Momentul în care Neagu Djuvara devine ridicol

După apariţia cărţii lui Matei Cazacu nu mai există nici o scuză pentru oricine ştie să citească să mai creadă în teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor. Neagu Djuvara este demascat ca un impostor oarecare şi nimic mai mult. M-am bucurat când a apărut cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”, dar după ce am citit-o am râs cu lacrimi.

Să vă explic. Raţionamentul lui Neagu Djuvara se sprijină pe câţiva piloni. Cel mai zdravăn dintre ei spune aşa: cumanii erau catolici, Basarab (ca şi taică-său – Negru vodă/ Thocomerius – şi fiu-său Nicolae Alexandru) era catolic ergo Basarab era cuman. Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan iau pe rând documentele citate de Neagu Djuvara ca argumente pentru afirmaţia „Basarab Întemeietorul era catolic” şi demonstrează că „revoluţionarul” istoriografiei române fie le citează trunchiat, fie nu le înţelege. Apoi mai sunt adăugate câteva documente (despre care Neagu Djuvara cu greu poate spune că nu le cunoştea!) care arată cât se poate de limpede că Basarab a fost ortodox. Însă lovitura finală este alta.

Neagu Djuvara a citat în sprijinul teoriei sale o serie de legende referitoare la Negru vodă. Doar că le-a citat trunchiat. În aceste legende (încă o dată, cunoscute de Neagu Djuvara şi folosite în demonstraţia sa!) se spune că Negru vodă/ Thocomerius a fost căsătorit cu doamna Marghita, catolică de felul ei. Ei, pe când Negru vodă/ Thocomerius era plecat să se lupte cu tătarii, doamna Marghita s-a apucat de construit biserici catolice. Întors din bătălie, Negru vodă/ Thocomerius a pus mâna şi a dărâmat bisericile catolice construite de nevastă-sa. Catolic?!?!

Problema este că Neagu Djuvara a ales din aceste legende (ca şi din alte surse, mai ales documentare) doar ce i-a convenit şi a lăsat deoparte fragmentele care nu se mai potriveau cu teoria sa. O găinărie şi nimic mai mult. După ce şi-a lansat cu surle şi trâmbiţe teoria cumană, Neagu Djuvara a fost mângâiat pe creştet de câţiva istorici care nu au vrut să-l facă de râs. Însă „spărgătorul de gheaţă” cum îi place să-ţi spună nu a înţeles mesajul, a insistat cu ideile sale, ba s-a şi dat jignit. Sunt curios dacă şi ce va răspunde la argumentaţia din cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” – pe care o puteţi găsi la librăria Elefant (mai ieftină online decât din librăriile clasice!).

matei-cazacu-ioan-basarab

Maria Tănase înjurată de o englezoaică rătăcită-n Bucureşti

Scriitoarea Olivia Manning e puţin cunoscută, o englezoaică ajunsă în Bucureşti înainte de al Doilea Război Mondial, care a lăsat un portret puţin măgulitor pentru români. Problema ei a fost că s-a căsătorit în fugă cu un englez lector la British Council în România şi când a venit aici a descoperit că proaspătul soţ o înşela cu mai multe româncuţe vesele. De aici a rezultat o acreală şi o percepţie deformată a românilor şi României, defecte transmise în cartea Oliviei Manning „Trilogia balcanică”.

În rândurile următoare puteţi citi modul în care a văzut Olivia Manning o reprezentaţie dată de Maria Tănase (camuflată sub numele Florica) la o terasă de vară din Bucureşti:

Florica, în fustele ei lungi, alb cu negru, era expusă ca o coţofană în colivia orchestrei. Când aplauzele se stinseră, se avântă într-o plecăciune, apoi, deschizând gura, dădu drumul unui urlet ţigănesc – înalt şi violent. Publicul se agită. Harriet simţise sunetul ca un şoc prin şira spinării.

Primul strigăt a fost urmat de un al doilea, susţinut la o asemenea înălţime şi intensitate a tonului încât, după câţiva ani (cum o asigurase Inchcape ulterior), coardele vocale nu vor mai rezista.

Florica, transformată într-o furie în colivia orchestrei, părea făcută din fir de aramă. Avea subţirimea obişnuită a ţigăncilor şi era negricioasă ca o indiană. Când îşi aruncă, dintr-o mişcare, capul înapoi, i se văzură tendoanele gâtului şi muşchii pe braţele ei subţiri care se roteau prin aer. Lumina îi arunca reflexe în părul strâns la spate, strălucitor ca şi fruntea rotundă. Cântând acolo, printre grăsanele din public, părea un pisoi sălbatic, mort de foame, scuipând înspre pisicile mari, hrănite cu smântână. Muzica se stingea şi vocea ei coborâse într-un fel de mârâit. Se ridică, răsucindu-şi corpul, parcă de mâne, strângându-şi pumnii şi lovindu-şi fustele şi încheie cu un alt strigăt ascuţit, pătrunzător, de stihie, susţinut pe deasupra ropotului teribil al aplauzelor.

Olivia Manning n-a înţeles nimic.

Proiectul colonizării evreilor din România în Africa

Căutând informaţii despre relaţiile economice româno-britanice am dat peste un proiect de colonizare a evreilor din România în Rhodesia de Nord, Zambia de astăzi. Este vorba de stenograma discuţiei dintre ministrul de Externe britanic lordul Halifax şi ministrul român de Externe Nicolae Petrescu Comnen, discuţie care a avut loc pe 17 noiembrie 1938, în timpul vizitei regelui Carol al II-lea la Londra.

Ce m-a surprins cel mai mult: nu că ministrul român de Externe al regelui Carol al II-lea cerea colonizarea evreilor din România în Africa, ci că lordul Halifax se declara de acord şi vorbea deschis despre un proiect britanic în acest sens. Mărturisesc că nu am auzit foarte multe despre proiectele britanice de colonizare a evreilor în Africa. Am mai citit câte ceva despre planurile naziştilor de deportare a evreilor în colonia franceză Madagascar şi asta după căderea Franţei (detalii aici). În rândurile ce urmează puteţi citi traducerea fragmentului cu pricina, mai jos puteţi vedea fotocopiile documentului (National Archives UK, HM Treasury, T 160/908). Chiar aş vrea să citesc un studiu serios despre implicarea Marii Britanii în chestiunile legate de evreii din Europa înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

“11. La sfârşit, dl. Comnen a ridicat chestiunea evreiască. El a spus că în România trăiesc în jur de 1 milion de evrei, însă problema evreiască din această ţară nu a devenit încă acută. Există, oricum, permanent posibilitatea apariţiei problemelor şi ca aceste probleme să devină mai mari în urma evenimentelor din alte ţări. Chestiunea evreiască din România nu este una religioasă şi nici ideologică, ci este una pur economică. Evreii din această ţară au monopolizat în mare măsură anumite profesii, cum ar fi avocatura şi medicina. Fără îndoială, asta a creat un sentiment anti-evreiesc considerabil, care s-a accentuat cu trecerea timpului. Înainte să vină aici, a fost abordat de mai multe delegaţii reprezentând minoritatea evreilor, care i-au solicitat să facă tot ce poate pentru a obţine sprijinul Guvernului Majestăţii Sale pentru găsirea unei soluţii la această problemă. Ei i-au atras atenţia asupra faptului că există mari porţiuni ale Imperiului Britanic, mai ales în Rhodesia de Nord, care ar fi foarte potrivite pentru colonizare şi dezvoltare şi care în prezent sunt foarte puţin populate de albi. Dl. Comnen şi-a dat seama că nu pot fi găsite soluţii imediate şi rapide, însă crede că dacă Imperiul Britanic ar putea, în principiu, să rezerve un anumit teritoriu britanic pentru colonizarea evreilor, mai multe guverne europene interesate de această chestiune ar fi bucuroase să discute cu Guvernul Majestăţii Sale posibilităţile prin care populaţia evreiască ar putea fi transferată gradual într-un teritoriu compact unde aceştia ar putea fără îndoială, prin vrednicia şi abilităţile lor, să adauge bogăţie şi putere Imperiului Britanic. Fără îndoială va trebui să existe o comisie care să examineze posibilităţile tehnice ale unui astfel de proiect şi a sugerat că dacă va părea posibil dintr-un punct de vedere tehnic ar putea exista un acord cu Guvernul României şi cele ale altor ţări astfel încât un anumit număr dintre cetăţenii evrei să li se permită anual să meargă în noul teritoriu. Este de părere că acest proiect ar trebui introdus treptat, iar eventualii emigranţi ar trebui să fie potriviţi pentru rolul pe care vor trebui să îl joace în noua lor casă.

12. I-am spus d-lui Comnen că de fapt chiar am luat în considerare ceva de genul acesta. Deja i-am instruit pe guvernatorii din anumite părţi ale Imperiului Colonial, inclusiv pe guvernatorul Rhodesiei de Nord să raporteze cât mai repede despre posibilitatea, în principiu, de rezervare a unui anumit teritoriu pentru punerea în practică a unui astfel de proiect. Noi suntem conştienţi de urgenţa chestiunii şi sperăm că ar putea fi posibil să facem cel puţin un anunţ preliminar la începutul săptămânii viitoare.”

Cum şi unde a fost capturat Vlad Ţepeş de Matei Corvin

Toţi ştim că Vlad Ţepeş a fost ţinut prizonier de Matei Corvin, mai puţin este cunoscută povestea capturării voievodului. Este una din scenele evului mediu românesc care poate fi reconstituită destul de precis, aşa cum a fost prezentată într-un poem al lui Michael Beheim „Von einem wütrich der hiess Trakle waida von der Walachei”, scriere bazată pe informaţii culese la scurtă vreme după petrecerea evenimentelor de la un călugăr, fratele Iacob, sosit din Transilvania.

În anul 1462, în înţelegere cu regele Ungariei Matei Corvin şi la iniţiativa Papei de declanşare a unei cruciade anti-otomane, Vlad Ţepeş a pornit o campanie împotriva cetăţilor turceşti de la sudul Dunării (detalii aici). A urmat invazia de pedepsire condusă de însuşi sultanul Mehmet al II-lea din vara anului 1462, al cărei rezultat a fost înlocuirea lui Vlad Ţepeş pe tronul Ţării Româneşti cu fratele său Radu cel Frumos. Retras în Transilvania, Ţepeş a aşteptat sosirea regelui Matei Corvin şi a oştii sale. Suveranul a sosit în toamnă şi ar fi petrecut cinci săptămâni alături de Ţepeş la Braşov. Michael Beheim ne povesteşte astfel cum au pornit la război şi ce s-a întâmplat în munţi:

„Regele plănuise să plece din acest oraş spre paguba acestui turc (sultanul Mehmet II) mai întâi prin Valahia şi apoi în Turcia, împotriva acestui cumplit păgân. (…) Amândoi, împreună, s-au pus în mişcare şi, lor alăturându-li-se mulţi bărbaţi temerari în ambele oştiri, ei au mers cale de câteva mile de la oraşul numit mai sus, pătrunzând în această ţară valahă cam şase mile. Dracula credea că ar fi la el acasă, când se aflau la un castel numit Kungstain. Acolo Dracula a fost prins de un cavaler vestit al regelui pe nume Jan Jiskra, care l-a atacat primul, luându-l prizonier. În Ţara Românească, în ţara sa a fost el atras în cursă şi prins. Fiindcă aceasta oferea mai multă siguranţă, în suita regelui s-a decis să fie purtat în afara ţării sale”.

Kungstain nu este alta decât cetăţuia Oratia de la Podul Dâmboviţei, pe vechiul drum de la Bran la Rucăr, cetate numită în documentele transilvănene Kyralke, Keralkew, sau Kynnygs Steyen – Königstein, Piatra Craiului. Versantul dinspre Ţara Românească al înălţimii pe care se văd şi azi ruinele cetăţii Oratia este deosebit de abrupt, iar călătorii străini care au trecut pe aici povestesc că până în secolul al XIX lea caii, căruţele şi trăsurile erau coborâte cu ajutorul unor funii.

Scena capturării lui Vlad Ţepeş devine astfel dramatică: cel mai probabil a fost atacat de oamenii lui Matei Corvin după ce mare parte din oştenii săi care îl însoţeau coborâseră acest versant abrupt. Rămas cu puţini credincioşi, Vlad Ţepeş a fost înconjurat de oamenii lui Jan Jiskra (detalii despre el aici) „care l-a atacat primul” – textul lui Michael de Beheim lasă de înţeles cumva că ar fi existat o încăierare. Este una din scenele istoriei româneşti pe care chiar aş vedea-o într-un film.

Jan Jiskra

Jan Jiskra, cavalerul care l-a capturat pe Vlad Ţepeş.


Prima variantă a povestirilor germane despre Vlad Țepeș tradusă în română


Regele Carol al II-lea – o victimă a istoriei?!?

Adrian Cioroianu şi Stelian Tănase au susţinut ieri seară teza că regele Carol al II-lea trebuie reevaluat, nu a fost chiar aşa de rău pe cât se spune. Dar să luăm pe rând argumentele prezentate la dezbaterea „Controversatul rege Carol al II-lea”.

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

1. Cedarea Basarabiei s-a făcut în urma unui Consiliu Regal

Consiliul Regal era o instituţie marionetă, o faţadă destinată acoperirii deciziilor lui Carol al II-lea. Contraexemplul cu Consiliul Regal din 1914 unde regele Carol I a cerut să intrăm în război de partea Germaniei şi consilierii s-au opus, iar regele a cedat nu stă în picioare. Consiliul Regal nu a fost niciodată o instituţie formată în baza unei legi, cu atribuţii clare, dimpotrivă, erau adunări informale în cadrul cărora suveranul se consulta cu cei mai influenţi oameni ai ţării. Deosebirea dintre Consiliul Regal al lui Carol I şi Carol al II-lea: în primul caz membrii Consiliului chiar aveau influenţă, în al doilea caz era vorba de oameni care nu prea puteau influenţa societatea românească (al cărei mecanism tradiţional al partidelor fusese pulverizat de însuşi Carol al II-lea!).

Studiile Statului Major şi sintezele Serviciului Secret de Informaţii spuneau clar că din punct de vedere militar era imposibil de rezistat în vara anului 1940 – iar Carol al II-lea ştia foarte bine asta. Un mic exemplu: la începutul războiului România avea 35 de tancuri comparabile cu ce aveau sovieticii. Carol al II-lea a pus în scenă mascarada cu Consiliul Regal ca să se „acopere” în faţa istoriei, nimic mai mult.

2. Corupţia lui Carol al II-lea este o bârfă inventată de legionari şi preluată de comunişti

Orice studiu al izvoarelor memorialistice lămureşte rapid chestiunea. Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Victor Slăvescu, Pamfil Şeicaru, Petre Pandrea – nici unul dintre aceştia nu pot fi consideraţi legionari, ba chiar dimpotrivă. Şi totuşi aceştia îl acuză pe Carol al II-lea că a patronat un gigantic sistem bazat pe corupţie. Este exclusă o înţelegere între aceşti memorialişti pentru întinarea memoriei suveranului – nici între ei nu se iubeau foarte tare. Într-adevăr, legionarii au promovat cel mai intens povestea corupţiei (aveau şi motive s-o facă) însă această corupţie este atestată din multe alte surse diverse, nu doar memorialistice. (Aici puteţi citi istoria unui caz de corupţie patronat de Carol al II-lea)

3. Carol al II-lea nu a fost un afemeiat

În formă extinsă, această teză zice aşa: Carol al II-lea i-a fost credincios Elenei Lupescu până la moarte, nu a fost un play-boy, aşa cum se spune. Din nou, sursele memorialistice spun altceva. Am scris mai pe larg aici despre viaţa intimă a regelui Carol al II-lea. Surse diverse şi extrem de bine informate (Armand Călinescu, Constantin Argetoianu, Gavrilă Marinescu) atestă faptul că regele frecventa prostituate.

Corolarul acestei teze: ce ne interesează pe noi viaţa intimă a regelui? Dacă era un virtuos, fără să o aibă drept amantă pe Elena Lupescu, ar fi fost mai bine? Răspunsul este că ne interesează viaţa intimă a suveranului. În primul rând, ataşamentul său faţă de Elena Lupescu a creat o mare problemă în relaţia cu Marea Britanie (unde un rege a renunţat la tron pentru o amantă în aceeaşi perioadă, iar la noi regele stătea cu amanta în palat). În al doilea rând Elena Lupescu s-a implicat în politică şi în lumea afacerilor – ceea ce a încurcat foarte multe iţe. În al treilea rând, viaţa personală complicată a lui Carol al II-lea crea situaţii tâmpite – primul ministru trebuia să fie de acord să stea la masă cu amanta regală ca o condiţie pentru accesul la putere. Şi mă opresc aici. Problema lui Carol al II-lea nu a fost că a avut o amantă (ca mulţi alţi regi de altfel), problema a fost că i-a permis să se amestece în politică şi să-i influenţeze deciziile. (Vezi aici o poveste cu Elena Lupescu şi prima amantă a regelui Mihai)

4. Carol al II-lea a fost voievodul culturii interbelice

Toate păcatele lui Carol al II-lea ar fi spălate prin aceea că a investit foarte mult în cultura română. În primul rând trebuie spus că toţi regii şi reginele României au făcut asta. Carol I şi Elisabeta i-au sponsorizat pe Eminescu, Caragiale, Enescu etc. Ferdinand a fost mai zgârcit, dar Maria arunca cu banii în toate părţile fără să se uite la sume. Nu e nimic nou că regele Carol al II-lea a sponsorizat cultura română – nou la el a fost cultul personalităţii (detalii aici).

Însă regii anteriori nu au distrus sistemul politic românesc, ei au creat şi consolidat acest sistem. Carol al II-lea a instaurat o dictatură (de catifea, într-adevăr) iar vina lui cea mare este că a pulverizat un sistem politic pus pe picioare cu greutate începând din 1866. Asta plus instaurarea corupţiei instituţionalizate, fărâmarea sistemului juridic şi aplicarea asasinatelor de stat – acestea sunt vinile lui Carol al II-lea.

Într-adevăr, Carol al II-lea a fost o victimă a geopoliticii şi după căderea Franţei şi începutul dominaţiei hitleriste asupra Europei România nu mai avea nici o şansă, indiferent de ce conducător ar fi avut. Însă asta nu îl scuză cu nimic pe Carol al II-lea care a lăsat în urma sa o Românie putredă, pregătită pentru sovietizare.

Românii n-au câştigat nici o bătălie. Campania lui Vlad Ţepeş de la sudul Dunării, 1462

Toată lumea ştie că românii nu au câştigat nici o bătălie în evul mediu, că în manuale sunt scrise doar minciuni. E greu cu demitizarea, e greu de explicat de ce şi-au făcut loc în manuale anumite bătălii. Dar să vedem un exemplu limpede: campania lui Vlad Ţepeş de la sudul Dunării din iarna anului 1462. Ni s-a păstrat scrisoarea voievodului către regele Ungariei Matei Corvin în care este descrisă pe larg această campanie.

Vlad Tepes

Vlad Ţepeş.Sursa foto

Oştile lui Vlad Ţepeş au trecut Dunărea pe gheaţă şi au atacat următoarele localităţi (cifra din paranteze reprezintă numărul turcilor morţi): Obluciţa şi Novoselo (1.350), Silistra (6.840), Orşova (342), Vectrem (840), Turtucaia (630), Marotin (210), Giurgiu (6.414), Novigrad (384), Sviştov (410), Ghighen (1.138), Rahova (1.460). În total: 20.018 turci omorâţi, deşi scrisoarea lui Vlad Ţepeş vorbeşte de 23.884 victime (cel mai probabil diferenţa a apărut în urma unor lupte minore. Catastiful lui Ţepeş se încheie aşa: „Iar cele de mai sus sunt numai numerele morţilor ale căror capete au fost aduse dregătorilor noştri, cei care altfel n-au fost arătaţi, ori au ars prin case, al acelora număr nu-l ştim, că au pierit foarte mulţi”.

Am refăcut aproximativ traseul acestei campanii a lui Vlad Ţepeş pe Google Maps. Chiar dacă nu respectă drumurile din epocă, oricum imaginea campaniei pe hartă este impresionantă cu traseul ei de aproape 800 de kilometri.

Traseul campaniei lui Vlad Tepes din 1462

Traseul campaniei lui Vlad Tepes din 1462

Scrisoarea către Matei Corvin este datată 11 februarie, fiind scrisă probabil la încheierea luptelor – deci atacurile s-au dat în luna ianuarie. Sursele turceşti spun că oştenii lui Vlad Ţepeş au trecut Dunărea pe gheaţă şi au nimicit totul în calea lor. Câţi români au participat la lupte? Izvoarele nu ne spun o cifră exactă, dar ca să aduni de pe câmpul de luptă 6.000 de morţi din partea turcilor cum a fost cazul la Silistra şi Giurgiu bănuiesc că atacatorii trebuie să fi fost în jur de 10-20.000. Şi acum apare întrebarea: ce fel de organizare militară aveau românii în anul 1462 astfel încât să reuşească să acopere prin lupte o distanţă de 800 de kilometri? Cum erau hrăniţi cei 10-20.000 de oameni, unde dormeau? (Nu cred că se puteau baza doar pe jaf, ar fi fost ceva „la noroc”).

Există mai multe dezbateri asupra acestei campanii a lui Vlad Ţepeş, unii susţin că au fost de fapt cel puţin două atacuri separate – dar asta nu micşorează cu nimic meritele campaniei, este vorba de o coordonare şi mai precisă a corpurilor de oaste, mult mai greu de realizat în condiţiile epocii. Imaginaţi-vă că sunteţi oştean de-al lui Vlad Ţepeş în campania din ianuarie 1462, prin zăpadă cu 30-40 de kilograme de armură, scut, sabie şi lance şi aveţi de mers 800 de kilometri, chiar şi călare.


Prima variantă a povestirilor germane despre Vlad Țepeș tradusă în română


Cum au rezolvat germanii problema câinilor vagabonzi din Bucureşti

Deşi pare incredibil, la un moment dat, Bucureştiul nu a avut câini vagabonzi. Problema a fost rezolvată de nemţi, în 1916, după ce capitala României a fost ocupată de trupele Kaiserului. Fără milă şi fără remuşcări, după cum povesteşte Constantin Bacalbaşa [ref]Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1921, p.75[/ref]:

După câteva săptămâni de la intrarea în Bucureşti, germanii au declarat război câinilor. O ordonanţă a impus taxa pe câini, botniţa şi obligaţia ca nici un câine să nu iasă pe stradă. Ordonanţa a fost executată cu toată străşnicia pe care o puneau germanii în administraţia lor. Mulţi câini au fost împuşcaţi numai fiindcă au scos capul pe poartă şi au lătrat.

Domnişoara Rosetti, fiica d-lui Radu Rosetti, fost efor al spitalelor civile, avea un căţeluş la care ţinea foarte mult. Într-o zi, câinele s-a furişat în curte şi, din poartă, a lătrat pe un ofiţer german care trecea. Îndată ofiţerul a trimis doi poliţişti germani cu ordinul de a împuşca căţeluşul.

Domnişoara Rosetti îşi luase câinele sus şi-l ţinea în braţe. Toate rugăminţile, toate implorările au fost zadarnice. Poliţiştii au zmuls câinele din braţele d-şoarei, l-au scoborât în curte, i-au tras un glonte în cap, l-au lăsat mort şi au plecat. Aceasta a fost pedeapsa meritată de un câine care îndrăznise să latre pe un ofiţer al Kaiserului.

În câteva săptămâni Bucureştii au fost curăţiţi de câini. Păcatul nu era mare.

Dincolo de aspectul propagandistic şi povestea lacrimogenă a d-şoarei Rosetti şi a nevinovatului Bubico (dar dacă d-şoara Rosetti a vrut să facă o aroganţă?), până şi Constantin Bacalbaşa recunoaşte că nemţii au făcut o treabă bună că au curăţat Bucureştiul de câinii vagabonzi. Singura scăpare acum e să ne mai ocupe nemţii o dată, dacă vor vrea.

Patrulă mixtă în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti: doi soldaţi germani şi un poliţist român.

Patrulă mixtă în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti: doi soldaţi germani şi un poliţist român. Pe fundal doi maidanezi de epocă – nici nemţii nu şi-au făcut treaba ca lumea!