Cum m-am îndrăgostit de arhive

Cu 17 ani în urmă audiam cursul profesorului Marcel Ciucă „Izvoare şi surse de arhivă”, un curs dificil şi care acum mi se pare foarte greu de plasat. În principiu trebuie să înveţi să te descurci prin hăţişul de documente păstrate, unele tipărite, altele prăfuite prin depozite de arhivă. Pe de o parte pentru un proaspăt absolvent de liceu poate fi o chestie extrem de tehnică şi greu de digerat, un bagaj de termeni noi, polemici şi dispute vechi de sute de ani, istoria istoriei învăţată mecanic în liceu. Ceea ce era clar în manual devine fluid, evenimentele devin greu de „apucat”. Dar dacă acest curs ar fi pus undeva spre sfârşitul studiilor universitare? Atunci ar apărea întrebarea cum de a trecut studiosul prin atâţia ani fără să se ocupe de temelia cercetării istorice, anume documentele de arhivă.

În sfârşit, în toamna anului 1996 am mers pentru prima oară la sala de studiu a Arhivelor Naţionale din Bucureşti. Conform dictonului „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”, Marcel Ciucă şi-a început cursul ducându-ne într-un depozit al Arhivelor Naţionale unde ne-a arătat câteva din comorile păstrate aici: primul document scris din spaţiul românesc (un hrisov al lui Vladislav Vlaicu din 1368, dacă nu greşesc), o inscripţie alb pe negru pe un petic de bumbac găsită în mormântul unui tătar din Moldova, nişte scrieri pe frunze de palmier aduse de regele Carol al II-lea de prin nişte insule pacifice şi multe altele (mai multe detalii despre comorile de la Arhivele Naţionale într-un reportaj Realitatea TV).

Concluzia a fost un îndemn de a trece pe la sala de studiu şi a demara o cercetare proprie. Asistenta domnului Ciucă, Ioana Grigorie pe atunci, mi-a recomandat un fond proaspăt dat în cercetare, „Ministerul de Interne – Diverse”. O colecţie amestecată de rapoarte informative asupra partidelor politice din perioada interbelică, în mare parte dedicată Mişcării Legionare. Atunci ca şi acum nu a fost nici o problemă cu accesul: singurul document care mi-a fost cerut a fost un buletin de identitate valabil şi din prima zi am putut citi inventarul fondului. Câteva luni de zile am răsfoit fascinat dosarele acestui fond, comparând documentele de aici cu informaţiile deja publicate în cărţi şi reviste, descoperind erori şi confirmări. Brusc, cursul profesorului Ciucă s-a luminat şi a devenit extrem de interesant. M-a cuprins ambiţia să digitizez şi să indexez „Colecţia Hurmuzaki” (cine ştie despre ce vorbesc poate să râdă, aşa cum a făcut profesorul Ciucă în toamna anului 1996 care mi-a pus totuşi la dispoziţie câteva volume şi mi-a zâmbit îngăduitor când mi-am mărturisit înfrângerea; abia acum o parte din această colecţie a fost digitizată pe www.dacoromanica.ro, indexul mai aşteaptă).

Despre profesorul Marcel Ciucă nu se prea vorbeşte în spaţiul public. Arhivele Naţionale organizează pentru domnia sa cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani lansarea volumului „Miscellanea historica in honorem Professoris Marcel-Dumitru Ciucă septuagenarii”, 21 noiembrie 2013, orele 12:00 la sediul Arhivelor Naţionale din Bucureşti.

Lansare-Marcel-Ciuca

Cine sunt volohii lui Vasile Stati?

Unul din atleţii moldovenismului de la Chişinău – Vasile Stati – încearcă din răsputeri, nici el nu ştie ce, dar tot ce îi reuşeşte este să fie incoerent. În 2012 a publicat la Odesa o cărţulie cu titlul „Moldova, istoria adevărată”, volumaş cu pretenţia de a fi un compendiu care să-i lămurească pe nelămuriţi asupra istoriei moldoveneşti. Pe lângă fermitatea unor convingeri, Vasile Stati mă impresionează prin graţia cu care sare peste problemele dificile.

Omul este foarte sigur că moldovenii sunt diferiţi de români, însă nu se osteneşte foarte tare să şi demonstreze asta. Treaba începe cu dacii liberi de la est de Carpaţi care nu au fost înglobaţi în Imperiul Roman. Care daci liberi sunt strămoşii moldovenilor. Cum de au ajuns dacii liberi, cu o limbă diferită de limba latină să fie strămoşii moldovenilor vorbitori ai unei limbi neolatine? Vasile Stati nu-şi bate capul să ne explice. Este de ajuns afirmaţia că dacii liberi sunt strămoşii moldovenilor.

dac-liber

Peste doar câteva rânduri ajungem la „volohi”. „Volohi”? Nu e limpede de unde au apărut volohii, dar şi ei sunt strămoşii moldovenilor. Pe o hartă care schiţează etnogeneza poporului moldovenesc volohii vin de undeva din vest, de prin Transilvania şi se amestecă cu rusinii/maloruşii deja prezenţi între Carpaţi şi Nistru. Nu este deloc clar ce s-a întâmplat cu dacii liberi de pe aceste pământuri – i-a mâncat lupul? Au fugit în lume? Mister.

Un lucru e sigur pentru Vasile Stati: „volohii” de la est de Carpaţi sunt total diferiţi de „valahii” de la sud de Carpaţi. Iar „volohii” s-au amestecat cu slavii şi cam aşa au apărut moldovenii. Fără nici o legătură cu spurcaţii de valahi dintre Carpaţi şi Dunăre.

(Vasile Stati, „Moldova. Istoria adevărată”, Odesa, 2012, tipărită cu sprijinul Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina, prefaţă de Viorel Mihail)

Înregistrarea discuţiei mareşalul Antonescu – regele Mihai. Documentul din arhive

bratianu

Vă pun la dispoziţie fotocopia dosarului în care apare mult-disputata stenogramă a presupusei înregistrări a discuţiei dintre mareşalul Ion Antonescu şi regele Mihai în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Documentul a fost identificat la Arhivele Naţionale de Mircea Vâlcu-Mehedinţi şi publicat de revista ART-EMIS. Cum a stârnit puţină vâlvă – şi mulţi spuneau că documentul este un fals – am pornit pe urmele lui şi l-am fotografiat. Apoi (beneficiind şi de sugestiile unora dintre comentatorii blogului de aici) am pornit să verific conţinutul acestui document. Concluziile le puteţi citi în revista Magazin istoric care va apare săptămâna viitoare.

Până atunci vă mai spun aşa: documentul este autentic, este al treilea care indică faptul că discuţia dintre rege şi mareşal a fost înregistrată (deşi regele neagă asta!), a fost redactat de Gheorghe Brătianu (nu de Dinu Brătianu, confuzie provenită de la primele două file scrise de cei care au arhivat dosarul în perioada comunistă); momentul redactării l-aş fixa undeva în prima jumătate a anului 1946. Alte două variante ale stenogramei acestei înregistrări au apărut una în 1944, cealaltă în 1947 – toate cele trei fiind practic identice.

Sigur este că în epocă a circulat printre oamenii informaţi o stenogramă prezentată ca fiind a înregistrării discuţiei dintre mareşal şi rege.