Roşia Montană la 1805 prin ochii unui neamţ

Uneori mă apucă disperarea când văd cum se repetă la nesfârşit istoria românilor, în cercuri vicioase din care parcă nu putem ieşi. Wilhelm Gottlob Ernst Becker, un maistru miner din Saxonia, a vizitat Roşia Montană la 29 noiembrie 1805 şi ne-a lăsat următoarea descriere a locului:

Spalatori de aur din Banat pe la 1800

Spalatori de aur din Banat pe la 1800

“În întreaga Transilvanie alternează cea mai mare bogăţie cu cea mai amară sărăcie, <cât> şi o înaltă cultură, datorată unor cunoştinţe ştiinţifice, cu ignoranţa care se întâlneşte doar la şerbi. Aşa se întâmplă şi cu exploatarea intreprinderilor miniere, care, la Nojag, se desfăşoară după toate regulile artei, pe când la Roşia Montană, la o distanţă doar de câteva mile, se dă dovadă de o simplicitate francă, care probabil n-a suferit vreo schimbare de pe vremea romanilor, în afara acceptării forajului şi a dinamitării. Faptul că pasiunea perfecţionării stă în loc, chiar şi la întreprinderea minieră aparţinând corporaţiei, ce reprezintă cea mai mare parte, se datorează caracterului naţiei, care o mână aproape în exclusivitate şi raporturilor faţă de stat, dar, mai ales, naturii munţilor, răscoliţi în căutarea aurului de-a lungul a peste două milenii.

Toate împrejurimile de la Roşia Montană, care, ca majoritatea oraşelor de mineri, se află într-o vale adâncă, au un aspect părăginit, deşert şi sălbatic, deoarece toţi munţii pe care-i întâlneşti, la o depărtare de o oră de acest mic târg, conţin aur, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiind la suprafaţă găuriţi, în toate felurile, de numeroase puţuri de mină. Fiecare piatră, pe care hazardul o aduce pe jghiabul de încărcare conţine urme de aur […].

Regulamentu este întru totul întocmit conform raporturilor locale şi de aceea este foarte convenabil. Membrii corporaţiei sunt, în cea mai mare parte, mineri români săraci care preferă să fie folosiţi, contra unui salariu mic, dar sigur, la un meşteşug amar, decât să se priceapă la speculaţii, ale căror speranţe minunate reuşesc doar prin sacrificii iniţiale. Nici ceilalţi membri ai corporaţiei nu vor să rişte sume mari pentru un rezultat nesigur; de aceea exploatarea de galerii costisitoare, puţurile adânci sau diversele lucrări pregătitoare pentru înlăturarea obstacolelor sunt de-abia la început şi majoritatea speculaţiilor miniere se reduc nu numai la obţinerea salariului zilnic, prin extragerea şi prepararea minereului, ci şi la găsirea mai multor fante şi filoane, încât <fiecare> este, din când în când, îndeajuns de fericit să fie răsplătit cu o concreţiune minerală reniformă de aur nativ […] Membrii corporaţiei, al căror număr într-o mină este, rareori, mai mare de 6 până la 9, iau în consideraţie uneori sfatul funcţionarilor, dar niciodată <nu primesc> ordine din <partea acestora>; ei îşi aleg şefii, de obicei, după aprecieri proprii, conduc, dirijează, plătesc salarii şi câştiga ei înşişi; căci uneori se lucrează şi în schimburi, încât minerii de aici acţionează, într-o zi, în trei schimburi. Socotelile se fac fără concursul funcţionarilor şi împărţirea produselor, care se plătesc, ca şi la Zlatna, se face cu şi mai puţine greutăţi; deoarece, după cum se întâmpla în cele mai vechi timpuri ale mineritului, vinele metalice se împart în mină între membrii corporaţiei, după numărul jgheaburilor <existente>, pentru ca apoi fiecare să se îngrijească în continuare de profit şi să se poată apăra contra furtului şi a sustragerii.

În privinţa felului în care funcţionarii unguri au perfecţionat exploatarea minieră, nu se observă nimic aici. În întreaga întreprindere domneşte o simplitate naturală şi aurul, cel mai scump metal, este extras de către o clasă de oameni foarte săraci; căci nevoia de a-şi asigura subzistenţa zilnică este cauza care îndeamnă pe lucrătorii din Roşia Montană la efort, la economii şi la înlăturarea cheltuielilor […].

Imposibilitatea unei astfel de vieţi, în sălbaticii munţi inaccesibili, duce pe mineri la nevoia, nu numai de a suporta ei înşişi munca în mină, ci de a îndemna şi pe copiii lor să se îndrepte spre o sărăcie asemănătoare; deoarece nu am văzut mineri mai săraci decât românii din bogata regiune auriferă de la Roşia Montană. Trupurile lor vânjoase şi rezistente le dau o sănătate rar întâlnită printre mineri şi hărnicia îi face capabili de încordări care adesea nu sunt răsplătite. Îngrădiţi într-un cerc al acţiunii, ei nu ştiu altceva decât să străpungă, să puşte, să prelucreze şi să vegheze la ştrempuri, iar fără hărnicia mâinilor lor, nu ar fi în stare să constrângă natura să le ofere vreun adăpost. Prin aceea că se străduiesc să lucreze în propriul lor folos, <ei> sunt pentru stat, prin veniturile nete aduse acestuia, prin fructul sforţărilor lor, poate la fel de bănoşi ca şi înviorarea şi industria unei regiuni, care, fără de aceasta, ar fi fost probabil sălbatică, locuită doar de urşi şi lupi; dar le rămâne <minerilor> un câştig cât să nu moară de foame într-o ţară foarte ieftină. Pentru mulţi locuitori, foamea este oricum un puternic mijloc de constrângere către minerit; nu mă pot abţine să-mi pun întrebarea dacă <din punct de vedere> politic n-ar fi mai avantajos să se facă ceva pentru binele numeroaselor familii sărace şi să nu li se ia definitiv speranţa în posibilitatea de a ajunge, prin minerit, la un grad mai puţin neînsemnat de tihnă şi bună stare. Creşterea mizeriei, în care gem minerii din Roşia Montană, poate duce la situaţia ca dorul nestăpânit <al acestora> după o stare mai bună să le dea, până la urmă, curajul să renunţe la felul lor de viaţă şi, prin aceasta, să păgubească întreaga exploatare minieră deoarece prosperitatea ei de-abia poate fi determinată prin ordine şi regulamente, ci se lasă aşteptată doar de la succesul lent al unor noi privilegii şi ajutoare […].”

Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Bucureşti 2004, p. 211

O icoană a Arhanghelului Mihail din Valea Timocului bulgăresc

Iconostasul bisericii din satul Rabrovo de lângă Vidin are o icoană a Arhanghelului Mihail cu o inscripţie în limba română. „Eu şi cuţitul cel înfricoşat înaintea hramului Domnului şed. Privesc milostiveşte la cei buni şi la cei greşiţi, iară pe cei greşiţi cu cuţitul meu cel …”

Arhanghelul Mihail din Rabrovo

_______________________________________________

Arhanghelul Mihail din Rabrovo - 2

Pe acelaşi iconostas apare şi Sfântul Gheorghe, pe a cărui icoană este scris în bulgară numele pictorilor şi anul realizării picturii: „Izografi ot Tarnoska ta kaza ot Travna Nikola Gheorghiev Vitan Mikolu 1869”.

Sfantul Gheorghe din Rabrovo - 2

Pe scurt: în 1869, pe vremea Imperiului Otoman, românii de la sud de Dunăre puteau să-şi folosească limba maternă. În 2013, pe vremea Uniunii Europene, limba română este interzisă în spaţiul public din Bulgaria.

La ce sunt buni istoricii. Cazul retrocedărilor imobiliare către supuşii maghiari

Sorin Oprescu era să leşine de surprindere când a aflat că sub Piaţa Universităţii se găsesc ruinele Mănăstirii Sfântul Sava cu cimitirul aferent şi că trebuie făcută descărcarea arheologică înainte să se facă parcarea subterană. Dacă Sorin Oprescu şi-ar fi întrebat la timp angajaţii – respectiv istoricii de la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti – ar fi ştiut că locul unde vroia să sape avea dedesubt nişte trecut cu arheologie. Sau putea să citească placa de pe clădirea unde scrie mare PSD din Piaţa Universităţii, pe placă scrie mic că acolo a fost o mănăstire. Un prim exemplu, variantă simplă.

Mai complicat este cu proprietăţile maghiare din Transilvania. Primesc de multă vreme mesaje referitoare la abuzurile săvârşite cu legea-n mână cu privire la retrocedări masive de clădiri, terenuri şi păduri din Transilvania către cetăţeni şi instituţii de origine maghiară. Nu am resursele şi cunoştinţele juridice să înţeleg toate mecanismele fenomenului, pot doar să spun că se desfăşoară la un nivel foarte extins. Ar fi interesant un studiu pe tema asta, să ştim şi noi exact ce proprietăţi imobiliare au fost retrocedate către supuşi ai statului maghiar, care este suprafaţa lor, unde sunt situate (cine ar putea face aşa ceva?!?). Pentru că mi se pare o măgărie infinită.

Prin procesul optanţilor din perioada interbelică (încheiat în 1930) proprietarii maghiari din Transilvania ale căror terenuri au fost expropriate au fost despăgubiţi. Există un tratat de prietenie din 1954 prin care Ungaria şi România se obligă reciproc să renunţe la cereri de despăgubire. Tratatul ăsta a fost folosit de Budapesta atunci când statul român a deschis subiectul moştenirii Gojdu (o altă nesimţire infinită!) – ce mai vreţi, nu aţi spus că gata cu despăgubirile între noi? Pe de altă parte, ungurii au dat-o la şmecherie: retrocedările din Transilvania au fost făcute pentru persoane private şi instituţii religioase – adică nu se aplică tratatul din 1954. Ar fi interesant de văzut în câte cazuri instanţele româneşti au procedat la retrocedare integrală care s-a referit la exproprierile din 1921. Din câte ştiu eu, retrocedările se referă la exproprierile din perioada comunistă, nu la cele din 1921. Dar cine să se ocupe de toate detaliile acestea?

Şi ştiţi ce va fi frumos? Momentul în care Viktor Orban – sau orice alt băiat vesel de la Budapesta – va cumpăra/ naţionaliza proprietăţile imobiliare ale cetăţenilor/ instituţiilor de origine maghiară din România. De asta m-ar interesa să ştiu cât a fost retrocedat şi pe unde, să ştiu dacă-mi iau paşaportul cu mine când o să merg pe Autostrada Transilvania.

P.S. Bineînţeles, Mircea Toma o să-mi explice că un astfel de studiu este incorect politic şi discriminatoriu şi etc.

Averea reginei Maria şi cum a fost împărţită ea

Despre regina Maria se spune că nu prea cunoştea valoarea banilor pe care îi arunca în stânga şi-n dreapta. Împărţirea moştenirii ei din 1938 între Carol al II-lea, Elisabeta, Maria, Nicolae şi Ileana arată că totuşi regina Maria a fost destul de strângătoare. Avea în depozite bancare şi acţiuni suma de 130.453.184 lei (după scăderea datoriilor) şi următoarele clădiri proprietate personală: un imobil în Bucureşti de 215 mp, palatul Balcic, castelul Bran, castelul Copăceni din judeţul Ilfov, un imobil la Braşov lângă gara Bartolomeu, castelul Medieşu Aurit şi un imobil în Iaşi. Puteţi vedea detaliile împărţelii în actul oficial reprodus mai jos.

Regina Maria

Regina Maria

O mare problemă a acestui act de împărţeală este că nu a inclus şi bijuteriile reginei Maria. Constantin Argetoianu a consemnat astfel discuţiile asupra averii reginei, purtate de urmaşi imediat după moartea ei.

De luni dimineaţa, membrii Familiei Regale se ceartă ca ţiganii pe moştenire. Regina a lăsat un testament, o scrisoare adresată Regelui şi alta, pe englezeşte, copiilor. Testamentul, ca toate testamentele oamenilor geniali care nu consultă avocaţi, e idiot. Nu se ocupă decât de bunurile imobiliare şi lasă – după câte am aflat – Branul Prinţesei Ileana, Balcicul Regelui Carol şi Copăcenii Elisabetei. Punct. Despre bunurile ei mobile, bani, titluri, bijuterii – nimic. Şi pe astea toate se ceartă moştenitorii, reproţând Ileanei tot cât i-a dat mumă-sa de la mână la mână – şi i-a dat mult. Dar nici asupra imobilelor nu sunt de acord. Regele nu vrea să lase Branul Ileanei. Şi legatul acesta, trebuie recunoscut, nu prea are sens. Branul a fost dăruit Reginei României de oraşul Braşov. Regina trebuia să-l lase unui Prinţ român sau unei Prinţese românce, iar nu Ileanei care s-a înstrăinat. E admisibil ca Branul, în inima ţării, să ajungă după moartea Ileanei pe mâinile unor Arhiduci de Habsburg?

În afară de piesele mari distribuite de Regină încă în viaţă, Regina avea trei diademe mari pe care le-a împărţit între cele 3 fiice ale sale. Cea mai frumoasă, moştenită de la mumă-sa, şi evaluată la 3 milioane şi 1/2 franci elveţieni i-a dat-o Ileanei. Un splendid lanţ de briliante cu o cruce ce atârna pe el şi purta un enorm safir în mijloc, Regina l-a lăsat pentru viitoarea soţie a Voievodului Mihai (notă – safirul a fost scos la vânzare de regele Mihai, detalii aici).

Lumea continuă să fie nedumerită în chestiunea testamentelor şi succesiunii Reginei; să vedem ce legate mai ies la lumină. Nu se poate contesta că au şi „moştenitorii” cei dârji dreptate. Regina, cât a trăit a îmbâcsit pe Ileana. I-a cumpărat Sonnenbergul lângă Viena, o vilă Worthersee şi i-a dat bani cu nemiluita – milioane. Acum, la moarte, vrea să-i mai lase şi cea mai frumoasă diademă, cea evaluată la 3 1/2 milioane franci elveţieni. Un Nicolae cu degetul în gură, o Elisabetă aprigă cum e – urlă şi protestează şi cer ca toate „donaţiile” primite de Ileana să fie „raportate” la succesiune.

Certurile relatate de Argetoianu sunt cât se poate de bine ilustrate în cele 5 proiecte de împărţeală a averii, pline de tăieturi şi adăugiri. Nu le mai reproduc pe acestea, ci vă las spre lectură o copie a împărţelii finale, semnată de ministrul Justiţiei.