Suferinţele cronicarului Ion Neculce în Rusia lui Petru cel Mare

Fugit în Rusia alături de voievodul Dimitrie Cantemir după înfrângerea de la Stănileşti din 1711, cronicarul Ion Neculce avea să mănânce pâinea amară a exilului. Principala problemă a boierilor moldoveni refugiaţi în Rusia lui Petru cel Mare s-a dovedit tocmai protectorul lor, vodă Dimitrie Cantemir. Ion Neculce avea să constate o schimbare în rău a acestuia, provocată fără îndoială de înfrângerea şi detronarea suferite:

I să schimbasă hirea într-un altu chipu, nu precum era domnu în Moldova, ce precum era mai nainte, tânăr, pre când era beizade în zilele frăţine-său, lui Antiohie-vodă, încă şi mai rău şi iute la beţie. Se scârbie şi uşa îi era închisă şi nu lăsa pre moldoveni nicăieri din târgu să iasă afară, fără ucazul lui

Dimitrie Cantemir, pe lângă problemele cu băutura, îi strunea din scurt pe exilaţii veniţi alături de el:

Deci Dumitraşco vodă nu vre să ţie pre moldoveni cu dragoste, ca pre nişte streini ce ş-au lăsat casăle şi s-au streinat de moşiile lor pentru dânsul, ce vre să-i ţie mai aspru decât în Moldova. Dumitraşco-vodă va să-i facă robi în ţară creştinească.

Regimul strict din împărăţia ţarului Petru cel Mare nu era pe placul lui Ion Neculce:

Nu sunt oamenii slobozi să margă unde li-i voia, nici la împărăţie fără ucaz. Şi ucaz nu vor să facă, ca pentru să nu facă cheltuială împărăţiei.

Nici regimul militar de la curtea ţarului nu-l încânta pe boierul moldovean:

Şi la împărăţie, vro curte mare ca acee, cu tvorebnici mulţi nu-i, măcar precumu-i la domnia ţărâi noastre; au altă crăie şi domnie, ce foarte lucru puţin, numai oşteni de agiunsu.

Altă problemă a lui Ioan Neculce era reprezentată de viitorul copiilor săi, pentru care nu vedea altă scăpare decât o carieră militară în slujba ţarului:

Mai mult îmi era pentru copii miei, la ce vor rămâne, că numai doar soldaţi să fie, iar la alte boierii nu încap feciorii unora ca acestora.

Până la urmă Ion Neculce a reuşit să părăsească Rusia cu încuviinţarea ţarului Petru cel Mare şi s-a întors acasă în jurul anului 1720.

Imagini cu oameni şi locuri din Ţara Românească la 1860

Revin cu o nouă galerie de imagini din Ţara Românească realizate de francezul Auguste Lancelot la 1860, de data aceasta cu oameni şi locuri. Cel mai mult m-a impresionat imaginea bordeiului din Câmpia Dunării, care nu era totuşi o simplă gaură în pământ, arăta a gospodărie cât de cât.

Nu trebuie lăsate deoparte nici părerile lui Auguste Lancelot despre Bucureşti, mai ales despre hanul lui Manuc:

Oamenii cu nervii delicaţi, cu pielea subţire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioşii, doritorii de a cunoaşte trecutul vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsa prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurăţenie.

Două noi bloguri cu şi despre istorie (6)

Am reluat săpăturile pe internet după bloguri cu şi despre istorie şi astăzi vreau să vă propun două astfel de bloguri.

Primul este întreţinut de Mircea Stănescu (îl găsiţi aici) şi constituie o lectură obligatorie pentru orice român interesat de fenomenul reeducării din închisorile comuniste. Articolele de pe acest blog se sprijină pe cercetare profundă în arhive, mai multe vă las să descoperiţi singuri.

A doua propunere este blogul lui Matei Udrea, care are mai puţine articole legate de istorie, dar cele care apar aici sunt extrem de bine scrise şi mai ales gândite. Două recomandări am aici: Originea rusofobiei la români şi De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia (un articol care demontează o carte ce a făcut furori anii trecuţi).

Alte recomandări de bloguri cu şi despre istorie găsiţi aici.

Lui Ceauşescu i-a plăcut „Delirul” lui Marin Preda

Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei povesteşte că lui Nicolae Ceauşescu i-a plăcut romanul „Delirul” scris de Marin Preda, iar scriitorul ar fi avut acces la documentele despre mareşalul Ion Antonescu din arhiva Institutului de Istorie al Partidului Comunist. În volumul de amintiri „I se spunea Machiavelli”, Ştefan Andrei spune că Nicolae Ceauşescu nu a citit toată cartea lui Marin Preda, ci doar capitolul despre întâlnirea mareşalului Ion Antonescu cu mama sa. (Spusele lui Ştefan Andrei ar putea fi verificate destul de uşor în arhiva C.C. al P.C.R., capitolul respectiv a fost bătut special la maşină pentru Ceauşescu cu corp de literă mare, dictatorul nu voia să poarte ochelari). Se pare că lui Ceauşescu i-a plăcut capitolul care îl umanizează pe mareşalul Ion Antonescu.

De fapt aceasta este şi marea problemă cu romanul „Delirul” apărut în 1975: îl prezintă pe Ion Antonescu ca pe un om care încearcă să ia decizii politice corecte. Un militar raţional şi patriot – nu un monstru delirant şi setos de sânge. Cartea lui Marin Preda a provocat un adevărat cutremur în societatea românească – şi i-a scos din sărite pe sovietici. La Moscova, în Literaturnaia Gazeta a apărut imediat un articol în care i se reproşa lui Marin Preda necunoaşterea istoriei. Din câte îmi amintesc, am văzut pe undeva şi o intervenţie diplomatică a sovieticilor legată de cartea lui Marin Preda. Şi nu doar sovieticii au fost iritaţi de reevaluarea literară a mareşalului Ion Antonescu: postul de radio Europa Liberă şi revista germană Der Spiegel au criticat la fel de vehement romanul proaspăt apărut.

Ştefan Andrei îşi mai aminteşte că s-a dat dispoziţie de la Partid să fie dată o replică articolului din Literaturnaia Gazeta. Replica a apărut în revista România Literară sub semnătura lui O. Crohmălniceanu şi mai degrabă îl cam îngropa pe Marin Preda decât să-l scoată la lumină. Tot România Literară a găzduit mai apoi mai multe critici la adresa romanului „Delirul” – iar Marin Preda a preferat să promită un al doilea volum, pe care se pare că nu a avut de gând niciodată să-l scrie.

P.S. Şi mai are o poveste interesantă Ştefan Andrei. La pregătirea evenimentelor din 23 august 1964 (20 de ani de la dărâmarea regimului Ion Antonescu) lui Gheorghe Gheorghiu Dej i s-a adus un proiect de discurs, iar acesta a cerut să fie eliminată o anumită pagină. Era pagina în care era înfierat tovărăşeşte mareşalul Ion Antonescu şi scriitorii discursului şi-au zis că nu era destul de “tare”. Aşa că s-au apucat să îl încondeieze şi mai tare pe Antonescu. Dej şi-a ieşit din sărite şi a cerut din nou să fie scoasă acea pagină spunând că pe Antonescu să-l judece istoria.

Puteţi vedea aici mai multe imagini de la parada de 23 august din 1964.

Suferinţele ţiganilor sub biciul Bisericii Ortodoxe Române. Precizări pentru Ciprian Necula

Mănăstirea Tismana, unde sunt menţionaţi documentar primii robi ţigani în 1385

Mănăstirea Tismana, unde sunt menţionaţi documentar primii robi ţigani în 1385

Ciprian Necula vrea ca Biserica Ortodoxă Română să îşi ceară scuze pentru că în evul mediu a avut în proprietate robi ţigani. Un raţionament şi o pretenţie greşite. Ciprian Necula porneşte de la premisa că robia ţiganilor a fost ceva rău la modul aprioric, scăpându-i din vedere faptul că libertatea personală a fost o excepţie care s-a transformat treptat în regulă. Este sărit cu vederea un principiu istoric: nu poţi condamna evenimente ale trecutului în baza unor raţionamente ale prezentului. (articolul în cauză îl găsiţi aici)

Mai zice Ciprian Necula că situaţia dificilă de azi a ţiganilor se datorează robiei din evul mediu. E ca şi cum ai spune că situaţia dificilă de azi a românilor din Transilvania se datorează şerbiei şi iobăgiei la care au fost supuşi în acelaşi ev mediu. Sau că nemţii de azi se află în situaţia în care se află din cauza iobăgiei în care s-au găsit – tot în evul mediu!

Robia a făcut parte din peisajul social al ţărilor române medievale în aceeaşi măsură în care a fost o instituţie a societăţilor învecinate: Imperiul Bizantin, Serbia, Bulgaria, Imperiul Otoman, Rusia ţaristă. L-aş întreba pe Ciprian Necula ce ar fi preferat – presupunând că ar fi trăit în secolul al XVII-lea – să fie ţigan rob în ţările române? Sau să fie ţigan liber în Imperiul German? Să vă explic diferenţa: ţiganii robi din ţările române în cazul în care erau nomazi erau liberi să umble prin ţară să-şi câştige traiul, doar dacă erau slujbaşi pe la vreo curte boierească erau ţinuţi într-un loc. În Imperiul German se organizau „vânători de ţigani”, erau pur şi simplu hăituiţi şi omorâţi. Pedepsele fizice aplicate ţiganilor robi (biciuiri, tăieri de urechi etc.) constituiau norma juridică a vremii – românii suportau aceleaşi pedepse ca şi ţiganii, nu exista discriminare din punctul ăsta de vedere. Ţiganii din Braşov nu au fost iobagi sau oameni liberi, nu robi precum în Ţara Românească şi Moldova – şi totuşi nu au avut o evoluţie diferită faţă de ţiganii din principatele extracarpatice (am prezentat problema asta pe larg aici, despre cum au venit ţiganii în ţările române şi cum au ajuns robi am scris aici).

Pretenţia lui Ciprian Necula ca Biserica Ortodoxă Română să-şi ceară scuze pentru robia ţiganilor este anacronică şi lipsită de sens. N-ar trebui cumva să fie plătite şi nişte despăgubiri?

Biserici şi mănăstiri din Ţara Românească în 1860. Galerie de imagini

Francezul Auguste Lancelot a călătorit prin Ţara Românească în anul 1860 şi ne-a lăsat mai multe gravuri cu diverse locuri, oameni şi clădiri care i-au trecut prin faţa ochilor. Am adunat aici câteva imagini cu biserici şi mănăstiri din Ţara Românească la 1860 redate de peniţa lui Auguste Lancelot.

Cum a devenit homosexual Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş

pumnal

Cei doi fii ai lui Vlad Dracul, Vlad şi Radu au fost multă vreme ostatici ai sultanului Mahomed al II-lea, garanţie pentru credinţa tatălui lor. În urma relaţiei cu sultanul, Radu a primit supranumele ironic „cel Frumos”, iar începutul acestei relaţii – mai degrabă un viol în lege – ne este povestit cu amănunte de cronicarul grec Laonic Chalcocondil.

„Iarna aceasta însă împăratul petrecând-o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Draculea, domnul Daciei; şi avea la sine pe fratele aceluia, mai tânăr, fiind favoritul său şi trăind şi locuind la el. Şi s-a întâmplat ca în timpul, când a ajuns la domnie şi sta să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relaţii cu acest băiat, era cât pe ce să moară de mâna aceluia. Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri şi, închinând cu patimă păharul către el, îl chema în camera de culcare. Şi băiatul, fără a bănui că va păţi aşa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de aşa fel şi s-a împotrivit şi nu se da la dorinţa împăratului Şi-l săruta împotriva voiei lui şi băiatul, scoţând un pumnal îl loveşte în coapsă pe împărat şi aşa îndată a luat-o la fugă, pe unde a putut. Doctorii i-au vindecat rana împăratului. Iar băiatul urcându-se într-un copac undeva pe acolo, s-a fost ascuns. După ce însă împăratul şi-a făcut bagajele şi a plecat, atunci şi băiatul coborându-se din copac şi luând-o la drum, nu cu mult mai pe urmă a venit la Poartă şi a devenit favoritul împăratului. Dar are obiceiul să se folosească nu mai puţin de cei ce duc acelaşi fel de viaţă ca şi el; căci cu aceştia e mereu împreună şi petrece cu ei zi şi noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se foloseşte nu prea mult, ci puţintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i-a încredinţat domnia Daciei; şi cu ajutorul împăratului Vlad feciorul lui Drăculea a năvălit şi a luat domnia.” (Laonic Chalcocondil, „Expuneri istorice”, traducere de Vasile Grecu, Editura Academiei R.P.R. 1958, p. 282-283)

O soartă ciudată pentru Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos: amândoi au avut ocazia şi au încercat să-l ucidă pe sultan, nici unul nu a reuşit.


Prima variantă a povestirilor germane despre Vlad Țepeș tradusă în română


Nazistul Octavian Goga, aliat politic cu ţiganii şi găgăuzii

România a fost dintotdeauna o ţară aparte. Octavian Goga este condamnat în prezent pentru alianţa sa cu A.C. Cuza şi adoptarea legilor antisemite din România în scurta guvernare Goga-Cuza dintre 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938.

Însă istoria României are încă nevoie de cercetare. În dosarele Serviciului Secret de Informaţii am găsit un decupaj din ziarul ţărăniştilor „Dreptatea”, în care ziaristul Octav Livezeanu îl făcea cu ou şi cu oţet pe naţionalistul Goga pentru că se aliase politic cu ţiganii. Mai mult, acelaşi fascist Goga se aliase şi cu găgăuzii! (Chiar ar trebui scrisă o istorie serioasă a găgăuzilor în timpul României Mari, propaganda găgăuză din prezent e plină de minciuni şi exagerări).

Ţiganii nu doar că îi juraseră credinţă lui Goga, dar doreau şi să colonizeze Cadrilaterul şi să-i combată pe comitagii bulgari (îmi aduc aminte de alt poet ardelean, Ion Budai Deleanu şi „Ţiganiada” lui):

Şi dacă va mai călca picior de comitagiu bulgar pe acolo, să dea benga în noi, să ne iasă iepurele înainte şi să ne cârâie ciorile de pe coşul casei. Iar dacă or mai îndrăsni bulgarii din Cadrilater să facă pe iredentiştii, să ne ardă lamba şi să ni se usuce caşul de la gură.

Dacă vreţi să citiţi o probă de jurnalism polemic din perioada interbelică o puteţi face mărind imaginea de mai jos.

Octavian Goga

Una scrie Wikipedia, cine ştie care a fost realitatea?

O scurtă poveste cu istoria unor istorici. În anul 1959 Răzvan Theodorescu era exmatriculat din facultate în urma unei turnătorii a colegului (şi probabil prietenului) Vlad Georgescu. Care Vlad Georgescu i-a mai turnat şi pe istoricii Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea.

După mai mulţi ani, Vlad Georgescu a ajuns director la postul de Radio Europa Liberă, iar pagina lui de Wikipedia ne spune că a fost iradiat de Securitate şi a făcut cancer pentru că a difuzat pe post cartea lui Ion Mihai Pacepa “Orizonturi Roşii”. Un adevărat erou al luptei anticomuniste. Vă las să vă delectaţi cu o notă informativă din 1981 despre această istorie tristă.

 

Strict Secret

Nr. D.3./00137012/24 nov. 1981

Sursa “Răduţă”

Cpt. Vochină Serv. 11

 

Notă

 

Din discuţiile purtate recent de o sursă a unităţii noastre cu Theodorescu Răzvan, cercetător la Institutul de Istoria Artei au rezultat următoarele date privind pe istoricul Răzvan Georgescu din Statele Unite ale Americii.

Theodorescu Răzvan a fost exmatriculat din Facultatea de Istorie din Bucureşti în luna aprilie 1959 pentru „manifestări şi concepţii antisovietice”, pe baza unor declaraţii date de mai multe persoane, printre care se afla şi Vlad Georgescu în acea perioadă student în anul V la aceeaşi facultate.

Theodorescu Răzvan a aflat despre declaraţia lui Vlad Georgescu la puţin timp după exmatricularea sa de la Girardi Rodica – căsătorită Zanvetor care în urmă cu câţiva ani a fost cu soţul în Maroc, în interes de serviciu. Acest fapt i-a fost confirmat chiar de Vlad Georgescu în 1969 când a încercat să se scuze, afirmând că „nu a avut ce face în urmă cu 10 ani, când a fost împotriva lui”.

În luna octombrie 1981, aflându-se la Viena la un congres de bizantinologie, Theodorescu Răzvan a fost interpelat de fugarul Matei Cazacu, participant şi el la congres care, printre altele, i-a spus că în 1959, în calitate de secretar UTM al facultăţii a citit declaraţiile din dosarul său de exmatriculare.

La întrebarea lui Theodorescu Răzvan dacă a citit şi declaraţia lui Vlad Georgescu, Matei Cazacu a ocolit răspunsul, afirmând doar că Vlad Georgescu va fi numit cu începere de la 1 ianuarie 1982 în funcţia de director adjunct secţia română de la postul de radio „Europa Liberă”.

Vlad Georgescu a acţionat în mod asemănător pentru discreditarea şi a altor colegi de facultate, respectiv Constantiniu şi Papacostea, în prezent cercetători la Institutul de Istorie din Bucureşti.

Tot cu prilejul congresului respectiv de la Viena, Petre Năsturel, fost cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, stabilit ilegal în Franţa, în prezent profesor suplinitor la Universitatea Sorbona, a afirmat că el şi alţi istorici români stabiliţi în străinătate „fac ştiinţă şi nu politică precum Vlad Georgescu care este un oportunist” şi faţă de care nutreşte un profund dispreţ întrucât „era securist şi la Bucureşti”.

(…)

Liviu Ţăranu, „Securitatea şi intelectualii în România anilor 80”, Editura Cetatea de Scaun, 20013, p. 61

Să învăţăm istoria românilor de la Ambasada Rusiei în Chişinău

Vladimir Putin

Că moldovenistul Vasile Stati minte de îngheaţă apele – asta face parte din munca lui de manipulator. Dar când Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse bate în cuie istoria românilor deja avem de-a face cu o problemă diferită.

Despre ce este vorba: pe site-ul Ambasadei Rusiei la Chişinău se găseşte pagina „Despre istoria intrării Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (Notă informativă)” (o puteţi citi aici). Nu-mi este clar un lucru: aceasta este nota informativă pe care o lecturează diplomaţii ruşi când vin la post în Chişinău, este un text de propagandă sau o cercetare istorică? În oricare dintre variante, avem o problemă gravă.

Textul este atât de împănat de distorsiuni încât ar ieşi o lucrare de licenţă sănătoasă dintr-o încercare de demontare documentată a fiecărei manipulări conţinute. Dar să începem cu începutul: textul debutează enunţând o prostie colosală – anume că actualul teritoriu al Basarabiei a făcut parte din provincia romană Dacia. Trecem mai departe şi aflăm că biata Moldovă a făcut parte din Rusia Kieveană, iar mai apoi din cnezatul Galiţia. Ştiţi când au apărut românii în zonă? În secolul al XIII-lea când „a început popularea bazinului rîului Prut cu triburi valahe (româneşti, venite din Ungaria) (…) Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei”.

Aici e locul să amintesc de nedumerirea lui Gheorghe Brătianu, formulată cam aşa: ruşii spun că românii sunt veniţi din Ungaria, ungurii spun că românii sunt veniţi din Bulgaria, bulgarii spun că românii sunt veniţi de oriunde, numai de la ei nu; şi totuşi – cum au apărut românii? Vom fi fost vreun caz unic în istorie de generaţie spontanee.

În sfârşit, o demontare a tratatului scurt de istorie prezentat de Ambasada Rusiei la Chişinău ar ocupa prea mult spaţiu pe un blog. În esenţă se încearcă o motivare a ocupării Basarabiei de la 1812 şi sunt ocolite cu dibăcie o mulţime de documente, fiind citate doar cele care convin tezei ruseşti (autorul textului în cauză pur şi simplu uită că prin Tratatul de la Tilsit din 1807 Rusia a promis că se va retrage din principatele române, promisiune neonorată). Am explicat aici cum şi de ce a luat Rusia decizia de anexare a Basarabiei. Pentru evoluţia banditească a negocierilor dintre Franţa şi Rusia aveţi aici un alt exemplu.

Problema reală însă este alta. „Nota informativă” în care ne este schilodită istoria datează din februarie 2013. De un an de zile nu am auzit de vreo reacţie din partea diplomaţiei române. Să fi pus şi Ambasada României la Chişinău pe site o notiţă, o notulă, o ceva. (Dar staţi! Nu se poate, România respectă suveranitatea Republicii Moldova şi oricum, noi nu putem face ce fac ruşii). Partea a doua a problemei: toţi cei care militează pentru „apropierea de Rusia” se pot lămuri acum care este părerea diplomaţiei ruse faţă de istoria românilor.

Mi-am permis să păstrez o copie, pentru referinţe ulterioare.

MAE rus despre istoria romanilor

Via Timpul.

Când şi cum au dispărut artele marţiale româneşti

arta-duelului-european

Când vine vorba de arte marţiale toţi ne gândim la ninja şi samurai, iar expresia „arte marţiale româneşti” poate stârni un zâmbet ironic. Însă nu este chiar aşa de simplu. Să ne uităm la câteva mărturii din vechime – la 1656 germanul Conrad Iacob Hiltebrand descria astfel o scenă din Cluj:

Românii poartă în mod obişnuit ciomege. Felul de folosire al acestor măciuci l-am aflat la Cluj. Un asemenea „Romunus” sau român voia să apuce ceva; atunci, într-o clipită au fost vreo 10 ciomege pe spinarea lui, de ale căror lovituri a ştiut să se apere cu îndemânare cu ciomagul său lung, astfel a scăpat din această treabă fără vreo durere deosebită.

O adevărată probă de Bōjutsu dacă vreţi. Dimitrie Cantemir scria despre moldovenii secolului al XVII-lea că:

Trag foarte bine cu săgeata, ştiu să arunce chiar şi suliţa, dar treabă mai bună au făcut totdeauna cu sabia; de puşcă nu se folosesc decât vânătorii, căci socotesc că nu este lucru de cinste să întrebuinţeze împotriva duşmanului o armă la folosirea căreia nu se cere nici un fel de îndemânare şi nici o vitejie.

De undeva sau de la cineva au învăţat moldovenii să mânuiască sabia cu iscusinţă.

Dacă prin arte marţiale înţelegem metode de luptă tradiţionale, care se referă în principiu la arme albe sau la lupta cu mâinile goale, metode care să fie sistematizate şi să beneficieze de aportul unor maeştri care să întemeieze şcoli în care să existe o programă bine stabilită – atunci Europa medievală nu este foarte deosebită de China şi Japonia.

Cel mai vechi manual de luptă cu sabia din Europa datează din jurul anului 1290, scris în latină şi germană (detalii aici). Johannes Lichtenauer este considerat părintele artelor marţiale europene: de la el ni se păstrează un manual datat în anul 1389 care acoperă tehnici de luptă cu sabia (cu armură şi fără armură, pe cal sau pe jos) dar şi tehnici de luptă cu mâinile goale. Învăţăturile lui Lichetnauer au fost transmise sub forma unor versuri pentru o memorizare mai uşoară, din păcate destul de criptice şi greu de înţeles în ziua de azi. După 1400 a urmat o adevărată explozie de manuale de luptă ale uceninicilor lui Lichtenauer, extinse asupra tehnicilor de luptă cu suliţa, cuţitul şi ciomagul, inclusiv manuale dedicate luptei cu mâinile goale. În aceeaşi perioadă au început să apară astfel de manuale şi în Italia (detalii aici).

Revenind la ţările române: cel mai probabil la curţile voevozilor au ajuns astfel de maeştri, odată cu armele importate din Europa occidentală. Realitatea nu a fost precum în filmele lui Sergiu Nicolaescu cu ţăranii mânuitori de plug pe vreme de pace şi de sabie pe vreme de război. În realitate războaiele românilor au fost duse în evul mediu de nobilime (mai ales mica nobilime) care avea timp liber să înveţe să lupte cu diversele arme existente. Nu aş zice că au existat „arte marţiale româneşti” propriu zise, mai degrabă românii au fost încadraţi în curentul general european.

Iar artele marţiale tradiţionale au dispărut din ţările române pe la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. În primul rând a fost vorba despre tendinţa europeană de generalizare a armelor de foc care au transformat spada mai întâi în arma cavaleriei şi mai apoi în element decorativ (iar în cazul specific românilor a fost secolul fanariot în care nu a mai existat o armată a românilor iar nobilimea s-a trasnformat în funcţionărime). În secolul al XIX-lea românii au început goana să ajungă din urmă Occidentul european şi au adoptat sistemele şi structurile armatelor europene moderne – cam în acelaşi timp cu Japonia şi China. Unde a ajuns fiecare e altă poveste.

De ce a trădat Pacepa?

Istoricul Liviu Ţăranu reduce la trei posibilele motive ale trădării lui Ion Mihai Pacepa din vara anului 1978. Primul este cel prezentat chiar de transfug: ar fi ales varianta fugii la americani deoarece Nicolae Ceauşescu i-ar fi cerut să organizeze asasinarea lui Noel Bernard, directorul secţiei române a postului de radio Europa Liberă. Tot Liviu Ţăranu constată că această variantă nu este susţinută de nici o altă sursă aflată la dispoziţia istoricilor. Eu aş mai adăuga faptul că memoria lui Ion Mihai Pacepa este fluctuantă: în prima ediţie a cărţii Orizonturi roşii spune că Nicolae Ceauşescu îi cerea să folosească un dispozitiv pentru iradierea indezirabililor; într-o ediţie mai recentă a aceleiaşi cărţi a lui Pacepa, Ceauşescu îi solicita să folosească otrăvirea cu taliu radioactiv (influenţă a cazului Aleksandr Litvinenko? detalii suplimentare aici)

Al doilea posibil motiv al fugii lui Pacepa (şi cel mai probabil şi bine documentat) ar fi o combinaţie de factori care i-ar fi indicat acestuia că urma să cadă în dizgraţia lui Ceauşescu şi chiar să fie judecat şi condamnat pentru fapte de corupţie. Când şeful spionajului românesc Nicolae Doicaru a căzut în sus pe scări şi a fost numit ministru al Turismului în martie 1978, adjunctul lui, Ion Mihai Pacepa se aştepta să preia el conducerea Direcţiei de Informaţii Externe din cadrul Securităţii. Avea să fie dezamăgit: şeful spionilor a fost numit generalul Alexandru Dănescu. La asta s-a adăugat şi declanşarea unei anchete de Partid asupra corupţiei practicate de ofiţerii de Securitate care se ocupau cu spionajul extern, anchetă în care Pacepa figura la loc de frunte, printre şpăgarii cei mai mari. În plus, Pacepa a ratat şi „afacerea Fokker”, nu a reuşit să-i convingă pe vest-germani să vândă României drepturile pentru fabricarea unui avion civil. Trecut cu vederea la promovare, ameninţat de o anchetă a procurorilor şi cu ratarea afacerii Fokker, Pacepa avea foarte puţine motive să se întoarcă în România, unde cu siguranţă îl aşteptau interogatorii prelungite şi o posibilă condamnare.

A treia variantă ar fi că Ion Mihai Pacepa se află de multă vreme în legătură cu CIA ca agent dublu şi în vara anului 1978 ar fi „mirosit” că ar putea fi descoperit şi de aceea a trecut la americani. Liviu Ţăranu nu este convins de această variantă, deşi foarte mulţi generali de Securitate au luat în braţe această variantă. Mai degrabă totuşi pare probabilă varianta în care Pacepa s-a speriat de ancheta declanşată de introducerea fără vamă în România a unui camion plin cu televizoare şi frigidere occidentale destinate mahărilor din Partid.

Liviu Ţăranu a publicat în 2009 volumul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980”, o carte în care a adunat 132 de documente care reflectă fuga lui Pacepa şi ancheta declanşată după acest eveniment. Unele din aceste documente sunt chiar vesele. De exemplu, iată ce declara generalul Gheorghe Marcu referitor la obiceiurile nomenclaturii de Partid:

Raportez următoarele probleme deosebite:

1. În anul 1970 am raportat tov. I. Stănescu şi N. Doicaru că „E” (agent al Securităţii) mi-a oferit cadou o puşcă de vânătoare drilling (cu trei ţevi) cu lunetă, pe care n-am primit-o. Tovarăşii mi-au spus să încerc obţinerea fără bani a 5 puşti similare cu rezerva de cartuşe necesară.

Am executat dispoziţia şi am procurat armele în cauză. Pe raportul întocmit la data respectivă, care se găseşte în posesia subsemnatului, s-a pus rezoluţia: o armă se dă la cabinetul nr. 1, una la tov. I. Stănescu, una la tov. V. Patilineţ şi una rămâne subsemnatului. S-a executat.

În 1973 am fost chemat de tov. E. Bobu, ministru de Interne şi în prezenţa tov. N. Doicaru am fost întrebat dacă mai am arma care mi-a fost dată. Am răspuns că o am la birou nefiind folosită. Mi s-a ordonat s-o aduc, ceea ce am făcut. Tov. E. Bobu a examinat-o şi mi-a spus că nu este de mine. Că o ia dânsul şi din armele pe care le are îmi va trimite o puşcă rusească Ij. Aşa a şi procedat. (…)

Scena în care un ministru îi ia unui subordonat o puşcă (dar şi modalitate de obţinere a armei!) mise pare extrem de jegoasă. În sfârşit, dacă vreţi să vă amuzaţi cu detaliile sordide ale corupţiei la nivel înalt din România comunistă găsiţi cartea lui Liviu Ţăranu aici.

Pacepa in dosarele Securitatii

Confrerii şi societăţi mai mult sau mai puţin secrete în Braşovul medieval

Dezvăluirile cutremurătoare ale lui Eftimie despre masonerie mi-au amintit de câteva chestiuni legate de subiectul societăţilor secrete din Braşovul medieval.

Primul astfel de exemplu este cel al Heiligleichnams-Bruderschaft sau Confraternitate Corporis Christi, o confrerie apărută cândva în secolul al XIV-lea (la Sibiu este atestată o confrerie cu acelaşi nume în 1372). Această Heiligleichnams-Bruderschaft era o asociaţie alcătuită din laici de frunte ai oraşului, un fel de ambreiaj între biserică şi comunitate. Membrii acestei confrerii se ocupau de organizarea procesiunii Corpus Christi (la care participau direct, se implicau şi în alte procesiuni religioase), se îngrijeau de altarele din Biserica Neagră, aveau în grijă bolnavii şi săracii oraşului ca şi străinii ajunşi la Braşov. Confreria deţinea mai multe proprietăţi şi venituri pe care şi le administra singură.

De altfel majoritatea detaliilor pe care le ştim despre această confrerie provin din documentele de proprietate păstrate. Plebanul Thomas, cel care a început construirea Bisericii Negre în 1383, a donat în 1413 confreriei Heiligleichnam, împreună cu vărul său Anthonius, o parte din proprietatea sa asupra satelor Tohan şi Zărneşti. Cheltuielile pentru construirea Bisericii Negre au fost administrate de confrerie, care treptat a acumulat din donaţii aproape în întregime satele Tohan şi Zărneşti, ceea ce a dus la o mulţime de procese cu unii moştenitori nemulţumiţi (procese judecate de Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin). Încă un detaliu: cartierul Braşovului vechi în care se găseşte Biserica Neagră purta numele de Corpus Christi. După ce saşii braşoveni au trecut de partea Reformei în 1542 confreria Heiligleichnam a dispărut ori s-a transformat în altceva, nu am reuşit să aflu mai multe (satele Tohan şi Zărneşti au devenit proprietăţi ale oraşului).

Masoneria se pare că a apărut la Braşov în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Judele primar al oraşului avea un registru scris în jurul anului 1740 în care erau trecute jurămintele tuturor funcţionarilor oraşului. Când îşi prelua omul funcţia trebuia să jure că va fi credincios Braşovului, după care urma o înşiruire a sarcinilor sale. Toate jurămintele sunt scrise de aceeaşi mână, însă ulterior a fost adăugată o frază, cu alt scris, prin care funcţionarii jurau că nu au făcut şi nu vor face parte din nici un fel de societate secretă. Cel mai probabil fraza a fost adăugată după 1740 şi se referea la masonerie, deci putem bănui că în această perioadă apăruse la Braşov o primă lojă masonică.

Şi nu în ultimul rând trebuie menţionaţi junii Braşovului. O confrerie iniţiatică şi militară, peste care s-au suprapus ritualurile bisericii ortodoxe. Documentele referitoare la junii Braşovului (din ce ştiu eu) încep să apară târziu, în secolul al XIX-lea, însă compoziţia ritualului, elementele militare şi iniţiatice îl plasează mult mai înainte de această epocă.

Churchill şi OZN-urile

Febra farfuriilor zburătoare a început brusc la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce mai multe informaţii privitoare la mai multe fenomene aeriene inexplicabile s-au strecurat către jurnalişti de la piloţii americani şi britanici. “Farfuriile zburătoare” au devenit un subiect de presă nemuritor.

Dincolo de speculaţii şi de ipoteza existenţei extratereştrilor, guvernele occidentale au fost cât se poate de preocupate de problema OZN-urilor. În Statele Unite ale Americii au funcţionate mai multe comisii care au încercat să determine natura “farfuriilor zburătoare” – la fel şi în Marea Britanie. Motivaţia din spatele acestor anchete extinse, în care erau implicaţi ofiţeri de informaţii şi oameni de ştiinţă era dată de Războiul Rece: occidentalii se temeau ca nu cumva sovieticii să dezvolte tehnologii militare de care să nu aibă cunoştinţă. Reentele declasificări ale arhivelor britanice scot la lumină interesul arătat de guvernul de la Londra fenomenului OZN-urilor.

Învingătorul britanic din al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, pierdea alegerile din 1945 şi revenea la guvernare în anul 1951. Între timp problema “farfuriilor zburătoare” căpătase amploare în spaţiul public. Intrigat de relatările presei şi zvonurile care circulau, premierul Churchill trimitea pe 28 iulie 1952 ministerului Aerului şi consilierului său ştiinţific personal o adresă în care punea următoarele întrebări: “Până unde merge chestiunea aceasta cu farfuriile zburătoare? Ce poate însemna? Care este adevărul? Prezentaţi-mi un raport”. Consilierul ştiinţific al premierului britanic era lordul Cherwell, care ocupase acelaşi post şi în timpul războiului şi beneficia de întreaga încredere a lui Winston Churchill.

Răspunsul de la Ministerul Aerului a ajuns pe masa lui Churchill pe 9 august 1952 şi cuprindea un rezumat al unei investigaţii din anul 1951. Raportul şi concluziile amintite anterior au fost analizate şi de lordul Cherwell care i-a transmis în scris lui Churchill: “Am văzut adresa secretarului de stat către dumneavoastră şi sunt pe de-a-ntregul de acord cu concluziile sale”. Rezumatul prezentat lui Churchill în legătură cu OZN-urile avea următorul cuprins:

„Diferitele rapoarte despre obiecte zburătoare neidentificate, descrise de presă ca ‘farfurii zburătoare’ au constituit obiectul unui studiu informativ complet în anul 1951. Concluziile la care s-a ajuns (pe baza briciului lui William Occam) au fost că toate incidentele raportate pot fi explicate prin una sau alta din următoarele cauze:

a) fenomene meteorologice sau astronomice cunoscute;

b) identificări greşite ale aeronavelor convenţionale, baloanelor, păsărilor etc. ;

c) iluzii optice şi halucinaţii;

d) păcăleli deliberate.

Americanii, care au realizat investigaţii asemănătoare în 1948/1949 au ajuns la concluzii similare. Nimic nu s-a întâmplat din 1951 care să facă Statul Major al Aerului să-şi schimbe opinia şi judecând după recentele declaraţii de presă, aceeaşi situaţie este şi în America. Trimit o copie a acestui raport lordului Cherwell.”

Fotografii ale documentelor originale mai jos.

Churchill-OZN-1

Churchill-OZN-3 Churchill-OZN-2

 

Cum a apărut stema Transilvaniei

Toată lumea ştie, sau ar trebui să ştie, că stema Transilvaniei este un scut tăiat, în cartierul superior cu un vultur ieşind (simbolul nobilimii maghiare) flancat de soare şi lună (simbolul secuilor), în cartierul inferior şapte turnuri (simbolul saşilor transilvăneni). Heraldica şi simbolurile heraldice reprezentau adevărate programe politice în perioada medievală, iar istoria stemei Transilvaniei este puţin cunoscută, ca şi faptul că au existat mai multe variante ale acestei steme.

Până la dispariţia regatului Ungariei din 1526 nu a existat o stemă a Transilvaniei. În jurul anului 1530 la curtea lui Ferdinand I de Habsburg a început să fie folosită ca stemă a Transilvaniei un scut cu două spade încrucişate cu garda în şef, suprapuse peste un trichetru cu extremităţile terminate în frunze de tei – în realitate simbolul străvechi al saşilor Transilvăneni. Ne întoarcem astfel la politică: Ferdinand I de Habsburg dorea să preia moştenirea regatului Ungariei distrus de otomani şi se folosea în acest scop de saşii transilvăneni (mai ales de cei din Sibiu, nu este aici locul pentru povestea acestui război în care au fost implicaţi şi voievozii din Moldova şi Ţara Românească). Program politic codificat într-un simbol heraldic. Această stemă a Transilvaniei s-a impus o perioadă în spaţiul german: a apărut ca atare în Chorographia Transylvaniae a lui Georg Reichersdorfer (1550, vezi foto) şi în armorialul lui Martin Schrot (1581).

Stema Transilvaniei 1550

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea apare o altă variantă a stemei Transilvaniei, atestată într-un sigiliu al principelui Sigismund Bathory din 1595: într-un cartuş stema lui personală de principe al Imperiului (acvila bicefală pe pieptul căreia apar cei trei colţi de lup ai familiei Bathory), în dreapta stema Transilvaniei compusă din acvila flancată de soare şi lună deasupra a şapte turnuri; în stânga stema Ţării Româneşti, acvila cruciată; sub stema imperială fiind aşezat simbolul heraldic al Moldovei: capul de bour. Sigismund Bathory se intitula în 1595 şi principe al Ţării Româneşti şi Moldovei.

Stema lui Sigismund Bathory in 1595

O stemă practic identică cu aceea descrisă mai sus a avut şi cardinalul Andrei Bathory în 1599, înainte să fie alungat de pe tronul Transilvaniei de Mihai Viteazul.

Stema lui Andrei Bathory in 1599

Şi acum ajungem la marele sigiliu la lui Mihai Viteazul din anul 1600. Aici apar înşiruite de sus în jos: acvila cruciată valahă, bourul Moldovei şi la sfârşit o stemă uşor misterioasă: doi lei afrontaţi, stând pe şapte piscuri şi ţinând în labe o spadă. Mihai Viteazul (şi cei care i-au compus stema aceasta) au respins stema transilvană în curs de formare avansată de familia Bathoreştilor. Cei doi lei au fost consideraţi în heraldica imaginară a epocii drept stema Daciei antice, lucru cunoscut inclusiv în spaţiul românesc (mai târziu Nicolae Costin o spune limpede).

Stema lui Mihai Viteazul in 1600

Faptul că leii afrontaţi au fost consideraţi în epoca lui Mihai Viteazul drept stemă a Transilvaniei o dovedeşte faptul că acest simbol a fost folosit şi de principele ardelean Moise Szekely în 1603.

Stema lui Moise Szekely in 1603

Mulţi ne explică în ziua de azi că Mihai Viteazul nici gând nu avea să unească cele trei ţări româneşti, a fost şi el un aventurier oarecare al epocii care s-a întins mai mult decât îi era plapuma. Proiectul Bathoreştilor de unificare a principatelor române sub coordonarea Habsburgilor nu este contestat cu atâta vehemenţă. Dacă în cazul Bathoreştilor avem intenţia şi stemele unificate, în cazul lui Mihai Viteazul avem stema, de ce ne-ar lipsi intenţia? Oricum, în epoca lui Mihai Viteazul şi multă vreme după aceea a fost vehiculată ideea refacerii Daciei.

Din păcate cei doi lei afrontaţi nu s-au impus ca stemă a Transilvaniei, acest simbol a fost folosit doar de Mihai Viteazul şi Moise Szekely. În schimb s-a impus varianta păstrată până în ziua de azi. Au existat două şanse de revigorare a acestui simbol: în 1921 la lucrările Comisiei Heraldice care a fixat stema României Mari şi pe cele ale localităţilor sale şi în 1992 când a fost adoptată actuala stemă a României. Nu a fost să fie.

După o idee de la seniorul Andrei Crivăţ.