Românii şi obsesia anului 2000

Când eram pionieri aveam tot felul de teme în care ni se cerea să ne imaginăm cum va fi în anul 2000. Era şi un cântecel pionieresc pe o melodie veselă „… şi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii…” Invariabil, alături de toţi colegii mei, desenam roboţei, maşini futuristice şi maşinării zburătoare cu forme ciudate, blocuri suprarealiste şi foarte multe televizoare.

Asta visau copii anilor ’80 despre anul 2000. Oamenii serioşi vedeau altceva în anul 2000. De exemplu Anton Golopenţia scria în 1949 că regimul comunist va cădea undeva spre sfârşitul mileniului, mecanismul intern al regimului comunist şi condiţiile geopolitice alături de viziunea americană asupra lumii urmau să ducă la un sfârşit de neevitat. Vă imaginaţi surprinderea anchetatorilor îndoctrinaţi de sovietici, aflaţi la apogeul puterii lor, când un deţinut fără nici cea mai mică urmă de putere (aparentă!) le prezicea sfârşitul. Sunt curios dacă torţionarul şef Alexandru Nicolski a cunoscut previziunea lui Golopenţia şi a apucat să îşi dea seama de valabilitatea ei după 1989.

La fel şi Petre Pandrea, aflat în închisoare în anii ’60, era sigur că notiţele sale din închisoare vor putea fi publicate abia în jurul anului 2000. O personalitate fascinantă acest Petre Pandrea: avocat de succes, înainte de 1944 i-a apărat în tribunale pe comunişti, după i-a apărat pe ţărănişti – ceea ce l-a dus la închisoare, unde s-a împrietenit cu legionarii. Prietenul din ilegalitate al mogulilor comunişti Petru Groza şi Ion Gheorghe Maurer, Petre Pandrea avea să moară prea devreme din cauza celor 10 ani petrecuţi în închisorile „democraţiei populare”. Petre Pandrea şi Anton Golopenţia vedeau anul 2000 ca o perioadă a libertăţii. Din păcate cred că s-a împlinit mai degrabă viziunea pionierilor.

Trista istorie a industriei româneşti

Ştirea că ruşii de la Mechel vând combinate siderurgice româneşti cu 243 de euro unei firme de apartament ar trebui să fie una şocantă. La fel, circul de la Oltchim şi Arpechim ar trebui să ocupe mai mult din timpul jurnaliştilor. Asistăm la sfârşitul unei ere: un secol de eforturi pentru a pune pe picioare o industrie românească. Şi este vorba de 100 de ani aruncaţi la gunoi. Românii sunt mână largă cu timpul şi averea lor.

De unde am pornit

Vreme de 500 de ani statele româneşti au fost state feudale bazate pe agricultură. Mecanismul era simplu: un monarh proprietar al întregii suprafeţe de pământ pe care o conceda unei clase nobiliare şi obştilor de ţărani liberi. Agricultura era una extensivă: pământul era mult şi putea suporta creşterea populaţiei care fonda periodic noi sate. Aşa numita înapoiere nu s-a datorat apartenenţei la confesiunea ortodoxă sau unei presupuse inferiorităţi rasiale de genul „românii nu sunt buni pentru industrie”. Mai degrabă situarea geopolitică ar fi de vină: teritoriile românilor au fost în permanenţă un ambreiaj între imperii. În secolul al XVIII-lea mai ales ruşii, austriecii şi turcii preferau să îşi ducă războaiele pe teritoriul ţărilor române. Politica britanică a mărilor deschise şi Războiul Crimeei ne-au scos din această situaţie plus efortul colosal al paşoptiştilor de a-i apropia pe români de Europa occidentală.

Saltul interbelic

Românii şi-au adoptat primele legi referitoare la industrie la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea. Ideea de bază era promovarea unei industrii autohtone cu sprijinul statului. Primele forme industriale au fost cările ferate şi exploatările petroliere.

După crearea României Mari s-au purtat dezbateri intense asupra industriei româneşti. Pentru toată lumea era clar un lucru: creşterea populaţiei depăşise capacităţile de susţinere din agricultură, se punea problema mecanizării şi trecerii la o producţie agricolă ştiinţifică (din punct de vedere strict economic reforma agrară din 1923 a fost un dezastru, marile exploatări agricole au fost distruse pentru a asigura pacea socială în lumea rurală). Clasa politică românească se confrunta cu fenomenul creşterii populaţiei, iar această forţă de muncă nu putea să fie absorbită decât de industrie, plus că era clar că produsele industriale sunt mai profitabile decât cele agricole. Dilema era modalitatea prin care să fie clădită această industrie, iar aici liberalii susţineau teoria „prin noi înşine” (subvenţii de la buget pentru iniţiativele private), ţărăniştii mergeau „cu porţile deschise” (credite externe, permisivitate pentru iniţiativele străine).

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

Indiferent de guverne, industria românească a crescut în perioada interbelică. Agricultura a rămas la nivelul calului şi boului, însă fabricile au continuat să se deschidă şi să absoarbă surplusul de populaţie din spaţiul rural. Tot în perioada interbelică au fost studiate marile proiecte ale industriei româneşti: hidrocentrala de la Porţile de Fier, cea de la Bicaz, aprovizionarea cu gaze naturale a marilor oraşe, punerea pe picioare a unei industrii de construcţii de automobile (Malaxa mergea pe mâna Ford, s-a făcut cu Renault), construirea unui mare combinat siderurgic pe Dunăre (Malaxa îl vroia la Brăila, s-a făcut la Galaţi), canalul Dunăre-Marea Neagră, electrificarea tuturor localităţilor, refacerea şi modernizarea reţelei de cale ferată şi a celei de şosele. Toate acestea au fost continuate de regimul comunist, însă studiile preliminare şi chiar unele începuturi au fost făcute în perioada interbelică – sunt proiecte deasupra oricărui regimului politic. Şi toate au nevoie de o producţie industrială internă masivă. Din păcate al Doilea Război Mondial a deviat producţia industrială de la proiectele de modernizare către producţia de armament.

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Comuniştii

În mare, regimul comunist din România a continuat proiectul de modernizare prin industrializare. Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat să participe la planul Valev prin care România urma să fie cuprinsă într-un grânar al spaţiului sovietic care mai cuprindea Bulgaria şi Ungaria, coordonat de la Chişinău. Industrializarea României a continuat centralizat de-a lungul liniilor stabilite în perioada interbelică. În 1989 România deţinea un ansamblu industrial care îi putea acoperi nevoile interne.

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

După 1989 au fost promovate în spaţiul public câteva teze care retează din rădăcină acest proiect al industrializării României. Prima teză: comuniştii au adus la oraş ţărani needucaţi care nu s-au adaptat la regimul industrial. Aici vorbim de rasism curat: locul românilor ar fi la sapă şi la plug. Este adevărat că mentalitatea rurală se modifică greu într-un spaţiu industrial, însă acesta nu este un motiv să renunţi la un proiect desfăşurat pe 100 de ani. A doua teză: produsele industriale româneşti erau de calitate proastă şi nu aveau căutare pe pieţele internaţionale. Posibil şi probabil – însă pasul logic pentru această problemă era îmbunătăţirea producţiei, nu închiderea fabricilor.

Dezastrul

Una din primele măsuri ale lui Ion Iliescu după 1989 a fost direcţionarea investiţiilor din industrie către consum. Toată lumea şi-a cumpărat televizoare color, gumă de mestecat şi ciocolată, după care au intrat în şomaj. Toate fabricile româneşti au fost vândute ieftin, tăiate în bucăţi şi vândute la fier vechi. Un secol de eforturi a fost aruncat la gunoi. Cele două războaie mondiale prin care a trecut România nu au lăsat în urmă dezastre de asemenea anvergură.

A rămas problema surplusului de populaţie, care a fost rezolvată prin emigraţie şi avorturi. România a devenit exportatoare de sclavi post-moderni, de la prostituate la muncitori necalificaţi sau supracalificaţi. Însă problema cea mai mare este că nu există un proiect pentru România. Preocuparea de bază a clasei politice româneşti este alternanţa la putere pentru administrarea unui buget din ce în ce mai restrâns. Basarabia este subiect doar în anii electorali, industria românească nu mai există. Naziştii nu au reuşit să-l facă pe Malaxa să renunţe la proiectul de industrializare a României, nici sovieticii nu au reuşit să-l lămurească pe Gheorghe Gheorghiu Dej. Ion Iliescu ne-a vândut pe nimic.

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Români din Basarabia în imagini la 1898. Bloguri cu şi despre istorie (5)

De curând a apărut un blog nou cu titlul „Citate despre români”. Nu a împlinit o lună de existenţă, dar eu îi urez viaţă lungă, pentru că adună informaţii despre români publicate în spaţiul rusesc. Este vorba de chestiuni foarte puţin cunoscute la noi, sunt scoase la lumină resurse bibliografice la care foarte puţini au acces.

Un exemplu impresionant este albumul fotografic realizat în 1898 de francezul Jean Raoult şi care cuprinde 18 fotografii cu ţărani români din Basarabia. Am preluat doar una din aceste imagini, restul le puteţi vedea aici, unde găsiţi şi trimiterea către albumul original în format pdf, dacă vă interesează să vedeţi imagini cu alte popoare care trăiau în Rusia ţaristă.

Roman din Basarabia in 1898

Încă o dată, sper ca acest blog să aibă viaţă lungă.

 

Chiar este România altfel?!?!

Cartea lui Lucian Boia „De ce este România altfel” nu este altceva decât o păcăleală de marketing. Nu este nici prima, nici ultima. Humanitas pare că s-a specializat în „bombe” cu iz de tabloidizare culturală. Lucian Boia a primit o replică documentată la minunea „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (detalii aici), Neagu Djuvara a primit şi el o replică la fel de documentată la „Thocomerius – Negru vodă. Un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti” (detalii aici). Nici una din corecţiile aduse nu a primit mediatizarea de care s-au bucurat bombele tabloide cu pretenţii culturale iniţiate de Humanitas.

Recidiva lui Lucian Boia „De ce este România altfel” sare însă dincolo de orice limite. Conform sintezei lui Matei Udrea, Lucian Boia încearcă să argumenteze că:

  • românii sunt o rasă inferioară,
  • România e un stat artificial, care n-ar trebui să existe,
  • locuitorii acestor meleaguri suferă de un retard istoric, cultural, educaţional şi de orice altă natură, imposibil de surmontat

(Critica lui Matei Udrea integral pe Adevărul.ro)

De ce face Lucian Boia toate astea? Îmi vine greu să înţeleg. Dar românii chiar sunt altfel: sunt foarte toleranţi.

Transilvania fără transilvăneni şi Basarabia fără basarabeni

Adevărul publică un articol cu titlu bombastic: Fapte puţin ştiute despre cum s-a făcut Unirea din 1918. Fraza care i-a scăpat lui Ion Brătianu: „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!“. Materialul “şocant” este o prelucrare a Florinei Pop după un articol de Ovidiu Pecican şi ne este prezentat ca un fel de demitizare a Unirii de la 1 decembrie 1918. Pe scurt: Florina Pop îl citează pe Ovidiu Pecican, care citează un articol publicat sub semnătura lui Panait Istrati în periodicul genevez „La Feuille” pe 24 mai 1919, articol încheiat cu fraza:

Toate discursurile politice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu”, tatăl celui actual, care a zis:„Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!”.

Şi ni se mai oferă un rezumat al ideilor lui Ovidiu Pecican:

Există o serie de mărturii contemporane cu privire la violenţa şi lipsa de menajamente cu care noua ordine de la Bucureşti şi-a impus, îndată după 1 decembrie 1918, propriile reguli. Le socotea caduce (şubrede, fără putere legală) pe toate cele dinainte fiindcă aparţinuseră ordinii acceptate şi promovate de statalitatea austriacă.

Pecican vorbeşte de existenţa unor scrisori, a unor rapoarte mai mult sau mai puţin oficiale, fărâme memorialistice şi articole ori acte oficiale care arată cum s-a făcut Unirea din 1918 a Transilvaniei, şi cum nu este descrisă în manualele de istorie.

Demitizare! De fapt transilvănenii nu au dorit Unirea cu România, unire care a fost făcută violent. Parcă seamănă cu tezele comuniste de la Chişinău, nu?

Doar că există unele probleme cu articolul prezentat mai sus. Pe Florina Pop o scuz, probabil este o jurnalistă impresionată de misterele din 1919, luptă şi ea pentru demitizarea istoriei românilor. Însă Ovidiu Pecican este doctor în istorie, nu are cum să nu ştie despre conceptul de critică a izvoarelor. Pe scurt: sursele folosite în scrierea istoriei trebuie încadrate în timp, în contextul evenimentelor, trebuie văzute interesele autorilor etc. pentru a avea o imagine cât mai apropiată de adevăr. Ori tocmai în aceasta constă trucul lui Ovidiu Pecican în acest caz: articolul lui Panait Istrati este scos din contextul lui istoric. De dragul istoriei românilor voi face eu treaba asta cu încadrarea.

În primul rând trebuie spus că articolele de presă se numără printre sursele tratate cu maximă precauţie de către istorici. Când sunt folosite totuşi, ele au rolul de a ilustra atitudini şi curente de opinie, nicidecum pentru stabilirea faptelor. Însă şi evoluţia opiniilor şi a percepţiilor din presa contemporană poate fi folositoare. Dar haideţi să vedem ce se petrecea în jurul datei de 24 mai 1919, data publicării articolului lui Panait Istrati în Elveţia.

La Paris era în plină desfăşurare Conferinţa de Pace care retrasa graniţele Europei conform principiului naţiunilor. La Budapesta fusese proclamată pe 21 martie 1919 Republica Sovietică Ungară, o încercare de a menţine sub control fostele teritorii imperiale cu sprijinul noii formate Uniunii Sovietice. Pe 15 aprilie a început prima fază a războiului dintre România şi Republica Sovietică Ungară, desfăşurată în Transilvania. După aproape 2 săptămâni de lupte, pe 2 mai, guvernul comunist de la Budapesta cerea României încheierea păcii – Armata Română ajunsese pe Tisa.

După această înfrângere, Republica Sovietică Ungară s-a îndreptat împotriva Cehoslovaciei, iar bătăliile de aici s-au purtat în luna mai 1919. Ideea era ca sovieticii de la Budapesta să reuşească să facă joncţiunea cu sovieticii de la Moscova – fie prin Cehoslovacia, fie prin România (iar după spargerea Europei Centrale urma ca întreaga Europă să se bucure de binefacerile bolşevismului, conform planului copt la Moscova).

Şi încă un detaliu: titlul articolului lui Panait Istrati este „Despre conferinţa Un popor martir”. Nu am citit acest articol, dar bănuiesc că este vorba de o critică la adresa uneia din multele conferinţe organizate de liderii românilor transilvăneni în Europa occidentală pentru promovarea Unirii de la 1 decembrie 1918. Panait Istrati era în tabăra cealaltă, a social-democraţilor occidentali pe cale de a se bolşeviza. Articolul violent anti-românesc al lui Panaint Istrati a apărut într-o perioadă în care România dădea peste cap planurile sovietice din Europa centrală şi de est şi avea ca ţintă combaterea conferinţelor pro-româneşti. (Am notat aici câteva idei despre evoluţia de frunză în bătaia vântului a lui Panait Istrati).

Cât despre afirmaţia lui Panaint Istrati că Ion Brătianu ar fi spus „Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni!” nu îi prea pot acorda mare credit, având în vedere sursa acestui citat. Doar îmi sare în ochi asemănare cu sloganul comunist de la Chişinău „românii vor Basarabia fără basarabeni”.

P.S. Armata Română a cucerit Budapesta pe 4 august 1919, am publicat aici un album foto gratis care ilustrează campania împotriva Ungariei bolşevice şi în care puteţi citi traducerea unui raport al serviciilor secrete britanice despre guvernul comunist maghiar din 1919.

Biserica Ortodoxă Română sub asediu. O campanie bazată pe minciuni şi dezinformări

Hotnews anunţă cu mândrie bezbojnică: „Încrederea în Biserica Ortodoxă Română este la cel mai scăzut nivel din ultimii 4 ani”. Şi continuă să expună părerile lui Mirel Palada aka turambarr.blogspot.com despre evoluţia acestui fenomen. Nu pot să nu observ o mândrie ascunsă şi o mică bucurie răutăcioasă în modul în care Mirel Palada îşi articulează raţionamentul, se vede că ştirea îi provoacă plăcere. Până la urmă este vorba de încununarea unor eforturi, a unei campanii mincinoase în plină desfăşurare. Continuă lectura

Bloguri cu şi despre istorie (4). Puţină istorie în imagini de la Nelu Crăciun

Continuându-mi aventura de explorare a blogurilor româneşti cu şi despre istorie am ajuns la un blog bogat în imagini istorice. Este vorba de pagina întreţinută de Nelu Crăciun care are cel puţin două secţiuni extrem de interesante.

Prima secţiune este un album istoric (aici) de unde am aflat că există o rasă de oi „valahe”. Din păcate este vorba de o rasă pe cale de dispariţie, mai există doar vreo 200 de exemplare nemetisate. Ar fi fost cumva ciudat ca după sute de ani în care păstoritul a fost una din principalele ocupaţii ale românilor să nu fi existat şi o oaie românească. Din păcate nu am auzit de vreo istorie a raselor de oi crescute de români, cum au început să fie crescute alte rase, când au fost ele introduse etc. Mai jos o imagine cu “oaia valahă”, mai multe imagini pe blogul lui Nelu Crăciun aici.

oaia-valaha

A doua secţiune interesantă este cea care cuprinde o serie de fotografii cu ţărani bănăţeni de la începutul secolului al XX-lea (aici). Mă uit la aceste imagini şi încerc să înţeleg cum de a dispărut în mai puţin de 100 de ani civilizaţia hainelor româneşti tradiţionale, după ce a supravieţuit sute de ani.

Bloody Sunday din Irlanda şi Mineriada de la Bucureşti

Pe 30 ianuarie 1972 paraşutiştii britanici deschideau focul asupra manifestanţilor irlandezi din oraşul Derry, Irlanda de Nord. 14 oameni neînarmaţi au fost ucişi, alţi 12 au fost răniţi. O primă comisie de anchetă din acelaşi an a muşamalizat afacerea, o a doua comisie şi-a început investigaţiile în 1998 şi şi-a publicat raportul în 2010. Premierul David Cameron şi-a cerut scuze pentru faptele soldaţilor britanici care au omorât civili nevinovaţi. (detalii aici)

Pe 14 iunie 1990 minerii conduşi de Miron Cozma au venit să facă ordine la Bucureşti. Au bătut oameni prinşi pe stradă, au efectuat reţineri ilegale, au distrus Universitatea şi sediile partidelor de opoziţie. În cursul acestor confruntări de stradă 4 oameni au murit împuşcaţi, varianta oficială. Asociaţia Victimelor Mineriadelor susţine că este vorba în realitate de peste 100 de oameni împuşcaţi. Nici acum nu este clar ce s-a întâmplat la Mineriada din iunie 1990, câţi oameni au murit împuşcaţi şi cine a tras. Procurorul Dan Voinea (care se ocupa de dosarul Mineriadei) a fost pensionat în 2009, de atunci nu am mai auzit să se fi întâmplat ceva în acest caz.

După cele întâmplate în Irlanda am rămas cu melodia Bloody Sunday a U2.

Iar după Mineriadă am rămas cu Imnul Golanilor al lui Cristi Paţurcă.

Basarab voievod a fost român şi ortodox. Neagu Djuvara ne cam minte

Neagu Djuvara practică în cartea lui exact aceleaşi artificii de care îi acuză pe restul istoricilor români: ocoleşte unele documente, pe altele le interpretează aşa cum îi convine pentru a-şi susţine teza.

Enumăr mai jos o serie de documente (citate via Matei Cazacu, în Magazin Istoric din februarie 2013):

  • 19 iunie 1330 ţarul sârb Ştefan Duşan se lăuda că a învins şapte ţari, printre care şi pe „Basaraba Ivanco, socrul ţarului Alexandru al Bulgariei”;
  • 26 noiembrie 1332 Carol Robert de Anjou îşi aminteşte de bătălia de la Posada aşa „am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Transalpină de către Basarab, schismaticul [ortodox], fiul lui Thocomerius, spre marea noastră şi a sfintei coroane insultă, acest Basarab, necredinciosul nostru român, mânat de un gând rău…”;
  • 19 mai 1335 altă amintire a lui Carol Robert de Anjou despre bătălia de la Posada : „Spre cinstea slujbei deosebite şi vrednice de o veşnică amintire a numitului magistru Toma, pe care ne-a făcut-o în Ţara Transalpină, unde atacul duşmănos pornit cu cruzime […] de către Basarab românul şi fiii lui …”;
  • 17 octombrie 1345 Papa Clement al V-lea îl informa pe regele Ungariei că „ … am luat măsuri să se îndrepte felurite scrisori către nobilii bărbaţi Alexandu al lui Basarab şi către alţi români, atât nobili, cât şi oameni de rând” pentru spijinirea a doi fraţi minoriţi;
  • 9 iulie 1347 regele Ladislau cel Mare spunea aşa „în Ţara Transalpină, în expediţia domnului Carol faimosul rege al Ungariei împotriva lui Basarab românul, pe atunci necredincios regatului şi sfintei coroane”;
  • 1358 Cronica pictată de la Viena îl numeşte pe Basarab „schismatic perfid”;
  • 10 aprilie 1370 Papa Urban al V-lea îi scrie lui Vladislav Vlaicu (nepotul lui Basarab) şi îi reproşează că a rămas schismatic, moştenire de la „vechii săi predecesori”;

Citind cu bună credinţă toate aceste surse documentare nu poţi ajunge decât la următoarea concluzie: pe primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ivanco/ Ioan după botez, era creştin ortodox (schismatic) şi de etnie română (valah).

Neagu Djuvara reuşeşte performanţa să răstălmăcească toate aceste documente, pentru el nu există nici o îndoială că Basarab era cuman catolic. Thocomerius este pentru Djuvara „Toctamir” („fier călit” în limbile turcice), deci cuman. Varianta că Thocomerius din transcrierea latină ar putea fi Tihomir nu este luată în seamă. Că toate documentele ungureşti spun despre Basarab că era schismatic (ortodox) nu are aproape nici o importanţă pentru Neagu Djuvara – el spune că de fapt era vorba de calomnii din partea regelui ungar pentru a-l îndepărta pe voievod de Papă.

Neagu Djuvara citează un singur document în care Papa îl lăuda pe Basarab că a sprijinit activitatea unor călugări catolici „tanquam princeps devotus catholicus” – „ca/precum un devotat principe catolic”. Din punctul meu de vedere acest document chiar nu îl dovedeşte drept catolic pe Basarab – el i-a sprijinit pe călugării Papei „ca şi cum ar fi fost” un principe catolic. Cealaltă scrisoare papală în care se anunţă trimiterea unor scrisori către români (valahi) printre care şi fiul lui Basarab, Alexandru, nu spune precis că acesta ar fi fost catolic. Că le permitea catolicilor să facă propagandă în Ţara Românească este una, însă asta nu îi face neapărat catolici.

Ca şi în cazul lui Lucian Boia, editura Humanitas a pus în mişcare în sprijinul lui Neagu Djuvara un impresionant aparat de propagandă jurnalistică. Toţi cei care au ocupat secţiile de cultură de la diversele publicaţii sunt ferm convinşi că Basarab a fost cuman. Cartea lui Matei Cazacu în care sunt demontate tezele lui Neagu Djuvara „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” a trebuit să apară la Chişinău, la editura Cartier, că în Bucureşti nu a încăput. Ştiu ce îmi cumpăr data viitoare când trec Prutul.

Problemele Ungariei şi o un album fotografic gratis: Armata Română la Budapesta

Ungaria are nişte probleme gigantice. Până şi ei au uitat de când se chinuie să obţină un împrumut de la FMI. UE nu mai vrea să audă de ei. Antisemitismul şi rasismul le-au făcut zdrenţe imaginea internaţională (B’nai B’rith l-a tras de urechi pe Viktor Orban, ceea ce e o performanţă greu de egalat!). Lipsurile economice sunt acoperite cu campanii naţionaliste (vezi aici mai multe articole despre situaţia reală din Ungaria).

Guvernul de la Budapesta are nevoie ca de aer de un scandal diplomatic cu România. În primul rând pentru consolidarea imaginii interne, de luptători pentru drepturile maghiarilor oprimaţi. În al doilea rând au nevoie de o mutare a atenţiei internaţionale de la rasismul intern la tema lor favorită, oprimarea minorităţii maghiare din România. Cam acestea sunt coordonatele scandalului cu steagurile secuieşti, plus voturile maghiarilor cu dublă cetăţenie. Eu zic să scoatem steagurile secuieşti fără multă circotecă publică (dar şi guvernanţii noştri au nevoie de promovarea imaginii de luptători pe plan intern…)

Şi ca să nu ne uităm istoria vă propun un album fotografic cu imagini ale Armatei Române în drum spre şi la Budapesta, pe care îl puteţi descărca gratis de aici.

Cât de sărac a plecat regele Mihai din România?

Circulă o nouă legendă pe internet: regele Mihai a plecat din România sărac lipit pământului şi a muncit ca mecanic (!) să îşi întreţină familia. De acord, comuniştii au avut tot interesul să-l vopsească pe fostul rege în culori cât mai sumbre. În perioada comunistă s-au scris tomuri întregi despre vagoanele pline de averi cu care a plecat din România regele Mihai. Să spunem că toate acele cărţi sunt pline de minciuni şi distorsiuni.

Însă mai înspre zilele noastre Mihai Pelin a făcut o cercetare amănunţită asupra a 42 de tablouri dispărute din colecţia regelui Carol I. Dacă vă mai amintiţi, regele Carol I a strâns o colecţie impresionantă de tablouri valoroase pe care le-a lăsat moştenire guvernului României, pentru a fi expuse astfel încât orice român să poată vedea operele unor pictori celebri. Din această colecţie de tablouri a României au dispărut 42 de piese. Cercetările lui Mihai Pelin au identificat traseul a 17 dintre aceste 42 de tablouri: au fost luate (sau furate?) din România de regele Mihai şi apoi vândute în decursul anilor. Cartea lui Mihai Pelin se numeşte „Marele rapt regal” şi o puteţi cumpăra de la librăria Elefant.ro

Eu unul l-aş ierta pe fostul regele Mihai pentru cele 42 de tablouri însuşite. Avea multe fete, trebuia să le cumpere rochiţe. Însă nu-l pot ierta pe fostul rege Mihai pentru că a vândut safirul reginei Maria. Este vorba de al doilea safir din lume ca mărime, de 478,68 carate, cumpărat special pentru ceremonia de încoronare de la Alba Iulia. Toate casele regale au avut sau au o piatră preţioasă simbol. Safirul reginei Maria ar fi putut fi piatra preţioasă a Casei Regale a României, strâns legată de momentul realizării României Mari. Doar că fostul rege Mihai a ales să vândă această bijuterie simbol.

safirul reginei Maria

Safirul reginei Maria. Sursa foto