Reeducarea comunistă. Documente despre “Fenomenul Piteşti”

„Fenomenul Piteşti” şi procesele de reeducare din închisorile României comuniste sunt prea puţin cunoscute. Monstruozitatea acestor fapte ar trebui expusă în public mult mai des, cu mult mai multă insistenţă. Şi mai ales ar trebui prezentaţi cu nume şi prenume autorii şi mai ales cei care au pus la cale torturile destinate nu smulgerii unor mărturisiri sau delaţiuni, ci pentru modificarea personalităţii altor oameni. Din păcate sunt puţini istorici care se ocupă de aşa ceva, iar expunerea lor la spaţiul public este minimă.

De curând a apărut la editura Vicovia volumul „Documentele reeducării” coordonat de Mircea Stănescu, o colecţie de documente selectate din dosarele deţinute de CNSAS. Cartea vine în completarea unor colecţii de documente şi analize publicate anterior şi în acelaşi timp este primul volum dintr-o nouă serie. Cuprinde în mare parte declaraţii ale deţinuţilor angrenaţi în procesul reeducării şi ale temnicerilor lor.

coperta Documentele reeducarii, Mircea Stanescu

Pentru cei care nu cunosc mecanismele reeducării din închisorile comuniste îmi permit o scurtă prezentare. Sub coordonarea unor ofiţeri de Securitate detaşaţi special în penitenciare o serie de deţinuţi legionari şi-au declarat ataşamentul faţă de valorile şi idealurile comuniste, iar apoi s-au apucat să-i convingă şi pe ceilalţi deţinuţi să facă acelaşi lucru. Convingerea era făcută prin torturi şi umilinţe, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Detaliile schingiuirilor ating delirul, însă totul se desfăşura după un program care avea ca scop destructurarea personalităţii deţinuţilor intraţi în acest malaxor. Reeducaţii deveneau reeducatori şi procesul se răspândea dintr-o puşcărie în alta. (detalii aici)

Primii români care s-au confruntat cu acest proces al reeducării au fost prizonierii români ajunşi în lagărele din Uniunea Sovietică. Volumul de documente prezentat aici conţine multe documente care atestă activitatea Anei Pauker în acest proces de reeducare, pedepsele aplicate prizonierilor consideraţi fascişti, avantajele de care beneficiau cei care s-au supus reeducării. A existat chiar şi un ziar al prizonierilor români din Uniunea Sovietică, „Cuvântul liber”, au fost organizate congrese şi nenumărate interviuri pentru aprecierea fidelităţii reeducaţilor. Cei care au intrat în acest mecanism au fost înrolaţi în divizia „Tudor Vladimirescu”, comandată de colonelul Cambrea (unchiul lui Sergiu Nicolaescu, stilizat de acesta sub forma unui comisar incoruptibil!).

Reeducarea prizonierilor români în Uniunea Sovietică

Reeducarea prizonierilor români în Uniunea Sovietică

În România, imediat după instalarea regimului comunist, programul de reeducare a fost aplicat la un alt nivel şi cu alte mijloace: dispăruse alianţa cu statele occidentale, Crucea Roşie nu avea ce căuta în puşcăriile comuniste – orice fel de monstruozitate devenea posibilă. Pe mine m-a fascinat dintotdeauna Eugen Ţurcanu, deţinutul care a coordonat faza cea mai dură a reeducării desfăşurată la închisoarea din Piteşti. Fotografia de mai jos a lui Eugen Ţurcanu, făcută după arestarea sa din 1948. Un tânăr normal, care a nenorocit sute de alţi tineri şi a sfârşit împuşcat de cei care i-au poruncit să-şi tortureze colegii de suferinţă.

Eugen Ţurcanu

Eugen Ţurcanu

Cartea „Documentele reeducării” poate fi comandată pe pagina editurii Vicovia.

Armata română şi frontul de est văzute din perspectivă rusă

Situl rus waralbum.ru prezintă o colecţie impresionantă de imagini din Al Doilea Război Mondial, majoritatea lor reprezentând punctul de vedere sovietic asupra conflictului. Din această colecţie fac parte şi foarte multe imagini cu soldaţi români, cele mai multe provenind din surse sovietice. Le-am ordonat cronologic mai jos, cele mai impresionante pentru mine au fost cele din anul 1940, de la momentul anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică.

Bineînţeles, sovieticii nu-l puteau lăsa deoparte pe regele Mihai, atât alături de mareşalul Ion Antonescu, cât şi alături de un mareşal sovietic cu ordinul Pobeda în piept.

Adevărul despre prizonierii români din Uniunea Sovietică

Începem să aflăm adevărul despre cele întâmplate cu prizonierii români din Uniunea Sovietică din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Laurenţiu Constantiniu, Ilie Schipor, Vitalie Văratec, Vladimir Ivanovici Korotaev şi Vladimir Nikolaevici Kuzelenkov au editat volumul de documente „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956”, Monitorul Oficial 2013. Cartea a fost lansată de Ministerul Afacerilor Externe (detalii aici) şi nu pot să vă spun unde se găseşte de cumpărat. Am ales câteva detalii din acest volum.

Arhivele sovietice ne spun că au fost înregistraţi pe tot parcursul războiului 187.367 prizonieri români dintre care 132.755 au fost eliberaţi, iar 54.602 au decedat (o rată a mortalităţii de 29,1%). Aceleaşi arhive, în documente diferite, susţin că între anii 1941-1945 trupele sovietice au capturat 236.420 militari români. Diferenţa de 49.053 persoane poate fi explicată prin sistemul defectuos de înregistrare a prizonierilor practicat de sovietici, dar şi prin faptul că prizonierii erau înregistraţi abia la sosirea lor în lagăre – iar mulţi din ei mureau pe drum. Pe de altă parte, arhivele militare româneşti au înregistrat cifra de 367.976 militari dispăruţi (alături de 92.620 morţi şi 333.966 răniţi). De exemplu, în lagărul 165 de la Taliţî regiunea Ivanovo au fost trimişi între 23 decembrie 1942 şi 20 ianuarie 1943 un număr de 8.759 militari români, dintre care 2.259 au murit pe drum.

Cât despre condiţiile de viaţă din lagărele de prizonieri să-i dăm cuvântul soldatului sovietic Fiodor Ilici Socikov din corpul de pază al lagărului nr. 93 de la Tiumen:

Am observat că prizonierul de război Eftilei Cauneac a strâns ceva iarbă crescută pe marginea plutei şi a început s-o mănânce. L-am avertizat cu voce tare de pe mal să nu mănânce iarbă, dar el a continuat în pofida interdicţiei mele categorice. I-am ordonat să revină pe mal şi, în momentul când a ajuns la mal am observat că din gură îi curgeau spume, era cuprins de o moleşeală totală, iar apoi au început convulsiile. În această stare a fost trimis la serviciul sanitar pentru a i se acorda asistenţă medicală.

Între 18 septembrie şi 21 octombrie 1943 un număr de 13 prizonieri români din lagărul 93 de la Tiumen au consumat plante sălbatice, 8 dintre ei au murit intoxicaţi, 5 au fost salvaţi. Bineînţeles că de foame au mâncat cicuta virosa (o muşcătură din rădăcina acestei plante ucide un om într-o oră) nu doar ca să le facă în ciudă gardienilor sovietici.

Când cauţi un cuman şi dai peste un prinţ

A fost uitat scandalul în care Puiu Haşotti a fost vopsit în naţionalist feroce pentru că a interzis deshumarea lui Mircea cel Bătrân. Mult mai frumos este că vânătorii de cumani au plecat după ceva şi au găsit altceva. Dar să pornim de la rădăcinile scandalului.

Istoricul clujean Alexandru Simon a pornit proiectul Genesis prin care îşi propunea să afle în baza analizelor genetice care era originea etnică a voievozilor Ţării Româneşti. L-a dezgropat pe misteriosul personaj de la Curtea de Argeş, descoperit în 1920 şi identificat cu voievodul Vladislav Vlaicu. Mai vroia să meargă şi la Cozia să-l dezgroape şi pe Mircea cel Bătrân şi mai avea pe listă câteva ciolane de domnitori. A fost oprit de Puiu Haşotti.

Vlad Mixich l-a promovat pe Alexandru Simon pe Hotnews, dându-i astfel ocazia să-şi prezinte ideile: „Din ADN-ul vechilor domnitori putem afla compoziţia etnică care stătea în spatele lor”! Tremuriciul cel mare era în chestiunea cumană şi s-au găsit destui să spună că proiectul Genesis a fost oprit tocmai pentru a nu fi demonstrată şubreda teză a lui Neagu Djuvara. Alexandru Simon mai spunea în interviul pentru Hotnews că s-ar putea descoperi că voievozii valahi ar fi avut gene maghiare! Secretul lui Polichinelle, eu unul ştiu din şcoala generală că mulţi voievozi ai Ţării Româneşti au avut soţii maghiare (detalii aici). Chiar nu e nevoie de scobirea ADN-ului, ştim sigur că voievozii aveau gene ungureşti. Cât despre originea cumană, aici trebuie mai întâi identificată o gene cumană clară, care să fie comparată cu ce se găseşte prin mormintele voievodale. Aici puteţi afla că în realitate Alexandru Simon nu prea are competenţe pentru proiectul pe care îl desfăşoară, dar chestia asta este total secundară în România.

Personajul din mormântul princiar de la Curtea de Argeş, fotografiat în 1920 la momentul descoperirii sale. Sursa foto

Personajul din mormântul princiar de la Curtea de Argeş, fotografiat în 1920 la momentul descoperirii sale. Sursa foto

Trecând prin toate aceste hârtoape, ajungem la primele rezultate ale proiectului Genesis, anunţate în luna septembrie. Concluzia: mortul de la Curtea de Argeş nu este vodă Vladislav Vlaicu şi nici vodă Radu I. Osemintele prelevate au fost datate cu radiocarbon în anul 1340, plus/minus 30 de ani. Iar Vladislav Vlaicu şi Radu I au murit după 1370.

Însă datarea mormântului în anul 1340, plus/minus 30 de ani este extrem de interesantă. Să aruncăm însă mai întâi o privire asupra mormântului în cauză, care este unul special. Personajul de la Curtea de Argeş a fost înmormântat cu o cantitate impresionantă de metale preţioase: 50 de nasturi de argint aurit (cca 1,70 g fiecare), o pafta de aur de 269,38 g, patru inele de aur, dintre care două cu diamant, unul cu agată şi unul cu rubin (1, 2, 3, 4) în greutate totală de 40,18 g. Aproape jumătate de kilogram de metale preţioase, două diamante, perle, o agată, un rubin, toate puse într-un mormânt. Ideea este că individul era bogat şi familia îşi permitea să renunţe la toate aceste averi.

Dacă nu ştim numele personajului de la Curtea de Argeş ştim totuşi sigur că făcea parte din familia Basarabilor – deoarece nasturii tunicii sale purtau stema heraldică a acestei familii (scut despicat, în dreapta cu patru fascii de aur pe câmp verde, în stânga un câmp de aur). Aceeaşi stemă este prezentă pe dinarii de argint emişi de Vladislav Vlaicu în 1365. Aici mai trebuie amintită disputa cu privire la suzeranitatea regilor maghiari asupra voievozilor valahi: regii arpadieni aveau ca stemă personală un scut fasciat argint (alb) cu roşu, în vreme ce voievozii valahi aveau aur în stemă, culoare considerată superioară conform regulilor heraldice, iar aceleaşi reguli spuneau că un vasal nu putea avea în stema sa culori superioare faţă de cele din stema suzeranului.

Datarea unui membru al familiei Basarabilor (după bogăţia inventarului funerar cel puţin fiu, frate sau unchi de domnitor) în anul 1340 fixează cumva monarhia medievală valahă. Basarab Întemeietorul (presupus fiu al legendarului Negru vodă) părea cumva aerian, la începuturi, venit de departe (mai ales dacă îl acceptăm de cuman). Însă mormântul de la Curtea de Argeş îl „împământează” destul de ferm. Bogăţia inventarului funerar, prezenţa unei steme dinastice nu par să fie chestii apărute brusc, la momentul înmormântării. Avem de-a face cu o familie domnitoare bine înrădăcinată, bogată şi la curent cu ideologia cavalerească occidentală (subtilităţile heraldice), iar inscripţiile latine de pe inelele din acest mormânt atestă legături cu lumea catolică (cunoscute deja din documente, să nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că personajul era catolic doar din acest motiv, până la urmă a fost înmormântat într-o biserică ortodoxă!). Cuman? Greu de crezut, mai ales dacă îl coborâm pe personajul nostru la 1310 şi ne gândim că în 1290 regele Ungariei Ladislau Cumanul a fost asasinat pentru că se îmbrăca după felul prietenilor săi cumani.

Limba română, limba moldovenească şi otrava Cominternului

Principala problemă a relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova este moştenirea otrăvită a Cominternului. În gândirea politicii externe ruse încă domină idei şi scheme cominterniste – una dintre ele fiind aşa numita limbă „moldovenească”. Joi 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova sub preşedinţia lui Alexandru Tănase (alături de Aurel Băieşu, Igor Dolea, Tudor Panţâru, Victor Popa, Petru Railean) a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică. S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta. Însă există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean. Sau orice combinaţie doriţi. În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze. Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români. Până când ne întâlnim cu lingvistica şi începem să avem probleme în a diferenţia ştiinţific limba română de limba moldovenească (dar politrucii de rit cominternist nu se împiedică foarte tare de argumentele ştiinţifice, pe unele le ocolesc, pe altele le ignoră, ce rămâne deformează).

În primul rând trebuie spus că toată dezbaterea asupra chestiunii identitare este uşor lipsită de instrumente limpezi. Eu unul nu cred că este valabilă teza dominantă în acest moment „în evul mediu nu conta identitatea naţională, în evul mediu contau diferenţele sociale”. Am dat aici un exemplu care contrazice această teză, există multe alte exemple de acelaşi tip – dar sunt trecute cu vederea de dragul unui raţionament corect din punct de vedere politic.

Revenind la oile noastre: în evul mediu, în cazul statului Moldova exista o identitate cetăţenească (de apartenenţă la stat) moldovenească, în paralel cu o identitate etnică şi lingvistică românească. În caz de război moldovenii erau duşmani cu valahii (uneori), însă ştiau că vorbesc aceeaşi limbă cu valahii din Ţara Românească şi cu cei din Transilvania. În mediul online găsiţi aici o colecţie de documente şi cărţi extrem de bine făcută care dovedeşte cât se poate de limpede diferenţele enunţate mai sus.

Nici după ocuparea Basarabiei în 1812 nu a fost creată o diferenţă identitară între români şi moldoveni. Iată ce spuneau ruşii:

Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor! (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7). Sursa

Tot aici găsiţi multe alte exemple din autori ruşi care constatau relaxaţi că românii şi moldovenii sunt acelaşi popor, vorbitori ai aceleiaşi limbi.

Situaţia s-a schimbat brusc în 1924 când într-un memoriu către Comitetul Central al Partidului Comunist Rus se afirma aşa:

Republica Moldovenească (Transnistreană) va putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă faţă de Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului va servi URSS drept breşă strategică faţă de Balcani prin Dobrogea şi faţă de Europa Centrală prin Bucovina şi Galiţia, pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri politice şi militare.

(Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile moldovenismului, Editura CIVITAS, Chişinău, 2009, p. 93)

Asta a fost raţiunea înfiinţării în 1924 a Republicii Moldoveneşti Transnistrene. Apoi a urmat o dezbatere scurtă şi extrem de dură între comuniştii români (care susţineau ideea sprijinirii unei culturi şi limbi româneşti în nou creata republică) şi comuniştii ucraineni (care au venit cu ideea fabricării unei identităţi moldoveneşti, bazată pe o limbă moldovenească separată de limba română). Şi aşa a început experimentul cu limba moldovenească.

Nu ştiu ce efecte va avea hotărârea Curţii Constituţionale de la Chişinău care repune în drepturi limba română. Vor apărea nenumărate reacţii adverse, se va produce o polarizare în spaţiul public de la Chişinău. Cred că în dezbaterea ce va urma ar trebui ca blogul Tipărituri româneşti să devină un site cu domeniu propriu, eventual şi cu o variantă în limba rusă.

Cum a inventat TVR minoritatea aromână

Televiziunea Română a reuşit performanţa să îi includă pe aromâni la capitolul „Emisiuni pentru alte minorităţi”, în raportul de activitate pe anul 2012. La paginile 25-26 ale acestui raport scrie aşa:

În 2012, TVR, prin intermediul Redacţiei Emisiuni pentru Alte Minoritãţi, a realizat programe adresate minoritãţilor naţionale cu reprezentare în Parlamentul României. Astfel, TVR 1, TVR 2, TVR 3 şi TVR Cultural au difuzat mai multe cicluri de emisiuni care au promovat tradiţiile şi valorile socio-culturale ale diferitelor etnii din România, parte integrantã a patrimoniului naţional. (sursa)

După care avem un tabel la pagina 26 unde aromânii au fost plasaţi alfabetic între armeni şi bulgari, cu 347,92 minute de emisiuni. Nu îmi este limpede cum de au ajuns aromânii minoritate naţională în România, se pare că până la urmă eforturile lui Costică Canacheu dau rezultate.

Aştept cu interes emisiunile TVR dedicate minorităţii moldovenilor. Urmează oltenii şi ardelenii, ca să fie treaba clară.