oameni iluştri” – titlul spune limpede despre ce este vorba, perioada acoperită merge din vremea lui Diogene până la Nicolae Ceauşescu.

„Portrete subiective” – o selecţie de portrete ale diverselor personalităţi româneşti interbelice, culese din memoriile lui Constantin Argetoianu şi I.G. Duca.

„Personalităţi. Istorii regăsite” – o serie de portrete ale unor personalităţi istorice, începând de la Vlad Ţepeş.

„Aproape de origini” – o istorie a celor mai importante descoperiri şi invenţii.

O promisiune regală pentru Basarabia

Pe 6 ianuarie 1940 regele Carol al II lea a participat la Boboteaza de la Chişinău. Îmbrăcat în uniformă militară, cu cască de oţel pe cap regele a încercat să dea o impresie de siguranţă şi le-a promis românilor basarabeni că nu va ceda nici o palmă de pământ românesc. Filmarea de mai jos arată un centru al Chişinăului plin de români veniţi să-şi vadă regele, iar Pamfil Şeicaru povestea că manifestarea a fost una reală, basarabenii chiar vroiau să ştie ce are de gând regele.

Slujba a fost urmată de o paradă militară, iar din notele regelui aflăm că la Chişinău exista un singur batalion de infanterie motorizat, iar la sfârşitul parăzii pe străzile Chişinăului se scurg câteva tancuri uşoare R-1 de producţie cehească. Era vorba de tancuri uşoare, înarmate cu 2 mitraliere, care sub nici o formă nu puteau face faţă tancurilor sovietice. Promisiunea regelui Carol al II lea făcută în faţa basarabenilor nu a fost ţinută.

Basarabia în cărţi de la Bucureşti dinainte de decembrie 1989

În anul 1989 apărea la Bucureşti volumul al VI lea din seria „Istoria militară a poporului român” coordonată de generalul Ilie Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu. Celelalte volume mai erau cum mai erau, dar volumul al VI lea este de fapt o colecţie de obrăznicii la adresa URSS, care nu cred că au trecut neobservate.

Prima hartă eretică îţi sare în ochi imediat după ce deschizi cartea, cu titlul „Spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Este o simplă hartă fizică, fără graniţe politice, însă „Podişul Central Moldovenesc” se întinde de la Siret la Nistru peste Prut, fără să ţină seama de Republica Sovietică Socialistă Moldova. Şi un bonus: în Marea Neagră apare Insula Şerpilor! În atlasul meu geografic din gimnaziu Marea Neagră nu avea insule şi am fost surprins să aflu după 1990 că există Insula Şerpilor.

Spatiul carpato-danubiano-pontic

Mai încolo apare o hartă administrativă a României Mari, cu Basarabia, Bucovina de nord, Cadrilaterul, tot tacâmul.

Harta administrativa a Romaniei 1933

Însă harta cea mai veselă, care bănuiesc că i-a scos pe sovietici din sărite la maxim, este cea intitulată „Desfăşurarea operaţiilor militare în Europa 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1940”. Aici sunt prezentate modificările teritoriale după un an de război – şi sunt incluse şi „achiziţiile” Uniunii Sovietice: jumătate din Polonia, Estonia, Lituania şi Letonia. Am mai discutat aici despre această nedumerire: Germania a fost ocupantă, iar Uniunea Sovietică a fost eliberatoare în condiţiile în care Hitler avea o înţelegere cu Stalin.

Totuşi este vorba de anul 1989 şi istoricii coordonaţi de Ilie Ceauşescu nu au îndrăznit să meargă cu raţionamentul până la capăt, legenda hărţii oferă următoarele explicaţii: „Teritoriu ocupat sau anexat de Germania hitleristă”, „Teritoriu ocupat de Italia fascistă”, „Teritoriu ocupat de Ungaria horthystă” şi „Teritoriu intrat în componenţa URSS”. Observaţi diferenţa: URSS nu a ocupat, teritoriile au intrat în componenţa sa. Dar oricine se putea întreba: şi cum a ajuns URSS în aceeaşi oală cu Germania hitleristă, Italia fascistă şi Ungaria horthystă?!?

Operatiuni militare 1939-1940

Bloguri cu şi despre istorie: Ioan Scurtu (1)

Mă gândesc de mai multă vreme să inventariez cât de cât blogurile româneşti care se ocupă de istorie. Nu sunt foarte multe şi cele cât de cât avizate sunt foarte puţine. Încep cu blogul istoricului Ioan Scurtu.

Specializat în istoria politicii interne româneşti din perioada interbelică, Ioan Scurtu are un CV impresionant. De curând a început să îşi scrie amintirile din timpul studiilor la Facultatea de Istorie în perioada comunistă (aici, aici şi aici).

Pe blog Ioan Scurtu scrie destul de rar, dar are câteva articole extrem de interesante, cum ar fi cel despre viaţa cotidiană din România în timpul dictaturii mareşalului Ion Antonescu. Tot pe blog mai pot fi găsite înregistrări ale unor emisiuni de radio sau televiziune la care a participat istoricul (mie mi-a plăcut discuţia de la RFI despre Max Auschnitt şi Nicolae Malaxa). Nu în ultimul rând, de pe blogul lui Ioan Scurtu puteţi descărca gratuit în format electronic cartea „România între ani 1918-1940 în documente” (aici). Deşi este un blog actualizat destul de rar eu zic că merită un abonament la fluxul RSS.

Bătăliile românilor: azi, bătălia de la Rovine

V-am mai spus că mă irită când îi aud pe câte unii care spun că istoria românilor este mincinoasă, că românii nu au câştigat nici o bătălie în istorie. Recomandarea mea este biblioteca, să vedem ce spuneau despre aceste bătălii cei care s-au bătut cu românii. Azi vă propun spre lectură descrierea bătăliei de la Rovine, făcută de cronicarul turc Orudj bin Adil (după „Cronici turceşti privind ţările române”, vol. 1, traduse de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet, p. 48-49). Există încă multe nelămuriri asupra bătăliei de la Rovine dintre voievodul Mircea cel Bătrân şi sultanul Baiazid (unde a avut loc, când, dacă nu cumva au fost mai multe bătălii) însă cronicarul turc spune limpede că voievodul a fost păcălit printr-un vicleşug, nu înfrânt în luptă (cum a fost cazul sârbilor, nu cu multă vreme înainte în bătălia de la Kosovo).

Mircea cel Batran

„Sultanul Baiazid, cucerind Nicopolul şi Silistra, a trecut în Ţara Românească. În această vreme beiul Ţării Româneşti era ghiaurul Mircea.

Mircea ghiaurul, aducând cu el oaste, a venit împotriva sultanului Baiazid, şi întâlnindu-se unul cu altul, s-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din partea musulmanilor, cât şi din partea ghiaurilor mulţi au fost măcelăriţi; din amândouă părţile au murit mulţi oameni. Când turcii au văzut că oastea ghiaură este numeroasă, cele două oştiri nu s-au despărţit una de alta. Când s-a lăsat noaptea, cele două oştiri s-au separat şi fiecare s-a aşezat în altă parte. Vizirul său, Ali-paşa, a luat în noaptea aceea următoarea măsură: el a pus să se aprindă torţe şi, strângându-se toate cadavrele musulmanilor, a făcut ca ele să fie cărate şi aruncate în apă. Îndeplinind această poruncă până în revărsatul zorilor, n-au lăsat la locul de bătălie leşurile musulmanilor. Când s-a făcut ziuă ei au fugit din acel loc. După ce musulmanii s-au retras, necredinciosul Mircea a trimis un om la locul bătăliei. Când a văzut că nu mai era acolo nimeni, Mircea necredinciosul a venit el însuşi la locul de bătălie şi a văzut zăcând multe cadavre de-ale necredincioşilor, iar dintre ale musulmanilor nu se vedea nici unul. Necredinciosul Mircea a fost cuprins de spaimă şi a zis: „Au murit mulţi necredincioşi”. Apoi şi el a fugit de acolo speriat. Sultanul Baiazid s-a întors cu cinste şi a trecut Dunărea. De la Nicopol el a venit de-a dreptul la Adrianopol. Apoi necredinciosul Mircea, rămânând în neputinţă, s-a împăcat şi, trimiţând haraciul său, s-a supus.”

Alte bătălii ale românilor după descrierile duşmanilor: bătălia de la Posada, bătălia de la Vaslui-Podul Înalt, bătălia de la Călugăreni.

Cum potoleşti un ziarist german la Bucureşti

Mai avem încă de învăţat de la giganţii interbelici. Pe 5 martie 1939 Constantin Argetoianu îşi nota în însemnările sale zilnice următorul episod:

“Frau von Kohler – sau Colier? e o fetiţă răscoaptă, dar foarte deşteaptă care ne cinsteşte de câteva luni cu prezenţa sa. Gazetărească numai? Spioană? Nu se ştie ce e, nici de cine a fost trimisă aci. De Fuhrer? De „Gestapo”? De Goring? Mister.

Prima ei misiune la noi a fost pare-se să împace diferitele grupări săseşti care se certau. Cum a reuşit de minune în această însărcinare a fost menţinută mai departe în România. Pe la sfârşitul anului trecut, şi încă în ianuarie, nu ne iubea deloc şi scria în gazetele din Germania articole înţepate despre noi şi despre ţara noastră. Deodată lucrurile s-au schimbat: Frau von Kohler a devenit cea mai bună prietenă a noastră. Articole excelente în Germania, altul aproape ditirambic asupra Regelui în Curentul, şi aşa mai departe. Ce s-a întâmplat? Instrucţii noi de la Berlin?

Se poate să fie şi aceasta, dar e mai ales altceva: Malaxa a angajat-o cu 80.000 lei pe lună şi l milion lei bani gheaţă, ca peşcheş – şi lupoaica s-a făcut oiţă! Acum, a angajat-o Malaxa personal, sau e Malaxa numai un „piete-nom” prin care trec banii fondurilor secrete – asta nu o ştiu. Ce ştiu, e că a primit pe februarie sumele sus-arătate…”

Informaţiile la care avea acces Argetoianu sunt de o precizie maximă. Edit von Coler a ajuns în Bucureşti la vârsta de 44 de ani după o carieră mondenă la Berlin şi o aprigă propagandă pro-nazistă în saloanele aristocraţiei germane. Frumoasă şi inteligentă , Edit von Coler era verişoara nevestei unuia dintre cei mai temuţi oameni din Reich: Heinrich Himmler. Întâmplarea a făcut ca vârful carierei lui Edit von Coler să se desfăşoare la Bucureşti în anul 1939.

Istoricul francez Jacques Picard a scris o biografie a acestei femei fatale în care scoate la lumină o serie de documente puţin cunoscute. Într-adevăr, Edit von Coler a fost angajată de industriaşul Nicolae Malaxa cu un salariu de 80.000 de lei pe lună plătibili în România, plus 500 de Reichs Mark plătiţi într-o bancă din Germania (Argetoianu nu ştia nimic de mărcile germane). Pentru banii aceştia Edit von Coler trebuia să fie un fel de consilier secret care să se ocupe de direcţia editorială a ziarului Curentul (deţinut de Pamfil Şeicaru, fondatorul tradiţiei jurnalistice româneşti „şantajul şi etajul”). În documentele cercetate de istoricul francez nu apare milionul peşcheş, însă sunt amintite strădaniile lui Edit von Coler de a transfera fără taxe în Germania suma de 40.000 de mărci germane (echivalentul milionului). Încă o dată: Argetoianu dispunea de informaţii extrem de precise asupra a tot ce mişca în România. O mică precizare: în 1939 un jurnalist câştiga în jur de 3000 de lei pe lună, iar un muncitor german în jur de 250 de mărci.

Pentru cine lucra Edit von Coler? Misterul rămâne. Avea pe urmele sale spioni români, francezi şi britanici care îi urmăreau toate întâlnirile din Bucureşti. Spionii francezii erau convinşi că este agentă Gestapo, britanicii o considerau mai degrabă un fel de propagandistă. Probabil spionii români, francezi şi englezi ar fi fost şocaţi să citească rapoartele Gestapo care o bănuia că este agent dublu. Jacques Picard spune pe larg povestea fascinantă a măririi şi decăderii lui Edit von Coler în cartea „Edit von Coler, agentă nazistă la Bucureşti” pe care o puteţi găsi aici.

Edit von Coler

Sergiu Nicolaescu şi istoria românilor

Păţeşte acum Sergiu Nicolaescu ce au păţit toţi cei care au trăit şi creat înainte de 1989. Principala acuzaţie împotriva lui Sergiu Nicolaescu: filmele sale despre istoria românilor, secundar vine şi calitatea filmelor lui.

Supărarea este că Sergiu Nicolaescu a făcut filme „protocroniste” care au susţinut ideologia oficială a Partidului Comunist Român. Am îndoieli că majoritatea celor care îl înjură pe Sergiu Nicolaescu ştiu ce înseamnă protocronism şi dacă se poate aplica această etichetă filmelor lui. Da, filmele lui Sergiu Nicolaescu au servit propagandei oficiale: istoria ca un fir roşu, cu statul dac centralizat la bază. Da, filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost comandate şi coordonate de politruci comunişti.

În ceea ce priveşte discuţia „cât adevăr istoric există în filmele lui Sergiu Nicolaescu” mi se pare că lucrurile alunecă puţin aiurea. În primul rând, începând de la filmul „Dacii” toate filmele lui Sergiu au beneficiat de consilierea unor istorici serioşi – ceva-ceva adevăr istoric există în aceste filme, mai greu este de făcut separarea dintre adevăr şi ficţiune (cam pe aici ar trebui să se situeze mult lăudata „demitizare”, care însă s-a transformat într-un baros care zdrobeşte tot).

Iar înainte să-l condamnăm pe Sergiu Nicolaescu pentru filmele lui istorice haideţi să ne uităm puţin ce filme făceau maghiarii, bulgarii, sârbii, polonezii, ruşii, englezii, francezii etc în aceeaşi perioadă. Vom avea surprize majore. Britanicii şi în ziua de azi sponsorizează cu bani publici filme „protocroniste” în care este căutată originea regelui Arthur în Imperiul Roman (aici). Ca să nu vorbim de filmele americane sau ruse despre al Doilea Război Mondial.

Să-i fie ţărâna uşoară! Mie îmi plac filmele lui.