Nicolae Ceauşescu urmărit de Securitate: îi era frică de injecţii!

La 14 martie 1973 Nicolae Ceauşescu dădea de pământ cu şefii Securităţii: descoperise că şi el era urmărit pas cu pas. Avea pe masă două dosare voluminoase, pline cu note informative şi fotografii care se refereau la el. Toţi oamenii din jurul lui Nicolae Ceauşescu erau fie urmăriţi, fie transformaţi în surse ale Securităţii – chestie care l-a scos din sărite pe marele conducător. Unele pasaje din stenograma în care Ceauşescu se răţoia la mahării din Ministerul de Interne şi Securitate sunt absolut delicioase:

Ceauşescu: O altă notă este în legătură cu medicii care m-au consultat, ce au spus ei şi ce am spus eu, dar nu vreau să intru în amănunte. Din aceste note reiese că, de fapt, ele sunt date de medici care fac muncă informativă, care au participat direct la consult, pentru că toate aceste lucruri nu puteau fi cunoscute decât de cei care au participat direct. Aici se spune că s-a prescris un anumit medicament şi că pacientul este împotriva oricărui medicament injectabil.

Securitatea descoperise secretul lui Ceauşescu: se temea de injecţii! Drept urmare ministrul de Interne Ion Stănescu şi-a pierdut funcţia, în locul lui fiind numit Emil Bobu. Ceauşescu nu a reuşit să afle cine a dat ordin ca el să fie urmărit de Securitate, generalul Nicolae Pleşiţă mulţumindu-se să spună sec: „Vă raportez că exista această practică”. Ceea ce l-a enervat şi mai tare pe Nicolae Ceauşescu, care dorea să afle cui îi erau destinate informările despre propria lui activitate? Aveau cumva de gând securiştii să-i povestească tocmai ce făcuse?

Altă problemă era că nu doar Ceauşescu era urmărit de securişti, ci toţi şefii de partid – ceea ce năştea întrebarea: cine pe cine controla? Partidul pe securişti sau invers? Rezultatul acestui scandal a fost unul tragic pentru istoriografia română: toate dosarele informative asupra membrilor de partid strânse până în 1973 au fost predate Comitetului Central al PCR şi cel mai probabil au fost distruse. Poate am fi ştiut mai multe astăzi.

Stenograma şedinţei de lucru cu Colegiul Ministerului de Interne din 14 martie 1973, apărută în Florian Banu, Luminiţa Banu, Partidul şi Securitatea. Istoria unei idile eşuate, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2013

Dedesubturile unei tranzacţii medievale româneşti: reţele umane şi metode de asigurare

moneda-otomana

Este o poveste concentrată într-o scrisorică de câteva rânduri, redactată în slavonă la Câmpulung, cândva în secolul al XV-lea, o scrisorică care ne dezvăluie multe taine ale evului mediu românesc. Puteţi citi textul acestei misive în rândurile ce urmează:

Scrie Turcul vouă pârgarilor din Braşov. Aici vă dau spre ştire despre afacerea ce am avut cu omul vostru, anume Şterca din Făgăraş, când ne-am învoit noi amândoi ca să-i aduc eu femeia din Nicopole, iar el mi-a dat mie 40 florini, iar soroc noi am pus peste o lună: dacă lui nu-i voi aduce femeia peste o lună, apoi el să-şi ia florini 40 de la Talabă. Doar aceasta o ştie Şterca bine, că-mi este dator şi Talabă, că i-am scos capul şi femeia şi copii de la turci. Iar când ne-am învoit Rădilă nu era acolo şi nu-mi este dator cu nimica şi eu lui cu nimica, pe sufletul meu şi pe credinţa mea şi pe legea mea. Dacă ţi se face strâmbătate, apoi tu vino înaintea voievodului românesc. Şi iarăşi noi câmpulungenii suntem martori că Rădilă n-are nici o treabă cu aceşti oameni. Şi Dumnezeu să vă bucure. [Data ilizibilă]

(Grigore Tocilescu, Documente istorice slavo române, doc. 458)

Ne aflăm în mijlocul unui proces de rezolvare a unei drame comune în evul mediu. Cel mai probabil femeia lui Şterca din Făgăraş a fost luată roabă într-una din numeroasele incursiuni ale otomanilor în Transilvania, iar omul a plecat să îşi recupereze nevasta. L-a găsit la Câmpulung pe un negustor otoman poreclit Turcul, dispus să intermedieze eliberarea din robie a femeii. Turcul nu era la prima astfel de acţiune: îl mai eliberase din robie pe Talabă din Câmpulung, alături de soţia şi copii acestuia. Iar Talabă din Câmpulung este garantul tranzacţiei: Şterca din Făgăraş i-a dat Turcului 40 de florini preţul răscumpărării, bani pe care şi-i putea recupera în cazul unui eşec al eliberării de la Talabă (care probabil îi era dator Turcului această sumă de bani sau una mai mare).

Martori la această înţelegere sunt „câmpulungenii” – cu siguranţă este vorba de locuitori de vază ai oraşului, deşi nu sunt pomeniţi. În document mai apare şi un misterios Rădilă – probabil un alt intermediar al eliberărilor de robi (cu siguranţă din zona Făgăraşului şi a Braşovului fuseseră robiţi mai mulţi oameni) – despre care se spune apăsat că nu are nimic de-a face cu această înţelegere.

Adresanţii acestei scrisori sunt pârgarii Braşovului (cei 12 senatori care conduceau oraşul), chestie care este în legătură cu declaraţia „Dacă ţi se face strâmbătate, apoi tu vino înaintea voievodului românesc”. Aceasta este o măsură de precauţie pentru cazul în care Talabă ar fi refuzat să-i înapoieze lui Şterca din Făgăraş cei 40 de florini – înţelegerea fiind încheiată în Ţara Românească, singurul în măsură să judece încălcările ei era voievodul ţării. Pârgarii braşoveni trebuiau să ştie de înţelegere şi prevederile ei tocmai pentru că obişnuiau să intervină pe lângă voievozii Ţării Româneşti pentru rezolvarea conflictelor juridice (iar cuvântul senatorilor braşoveni avea greutate la curtea domnească). Suma de 40 de florini era una mare, reprezenta 140 de grame de aur şi cu aceşti bani puteau fi cumpăraţi 60 de porci sau 4 boi – Şterca din Făgăraş nu era un oarecare, cel mai probabil era un boiernaş din zonă (poate s-a aflat chiar la oaste atunci când i-a fost robită nevasta).

Avem astfel o încrengătură complexă, desfăşurată pe o distanţă de 320 de kilometri de la Făgăraş la Nicopole (conform şoselelor actuale!) în care sunt implicaţi un negustor turc iscusit (a ajuns până la Câmpulung la scurtă vreme după încheierea unui război şi beneficia de încrederea locuitorilor oraşului pe care îi ajutase şi mai înainte, plus că negocierile cu militarii otomani de la Nicopole nu erau tocmai uşoare), un boiernaş făgărăşan plecat să-şi găsească nevasta robită şi un (probabil) negustor român din Câmpulung. Mi se par fascinante mecanismele de asigurare şi de ducere a negocierilor, extrem de bine puse la punct în lipsa unor legi şi principii de drept sofisticate, un sistem în care conta cuvântul omului, dar fiecare ştia să se pună la adăpost şi să obţină garanţii.

Nu ştim cum s-a terminat povestea nevestei lui Şterca din Făgăraş, eu cred că a fost o tranzacţie reuşită: până la urmă Turcul avea de recuperat bani de la Talabă din Câmpulung şi sigur vroia să mai facă şi alte afaceri.

P.S. O altă variantă a acestei poveşti am publicat-o aici.

Ţara Românească în 1840, oameni şi locuri. Galerie de imagini

La 1840 ţările române cu siguranţă le apăreau occidentalilor ca un spaţiu exotic. Puneţi-vă în fracul unui francez (sau german, britanic, spaniol) şi imaginaţi-vă printre ţărani români cu iţari, cuşme şi cojoace fabricate manual. Din multe texte ale călătorilor străini pe meleagurile noastre se simte că unii ne vedeau ca pe nişte „sălbatici” (unii ca pe nişte „barbari”, alţii ca pe nişte „sălbatici nobili”, în funcţie de nivelul de simpatie).

În sensul grecesc al cuvântului asta şi erau românii pentru occidentali: barbari, străini de spaţiul lor de civilizaţie. Dar asta nu înseamnă în mod necesar că eram inferiori – eram un alt spaţiu, eram altceva. Iar la nivel de costumaţie, cuşmele, ilicele, fotele şi cojoacele românilor puţin schimbate în sute de ani erau diferite de ceea ce începea la sudul Dunării în Imperiul Otoman. Exista un spaţiu de civilizaţie românească, barbară sau sălbatică – dar proprie. În mai puţin de 100 de ani această diferenţiere a dispărut.

Mai jos puteţi vedea cele 12 litografii ale pictorului francez Michel Bouquet care a călătorit în Ţara Românească în 1840, litografii cuprinse în l’Album valaque. Vues et costumes pittoresques de la Valachie: oraşul Câmpulung, costume din Valahia, piciorul podului lui Traian, hanul lui Manuc, din nou costume din Valahia, bordeie din Bărăgan, oraşul şi mănăstirea Curtea de Argeş, iar costume din Valahia, oraşul Bucureşti, curtea mănăstirii din Câmpulung, ruinele curţii domneşti de la Târgovişte. (via Biblioteca Naţională)

Gregorius Moler, un pictor renascentist uitat din Braşov

De la Gregorius Moler ne-a rămas un singur tablou: portretul judelui Lucas Hirscher, realizat în 1535. Cu siguranţă nu este o capodoperă la nivelul celor contemporane, însă nici nu este cu mult mai prejos.

Judele Braşovului Lucas Hirscher

Judele Braşovului Lucas Hirscher. Sursa foto

Gregorius Moler a pictat mult mai mult, însă operele sale au fost distruse de-a lungul timpului. El a fost cel care a împodobit cu o frescă sala mare a cetăţii Bran în anul 1535, n-am reuşit să aflu cine şi când a decis „curăţarea” pereţilor. Tot Gregorius Moler a pictat în 1536 principalele porţi ale oraşului Braşov: frontispiciul Porţii Portica (intrarea din strada Republicii de azi) a fost decorat cu o frescă prezentând scene din Vechiul Testament, iar pe zidul bastionului de la Poarta Vămii (intrarea pe strada Mureşenilor de azi) a pictat portretul împăratului Sigismund, cel care în 1395 a permis Braşovului să se fortifice. Din păcate Poarta Portica a fost demolată în 1857 după ce fusese afectată de un cutremur în 1802, iar Poarta Vămii a fost demolată în 1836, fiind avariată de un cutremur în 1738. Nu ştiu dacă există pe undeva copii ale frescelor lui Gregorius Moler de pe aceste clădiri, dar dacă ar fi fost salvate azi cu siguranţă puteau avea un loc de cinste în orice muzeu al lumii.

Documentele din arhivele Braşovului aruncă unele raze de lumină asupra acestui pictor renascentist de la Braşov. Ştim că din 1520 apare în listele de meşteri ale breslei tâmplarilor (pictorii şi sculptorii făceau parte din această breaslă). La scurtă vreme, în 1525 este cooptat în rândurile Centumviratului braşovean (o instituţie locală, 100 de reprezentanţi aleşi pe viaţă ai locuitorilor oraşului, dar şi din târgurile şi satele dependente de oraş, din rândurile lor erau aleşi anual 12 senatori, care la rândul lor îl alegeau dintre ei pe judele-primar). Trebuie că Gregorius Moler era destul de bogat şi influent ca să fie ales în rândurile centumvirilor braşoveni – de asemenea avea cel puţin 30-35 de ani la data alegerii, era însurat şi proprietarul unei case în oraş. Mai ştim că în 1540 a fost ales şi staroste al breslei tâmplarilor, aici încheindu-se cariera lui publică, iar în 1553 a murit, cel mai probabil în jurul vârstei de 60 de ani.

Mai veselă este povestea veniturilor lui Gregorius Moler, care câştiga cei mai mulţi bani nu din pictura de portrete şi fresce – pentru care evident era foarte înzestrat – ci din tot felul de alte activităţi. Tot el a fost cel care a pictat cadranele ceasurilor din turnurile de la Poarta Portica, Biserica Neagră şi Casa Sfatului (nu ştiu să vă spun dacă ce se mai vede din aceste cadrane la Braşov chiar sunt originalele lui Gregorius Moler restaurate), dar şi porţile propriu-zise de lemn care permiteau accesul în oraş. Pictorul braşovean mai împodobea scuturi, lănci şi tunuri. Era faimos în întreaga regiune şi a fost chemat să lucreze (nu ştim exact ce) pentru voievodul Petru Rareş din Moldova, dar şi pentru voievodul Mircea Ciobanul al Ţării Româneşti (le va fi făcut şi lor portrete? sau le-a pictat scuturi, lănci şi tunuri?) Pentru frescele de la Poarta Portica şi de la Poarta Vămii Gregorius Moler a fost răsplătit de oraşul Braşov cu 22 de florini. Însă voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya l-a plătit cu 80 de florini doar pentru pictarea unui steag, iar pentru pictarea şi aurirea unei trăsuri, acelaşi voievod l-a răsplătit pe Gregorius cu 150 de florini. Tunning, cum ar veni.

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza, aşa cum a fost

Cuza-vodă din manuale şi snoavele arhicunoscute este cam fals, dar din descrierile celor mai apropiaţi de epoca lui apare mult mai uman. Cuza era un tip sincer, spunea lucrurilor pe nume şi nu se prea ferea să îşi afirme părerile. Îi plăceau jocurile de noroc din epoca sa şi pierdea mult timp la masa de joc alături de apropiaţii săi – însă la masa de joc a pierdut mai mult timp decât bani, pe care nu i-a iubit niciodată. Probabil este unul din puţinii conducători ai României care nu a murit foarte bogat. Continuă lectura

Bucureştiul din 1869 în acuarelele lui Preziosi

În 1863 la Londra era inaugurată prima linie de metrou din lume. Câţiva ani mai târziu, în 1869, pictorul Amedeo Preziosi surprindea în acuarelele sale un Bucureşti rural.

 

Când a intrat România în Primul Război Mondial şi ce face după 100 de ani

UK-WW1

Manualul e clar: România a intrat în Primul Război Mondial pe 27 august 1916. Dar ce ne facem cu cei 150.000 de români transilvăneni şi bucovineni morţi în acelaşi conflict sub culorile austro-ungare?

Românii din Imperiul Austro-Ungar au intrat în Primul Război Mondial din momentul în care acesta a început, adică de la 28 iulie 1914. Şi au luptat de la început până la sfârşit păstrându-şi onoarea, nu precum cehii, care treceau regimente întregi de partea ruşilor. Încă lipseşte o istorie coerentă a românilor din Imperiul Austro-Ungar în timpul Primului Război Mondial.

Revenind în ziua de azi, majoritatea statelor europene şi-au pregătit pentru acest an (şi cei ce vor urma) strategii coerente, au fost create suprastructuri interdepartamentale care au ca obiectiv promovarea propriei istorii, organizarea de evenimente etc. Va fi o adevărată fierbere diplomatică vreme de patru ani de acum înainte, va dudui internetul de articole, filme şi fotografii. Liniile fronturilor au rămas aceleaşi ca în urmă cu 100 de ani, iar asta se va vedea din plin.

Şi România este pe nicăieri, ca de obicei. Am auzit că au fost ceva discuţii, dar s-a preferat varianta „mai aşteptăm”. Pe de-o parte nu este clar cine va fi „şeful” care să coordoneze „parada” (candidaţi sunt mulţi, slavă Domnului! nu de şefi ducem lipsă) şi aşa s-a ajuns la concluzia simplă: România a intrat în Primul Război Mondial din 1916, noi ne ocupăm de manifestări şi comemorări din 2016, până atunci nu ne interesează. Pentru că românii din Transilvania care au murit în Primul Război Mondial nu au fost români.

Dar să vedem ce fac alţii. Tom Gallagher ne-a anunţat că în Marea Britanie urmează o perioadă de revenire a naţionalismului – iar comemorările Primului Război Mondial vor fi în următorii ani prilejuri excelente pentru relansarea naţionalismului britanic. Arhivele Naţionale de la Londra au digitizat TOATE jurnalele de luptă ale marilor unităţi care au participat la conflict, 1,5 milioane file. Şi nu doar le-au digitizat, le-au şi suit pe internet unde oricine le poate citi gratis şi chiar mai mult decât atât. Cineva de la Londra a avut ideea unui „crowdsourcing project” – oricare cititor al jurnalelor de luptă poate contribui la inventarierea acelor multe file digitizate. Fiecare britanic are ocazia să ia parte la „refacerea istoriei” Imperiului şi să se simtă mândru de faptele înaintaşilor. (detalii aici)

P.S. Dacă sunteţi curioşi să vedeţi cu ce se ocupau românii în 1914 vă recomand cartea lui Lucian Boia “Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”, ebook (aici) sau varianta tipărită (aici).

Sfaturile lui Nicolae Ceauşescu pentru presa română. Valabile şi azi!

Nicolae Ceauşescu

La 1 mai 1974 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu şefimea de partid şi din presă ca să ia măsuri pentru eficientizarea ziarelor şi revistelor din România comunistă. Unele din părerile lui Ceauşescu ar trebui să fie ascultate de mulţi dintre patronii şi şefii din presa românească de azi. Omul se întreba – pe bună dreptate! – de ce trebuie ţinută o publicaţie care nu scoate profit. Din fuga calului i-a mai dat vreo două peste ochi şi lui Adiran Păunescu, căruia îi reproşa că revista „Flacăra” nu avea nici o direcţie şi că se manifesta haotic.

N-am de gând să-l laud pe Ceauşescu, nu ştia prea multe, singura lui idee era să reducă cheltuielile, tăia în carne vie. Nici nu le plâng de milă ziariştilor de atunci care au zburat de la publicaţii şi au fost trimişi să sufere în sectorul de propagandă al Partidului Comunist. Însă părerile lui Ceauşescu despre conţinutul presei din 1974 sunt cât se poate de pertinente şi chiar valabile pentru ziua de azi. Iată ce spunea Ceauşescu, conform stenogramei ce urmează să fie publicată în Istoria Comunismului din România. Documente, vol. III (via România Literară):

Am şi propus să facem o redacţie unică pentru presa centrală şi ar fi suficient, pentru că, în afară de câte un articol luat de la câte cineva, se publică aceleaşi materiale. Informaţiile externe sunt aceleaşi, informaţiile interne la fel şi mai este câte unul care scrie câte un articol, dar din care nu înţelegi nimic.(Ceauşescu supărat pe editorialiştii epocii!)

Am pus astăzi trei ziare pe masă şi toate seamănă leit, nu numai în ce priveşte pagina internaţională. În toate scrie acelaşi lucru, numai aşezarea este diferită, după imaginaţia fiecăruia. Noi am mai vorbit nu o dată că nu este nevoie să se reia toate aceleaşi ştiri. Ştirile internaţionale se dau de către televiziune de 3-4 ori pe zi şi atunci în ziare ar trebui să apară lucruri mai deosebite.

Este extrem de trist că după 40 de ani de evoluţie, internet şi new-media trebuie să ne întoarcem tot la nea Nicu’ să ne spună ce trebuie să facem.

Cine a inventat Kalaşnikovul?

AK-47

Legenda ne spune că sergentul tanchist Mihail Kalaşnikov, aflat rănit în spital, s-a gândit să inventeze o armă mai bună împotriva invadatorului hitlerist. Şi aşa a apărut AKM-ul sau automatul Kalaşnikov, poveste clasică de propagandă sovietică.

Orice inginer ştie că proiectarea unui mecanism precum cel pentru o armă automată este o problemă extrem de complicată. Dincolo de dificultăţile mecanice, contează enorm masa fiecărei piese, densitatea şi rezistenţa metalelor folosite, trebuie calculate extrem de precis tensiunile arcurilor şi nu în ultimul rând arma trebuie să poată fi fabricată cât mai repede şi cât mai ieftin dacă vrei să o produci în milioane de exemplare.

Apoi multă vreme a existat dilema: ce vine mai întâi? Glonţul sau arma? După Primul Război Mondial, ani de-a rândul mai mulţi ingineri mult mai bine pregătiţi decât Mihail Kalaşnikov s-au străduit să creeze o armă automată care să folosească acelaşi cartuş folosit pentru mitraliere şi puştile cu repetiţie. Pistoalele mitralieră folosesc cartuşul de 9 mm, cartuş de pistol (de aici şi denumirea!) care este eficace pe distanţe scurte, însă militarii îşi doreau o armă automată eficace pe distanţe lungi şi care să fie mult mai mobilă decât mitralierele Maxim, Vickers sau Schwarzlose care cântăreau câte 20 de kg.

După câteva experienţe eşuate (Chauchat-ul francez şi Fedorov-ul rusesc) au început să apară arme automate funcţionale: BAR de concepţie americană, Lewis englezească, ZB vz. 26 a cehilor (copiată sub denumirea de Bren în Marea Britanie). Denumite în engleză „light machine gun”, în română puşti mitralieră, toate aceste arme aveau câteva dezavantaje majore: erau foarte grele (între 9 şi 13 kg) şi practic imposibil de folosit la foc automat fără bipodul ataşat (reculul produs de cartuşele de mitralieră era mult prea puternic). Unele din aceste arme au dispărut, altele au fost folosite din plin în al Doilea Război Mondial. Ultima armă care să meargă pe ideea folosirii unui cartuş normal la foc automat a fost FG 42-ul german – care a fost şi cel mai bine alcătuit model, cu o greutate de doar 4,5 kg. Însă costurile ridicate de producţie, alături de faptul că arma era dificil de mânuit din cauza încărcătorului dispus lateral au făcut ca aceasta să fie produsă în doar câteva mii de exemplare.

O altă idee contemplată din perioada interbelică a fost crearea unei puşti semiautomate care să folosească muniţia normală, la care însă se renunţa la capacitatea de foc automat. Era evident avantajul unei puşti semi-automate faţă de o puşcă cu repetiţie la care reîncărcarea se făcea manual prin manevrarea închizătorului, chiar şi fără posibilitatea focului automat. Au existat câteva modele funcţionale ale unor astfel de arme înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (SVT-40 în Uniunea Sovietică ar fi trebuit să se afle în dotarea tuturor soldaţilor, izbucnirea conflictului i-a prins în plin proces de schimbare; germanii au încercat un proiect propriu eşuat cu Gewehr-41 după care s-au mulţumit să copieze mecanismul SVT-40 în Gewehr-43). Singura astfel de armă de acest tip care a avut succes a fost puşca M1 Garand aflată în dotarea armatei americane.

Însă a rămas dorinţa unei arme individuale capabile de foc automat care să păstreze eficacitatea unui cartuş de 7-8 mm pe distanţe lungi. Soluţia a fost găsită în paralel de germani şi sovietici: cartuşul intermediar. Ideea e simplă – reducerea cantităţii de pulbere şi a cartuşului pentru a putea fi controlat focul automat. Aşa a apărut cartuşul german 7,92x33mm Kurz şi perechea sa sovietică 7,62×39 mm (există o discuţie dacă nu cumva sovieticii au copiat cartuşul german). Pentru cartuşul 7,92x33mm, proiectanţii germani conduşi de Hugo Schmeisser au creat între 1942-1943 arma denumită StG-44 (Sturmgewehr – puşcă de asalt). Deşi la exterior este extrem de asemănătoare cu Kalaşnikovul sovietic, mecanismul interior este diferit. Soldaţii germani au îndrăgit imediat noua armă: le oferea aceeaşi putere de foc ca a pistoalelor mitralieră sovietice, vestitele PPSh-uri, doar că la distanţe mult mai mari, de 200-300 de metri.

Mihail Kalaşnikov şi-a definitivat proiectul armei ce avea să devină vestita AK-47 (mai apoi AKM) în anul 1946. Trebuie spus că l-a avut coleg pe inventatorul StG-44, Hugo Schmeisser, detaşat mai mult sau mai puţin voit în Uniunea Sovietică (bineînţeles, Mihail Kalaşnikov a negat că ar fi copiat ceva de la Schmeisser). O simplă privire asupra AK-47 lămureşte originea sa: mecanismul de înzăvorâre şi cel al trăgaciului sunt indentice cu cele ale puştii americane M1-Garand, tubul şi pistonul de gaze, alături de forma exterioară sunt preluate de la StG-44. Orice s-ar spune, îmi vine greu să cred că un sergent sovietic fără studii universitare ar fi putut inventa singur o armă atât de complexă precum AK-47.

2050, anul în care vor dispărea românii din Voivodina

Aceasta este o previziune bazată pe un calcul matematic, lansată în anul 2006 şi care a fost verificată la recensământul din 2011. Să vă spun povestea.

La simpozionul anual al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria din anul 2006 Traian Trifu Căta a făcut această previziune şi şi-a explicat calculul în baza căruia a ajuns la această concluzie. Nu o să vă plictisesc cu detaliile funcţiei matematice care a dus la rezultatele de mai jos (le puteţi găsi aici, la pagina 206). Evoluţia populaţiei româneşti din provincia sârbă Voivodina era pronosticată astfel (reţineţi, în anul 2006!):

2011 – 25.510

2021 – 18.850

2031 – 12.190

2041 – 5.530

2051 – 0

Recensământul din Serbia din anul 2011 a găsit în provincia Voivodina un număr de 25.410 români (sursa). Eroarea previziunii este neglijabilă. Toate acestea reprezintă un şoc pentru mine şi îmi amintesc de o altă previziune, făcută de un lingvist român la sfârşitul secolului al XIX lea (îmi scapă numele, va trebui să fac un drum la o bibliotecă serioasă), lingvist care spunea că în maxim 100 de ani dialectul istro-român va dispărea. Iar prin 2003, dacă îmi amintesc bine, vedeam la Discovery scurte clipuri cu limbi pe cale de disparţie, cu mai puţin de 300 de vorbitori. Iar istro-româna era printre acestea.

Calculul de mai sus, confirmat deja prin recensământul din 2011 ar trebui să dea de gândit multora. Prin 2011, când mi-am exprimat scepticismul cu privire la viitorul românilor din Bugeac, cineva mi-a spus rituos: „Neamul românesc nu piere!”. Ba uite că piere sub ochii noştri.

Catedrala românească din Vîrşeţ, Voivodina

Catedrala românească din Vîrşeţ, Voivodina

Putem să spunem că poate e o greşeală, că asimilarea etnică şi sociologia au evoluţii imprevizibile, că acest calcul nu dovedeşte nimic. Putem să aşteptăm recensământul sârbesc din 2021 care să ne spună că în Voivodina mai sunt 18.950 de români. Şi în 2021 putem din nou să băgăm capul în nisip, aşteptând confirmarea din 2031. Iar din 2051 încolo vom putea deplânge dispariţia unei comunităţi româneşti care a rezistat 1000 de ani şi s-a evaporat sub ochii noştri în nici 200 de ani. Teoretic cel puţin am putea trăi până acest moment în care să spunem că nimeni nu-i profet în ţara lui.

P.S. Şi aş mai fi interesat să văd care ar fi concluziile pentru acelaşi calcul aplicat celorlalte comunităţi româneşti, din Valea Timocului (Serbia), Bulgaria, Ucraina, Ungaria.

Silviu Brucan, omul care a comandat execuţia lui Ceauşescu

Silviu Brucan

Mulţi l-aţi uitat, alţii nici nu aveţi cum să vi-l amintiţi, însă mie Silviu Brucan mi s-a întipărit în memorie: cu privirea aia a lui de peşte mort şi figura de reptilă cu bale otrăvitoare, nomenclaturistul comunist care şi-a tuns blana stalinistă şi a predat democraţie românilor în direct la ProTV, după ce le-a băgat mai întâi teroarea în suflete.

Silviu Brucan (nume real Saul Brucăr Bruckner) a traversat cu succes toate perioadele istorice ale României: comunist ilegalist, stalinist înfocat şi redactor şef adjunct al ziarului Scânteia, diplomat în America, director la TVR, apoi marginalizat de tiranul Ceauşescu într-un post de profesor universitar (deşi nu a absolvit vreo facultate!), conspirator de frunte în lovitura de stat din 22 decembrie 1989 (şi autor al ideii de lichidare a lui Nicolae Ceauşescu), iar până la moartea sa din 2006 mare manipulator al scenei politice şi profet al democraţiei.

Anul trecut, în volumul „In memoriam Florin Constantiniu”, istoricul Ioan Chiper a scos la iveală un nou document surprinzător despre Silviu Brucan din arhivele de la Moscova. O notă de convorbire dintre Silviu Brucan şi Vadim V. Zagladin (consilier al lui Mihail Gorbaciov), convorbire purtată la Bucureşti în septembrie 1990. Profesorul de democraţie Silviu Brucan îi reproşa sovieticului că Moscova pierde iniţiativa în faţa Washingtonului şi că ţările Europei de Est vor cădea sub dominaţie americană. În buna tradiţie kominternistă, tovarăşul Brucan atrăgea atenţia rusului care nu se aştepta la aşa ceva: „a opune rezistenţă ofensivei imperialismului este mai important decât principiile dreptului internaţional, decât respectarea hotărârilor O.N.U.”.

În sfârşit, sunt multe pete albe în biografia lui Silviu Brucan (mai ales pentru anii 1988-1989) însă un lucru este cert: el este cel care a venit cu ideea lichidării lui Nicolae Ceauşescu. Dictatorul fugar fusese capturat la Târgovişte încă din seara zilei de 22 decembrie şi era ţinut sub pază. Pe 24 decembrie Silviu Brucan i-a sugerat lui Ion Iliescu să-l lichideze pe Ceauşescu, ca soluţie pentru „liniştirea teroriştilor”. Brucan nu a dorit să vorbească niciodată despre acest moment, însă s-au păstrat mai multe relatări asupra evenimentului, dintre care cea mai savuroasă îi aparţine lui Petre Roman, făcută sub jurământ pe 8 martie 1994 în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. O puteţi citi în rândurile ce urmează:

P. Roman: (…) domnul Brucan a avut ideea că trebuie să facem ceva pentru a anihila imaginea lui Ceauşescu. Deci trebuia făcut ceva pentru a-l anihila, adică să putem spune, să ştie cei care terorizau punctele din Capitală că nu mai au pentru ce lupta, că Ceauşescu e eliminat într-o formă sau alta. S-a emis ideea … domnul Iliescu a optat pentru un proces, a decis că va fi un proces. Şi atunci s-a început constituirea echipei sub comanda lui Stănculescu, pentru a se realiza acest proces la faţa locului.

(…)

Gabrielescu: Hotărârea asta de proces şi de execuţie – cine a luat-o?

P. Roman: V-am spus puţin mai înainte; deci în seara zilei de 24 a fost acea sugestie a domnului Brucan – care constata că nu mai avem nici o ieşire, din cauză că armata nu putea fi eficientă în această chestiune. S-a spus: „Domnule, trebuie să arătăm – cum v-am spus – că n-au pe cine apăra!” Că Ceauşescu nu mai reprezintă o valoare politică de apărat. Şi aici domnul Iliescu a spus: „Domn’e, trebuie să facem un proces!”

Gabrielescu: Şi Brucan ce propunea?

P. Roman: Brucan propunea orice formulă, inclusiv… Dar în principal, în principal, ideea era de eliminare a Ceauşeştilor, într-o formă sau alta.

Săndulescu: Eventual, „formula Pătrăşcanu”!

P. Roman: Nu, nu, haideţi să nu exagerăm!

(…)

P. Roman: (după ce relatează execuţia Ceauşeştilor) Am vizionat caseta şi s-a hotărât atunci, bineînţeles, era obligatoriu, să dăm un comunicat. Care comunicat a fost elaborat de Brucan. Aici, la elaborarea acestui comunicat au intervenit nişte deosebiri de păreri. Adică Silviu Brucan insista să se exagereze vinile lui Ceauşescu – adică chestia cu morţii revoluţiei. Pe urmă cu sumele în străinătate. Aici ştiu că domnul Iliescu s-a opus: „Domnule! Stai puţin! E o sumă uriaşă! De unde ştii?” În fine … până la urmă a prelevat şi într-un caz şi-n celălalt părerea domnului Brucan.

(…)

A fost frumos la lovitura de stat din 22 decembrie 1989: eroii au murit, Brucan a tras sforile.

Galerie foto: uniformele armatei române de la 1830 la 1930

Am selectat aici mai multe imagini care ilustrează evoluţia uniformelor purtate de militarii români de la începutul secolului al XIX-lea până la jumătatea perioadei interbelice. De la panaşele şi coifurile lăncierilor până la uniforma funcţională a infanteristului român din Primul Război Mondial şi trecerea la culoarea kaki specifică uniformei româneşti din Al Doilea Război Mondial. (sursa: albumul “Uniformele armatei române 1830-1930” apărut în 1930)