Slăbiciunile României, aceleaşi de ieri până azi

scarba

Mă amuză să găsesc în trecut documente care se potrivesc perfect situaţiei actuale. Este şi cazul unei analize făcute de experţi din Ministerul de Externe al Germaniei naziste în februarie 1940, cu doar câteva luni înainte de prăbuşirea României Mari.

Este vorba de o analiză pe 42 de pagini care cuprinde tot ce avea nevoie să ştie un om ca Hitler pentru a învârti România pe degete, de la istorie şi demografie, la economie şi sistemul politic intern, până la poziţia geopolitică şi dinamica relaţiilor internaţionale din zonă. Cele mai savuroase sunt paragrafele care se referă la politica internă românească. Dacă scot pasajele specifice epocii, ce rămâne este perfect valabil şi în ziua de azi.

Structura politică actuală a României nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea sistemului partidelor dinainte de aprilie 1938. La fel ca în toate statele balcanice, în majoritatea cazurilor cultura partidelor politice din România se reduce la dorinţa unei personalităţi de a-şi asigura un sprijin parlamentar, programele politice reale lipsesc. Pe lângă sprijinul parlamentar, toate partidele se străduie să obţină o dictatură proprie şi excluderea celorlalte partide. Numele partidelor din România nu trebuie luate ca o indicaţie a orientării lor, deoarece în multe cazuri acţionează chiar împotriva spiritului propriu denumirii.

La fel ca în ziua de azi şi în perioada interbelică se mima cu succes democraţia. În realitate ţara era condusă de o mână de şmecheri:

Forţele active ale politicii româneşti nu sunt constituite de programe sau principii, ci de anumite personalităţi sau grupuri de persoane. Conducerea statului se găseşte în mâinile unei mici pături de politicieni, a căror origine poate fi găsită în rândurile intelectualilor de stat, birocraţilor şi oamenilor de afaceri. Influenţa lor dominatoare este restrânsă de conducerea autocratică a regelui Carol care în ultimii ani a devenit factorul hotărâtor al deciziilor politice; Coroana se sprijină pe conducerea armatei şi pe cea a Bisericii. În spatele acestori factori vizibili trebuie luată în considerare acţiunea forţelor indirecte, mai ales rolul pe care îl joacă banii în politica românească. Ţărănimea română şi marea masă a poporului, ca şi mai înainte, deţine o foarte mică influenţă asupra deciziilor politice.

Fragmentele de mai sus fac parte dintr-un articol pe care îl pregătesc pentru Magazin istoric. Deşi mă amuză astfel de documente, în realitate este trist că nu învăţăm nimic din propriile greşeli. Pe lângă aprecierile de mai sus, analiza de care vă povestesc conţinea şi liste precise cu oamenii politici şi interesele lor în marile firme ale epocii. Naziştii ştiau exact pe ce pârghii să apese pentru a îngenunchea România. Credeţi că unul ca Putin este mai prost informat decât era Hitler?

Sursa: „Politik und Wirtschaft Rumäniens” din 21 februarie 1940. Fondul Microfilme SUA, rola 258, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti

Scrisoarea unui legionar roman din Pannonia către familia sa din Egipt

Prin anul 214 legionarul Aurelius Polion aflat în garnizoana de la Aquincum din Pannonia scria familiei sale rămase în Egipt, la Theodosiopolis. Nu se ştie ce l-a mânat pe Aurelius Polion să părăsească malurile Nilului pentru malurile Dunării. Ştim doar că era soldat în legiunea II Adiutrix – una din legiunile care a participat la asediul Sarmizegetusei – care şi-a avut multă vreme garnizoana principală la Aquincum, Budapesta de azi.

scrisoare-legionar-roman

Scrisoarea lui Aurelius Polion a fost tradusă şi publicată în limba engleză aici. Legionarul nostru egiptean ajuns în Ungaria de azi le scria celor rămaşi acasă în limba greacă, pe care nu o cunoştea foarte bine, iar mâna lui nu prea era obişnuită să mânuiască condeiul. Iată textul scrisorii:

Aurelius Polion, soldat al legiunii II Adiutrix, către Heron fratele său şi Ploutou sora sa şi mama sa Seinouphis brutăreasa şi doamna, foarte multe salutări. Mă rog să fiţi sănătoşi noapte şi zi şi mă rog la toţi zeii în numele vostru. Vă scriu neîncetat, însă voi nu vă gândiţi la mine. Dar eu îmi fac partea mea şi vă scriu mereu şi nu încetez să mă gândesc la voi şi să vă port în inima mea. Însă voi nu îmi scrieţi niciodată despre sănătatea voastră şi ce mai faceţi. Sunt îngrijorat pentru că deşi voi aţi primit adesea scrisori de la mine niciodată nu mi-aţi răspuns cum … de când sunt în Pannonia v-am trimis scrisori, dar voi mă ţineţi de străin … am plecat … şi voi vă bucuraţi că … în armată. V-am trimis şase scrisori. Dacă vă mai gândiţi la mine voi primi învoire de la consul şi voi veni la voi să mă recunoaşteţi ca frate al vorstru. Pentru că nu v-am cerut nimic pentru armată, doar vă învinovăţesc că deşi eu vă scriu, nici unul din voi …

Cine a trecut prin armată înţelege cel puţin parţial ce voia să spună Aureliu Polion în urmă cu 1800 de ani.

Nu există anti-rusism românesc, există precauţie faţă de Rusia

Armata Rosie în Bucuresti

Se vorbeşte mult despre un presupus anti-rusism românesc. O formulare greşită: a fi anti-rus înseamnă să respingi iraţional tot ce provine din Rusia. Ori românii se împacă foarte bine cu foarte multe chestii venite din Rusia, de la literatură la gazele naturale. Dacă ruşii ar face maşini bune şi ieftine, atunci românii ar cumpăra maşini ruseşti fără nici o problemă.

Românii nu au o problemă cu „ruşii” – ci mai degrabă cu statul rus şi cu pretenţia guvernanţilor de la Moscova de a impune o anumită orientare pentru politica românească. Iar evenimentele din ultimii 300 de ani îndeamnă pe orice om care a studiat cât de cât istoria să fie oarecum precaut în relaţiile cu statul rus. Dar să vedem lista războaielor în care ruşii au ocupat teritoriile locuite de români:

1735-1739 – Război ruso-turc, Moldova ocupată şi silită să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1769-1774 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti (Bucovina anexată de Imperiul Austriac);

1787-1792 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1806-1812 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti, în 1812 Basarabia anexată la Imperiul Rus;

1828-1829 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; Regulamentele Organice şi încercare de a introduce principatele române în subordinea Imperiului Rus;

1853-1856 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; la sfârşitul războiului cu sprijinul Franţei se reuşeşte unirea principatelor române;

1877-1878 – Război ruso-turc; România participă alături de Rusia în calitate de aliat; la sfârşitul războiului România este deposedată de teritoriul Bugeacului şi ameninţată cu ocupaţia militară;

1916-1918 – Primul Război Mondial, România aliată cu Rusia, după Revoluţia bolşevică Cristian Rakovski sprijinit de trupe ruse bolşevizate încearcă o lovitură de stat la Iaşi, este arestat şi militarii ruşi bolşevizaţi sunt trimişi acasă; Lenin confiscă Tezaurul României depus spre păstrare la Moscova; Basarabia se uneşte cu România;

1940 – Rusia sovietică ameninţă cu războiul dacă nu îi va fi cedată Basarabia; provincia este ocupată de trupele sovietice la pachet cu nordul Bucovinei;

1941 – România participă alături de Germania nazistă la invadarea Rusiei sovietice pentru recuperarea Basarabiei, deşi nu a existat un tratat de alianţă ci doar o înţelegere verbală între Hitler şi mareşalul Antonescu, trupele române participă la luptele de dincolo de Nistru;

1944 – România este ocupată de facto de trupele sovietice, întoarce armele şi participă alături de Aliaţi la luptele împotriva Germaniei naziste;

1947 – Începe procesul de comunizare a României, trupele sovietice rămân până în 1958; economia României este exploatată prin intermediul Sovromurilor;

Oricum ar fi răsucite evenimentele istorice cam asta este esenţa lor. Vreme de două secole, cam o dată în timpul fiecărei generaţii trupele ruse au ocupat ţările române. Şi după astfel de experienţe este absolut natural să te întrebi când vezi soldaţi ruşi: cam ce vor ei, cine i-a trimis, de ce şi cât au de gând să rămână?

Alexandru Lăpuşneanu l-a învăţat dreptul bizantin pe Ivan cel Groaznic

Alexandru Lăpuşneanu

Alexandru Lăpuşneanu

Ivan cel Groaznic a fost primul conducător moscovit care s-a intitulat „Ţarul tuturor Rusiilor”, dar a trebuit să apeleze la voievodul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu pentru a-şi pune în ordine sistemul legislativ.

Până la Ivan cel Groaznic conducătorii de la Moscova aveau titlul de prinţ şi conduceau unul din multele state ale slavilor de răsărit. Titlul de „Ţar al tuturor Rusiilor” are o semnificaţie aparte: „toate Rusiile” sunt Rusia Mare (cea din jurul Moscovei), Rusia Albă (Belarus) şi Rusia Mică (Ucraina). „Ţarul tuturor Rusiilor” este un titlu care revendică moştenirea Rusiei kievene, fondate de nordicii scandinavi pe drumul de la Baltica la Marea Neagră. Tot de la Ivan cel Groaznic a început şi pretenţia conducătorilor moscoviţi că ar fi continuatorii Imperiului Bizantin.

Doar că experţii lui Ivan cel Groznic au avut probleme în a ordona Nomocanonul bizantin al lui Matei Vlastares din 1335. Acesta fusese tradus din greacă în slavonă la curtea principelui sârb Ştefan Duşan, iar traducerea fusese făcută ad-litteram. Problema era că alfabetul grec nu se potrivea cu alfabetul chirilic şi toată materia legislaţiei bizantine era cam dată peste cap.

Până la urmă, în 1556 Ivan cel Groaznic i-a scris voievodului Alexandru Lăpuşneanu rugându-l să-i trimită o copie a traducerii slavone din legile bizantine ordonată conform alfabetului chirilic. Românii foloseau de sute de ani opera legislativă a lui Vlastares, iar în vremea în care Ivan cel Groznic i se adresa lui Alexandru Lăpuşneanu în spaţiul românesc circula deja o traducere în limba română a Nomocanonului. Lucrarea i-a fost încredinţată episcopului Macarie de la Roman care a încheiat-o în 1560 şi ceaslovul i-a fost trimis ţarului de la Moscova. Manuscrisul realizat la Roman a fost redescoperit la sfârşitul secolului al XIX-lea la Kiev.

Cum nu îşi violau boierii ţigăncile roabe

Mănăstirea Cozia în 1860

Mănăstirea Cozia, mare proprietară de robi ţigani în evul mediu.

Actualii activişti romi încearcă să compare robia medievală a ţiganilor din România cu sclavia negrilor din Statele Unite. Din punctul de vedere al activismului îi înţeleg până la un punct, primesc şi ei nişte fonduri şi know-how; nu sunt de acord cu ignoranţa şi cu deformarea adevărului istoric.

Una din temele cu impact emoţional este povestea cu ţigăncile roabe aflate la dispoziţia capriciilor sexuale ale boierului proprietar (temă introdusă în circuitul public românesc încă de pe vremea paşoptiştilor, nu vă mai spun despre filmele americane despre sclavie în care conţin obligatoriu clişeul exploatării sexuale a sclavelor). Andrei Oişteanu a publicat în revista 22 două articole în care abordează chestiunea exploatării sexuale a ţigăncilor sclave prin insinuări aduse dibaci din condei (vorbeşte de un ius primae noctis în evul mediu românesc!) bazându-se pe surse literare şi din polemicile pro-aboliţioniste ale secolului al XIX-lea (aici şi aici). Nici urmă de referinţă în scrierile lui Andrei Oişteanu la normele legale ale vremii referitoare la robi şi statutul lor.

Legea-i lege

Am întâlnit absolvenţi de istorie de dată recentă care sunt ferm convinşi că în evul mediu românesc nu existau legi, era o societate care trăia aşa, oarecum. Nu ştiu ce se predă în facultăţile de drept referitor la istoria dreptului românesc, dar înclin să cred că nu intră foarte mult în detalii despre corpusurile de legi păstrate şi nici nu am auzit de foarte multe cercetări recente în domeniu. Vă voi plictisi puţin cu fascinanta istorie a dreptului românesc.

Dreptul medieval românesc a fost clădit pe dreptul bizantin ajuns la nord de Dunăre prin filiera slavă sârbo-bulgară. Cel mai răspândit corp de legi bizantin printre români a fost Nomocanonul alcătuit de Matei Vlastares în anul 1335 la Salonic. (Precizări: 1. mulţi consideră în mod greşit corpusurile legislative bizantine drept exclusiv bisericeşti; ele acoperă probleme de drept penal ca furtul, omuciderea, înşelăciunea etc. sau drept civil căsătoria, moştenirea; 2. există destule dovezi care atestă că prevederile din aceste canoane erau folosite în judecăţile civile ale domnitorilor români, pedepsele aplicate erau seculare şi nu bisericeşti precum în canoane; 3. Nomocanonul lui Vlastares este o colecţie de probleme juridice aranjate alfabetic, pentru fiecare problemă sunt invocate toate prevederile legale bizantine de până în acel moment, iar la sfârşit este formulată o concluzie).

Nomocanonul grecesc al lui Vlastares a fost tradus în slavonă la porunca regelui sârb Ştefan Duşan în anul 1347 – însă incomplet şi a fost amestecat cu prevederi legale date de monarhul sârb. Cea mai veche copie românească atestată a acestui corpus de legi datează din anul 1452 şi a fost făcută la Târgovişte de grămăticul Dragomir pentru voievodul Vladislav (În 1954 se ştia că originalul se afla într-o colecţie particulară rusă! În plus este vorba de o copie integrală a operei lui Vlastares, nu fragmentară precum cea din Serbia, ceea ce înseamnă că traducerea din greacă nu a fost împrumutată de acolo).

Din anul 1474 s-a păstrat o altă copie integrală a traducerii slave a Nomocanonului, făcută din porunca lui Ştefan cel Mare de călugărul Ghervasie la Mănăstirea Neamţ. Şi aici ajungem la unul din punctele care ne interesează: acest corpus conţine un capitol intitulat „Despre slobozirea robilor şi felul cum se orânduieşte”. Mai pe înţelesul lui Alexandru Gheorghe de la ActiveWatch: robii ţigani puteau fi eliberaţi, nu era chiar aşa cum crede el, că ţiganii robi din principatele române o duceau mai rău decât sclavii (sic!).

Mai mult: ni s-a păstrat o copie identică a variantei slavone alcătuite de Ghervasie, realizată în anul 1636 din porunca doamnei Elena, soţia lui Matei Basarab, pentru mănăstirea Bistriţa din Râmnicu Vâlcea. Ceea ce înseamnă că eliberarea robilor ţigani era prevăzută juridic şi în Ţara Românească.

Şi din nou la exploatarea sexuală

Povestea corpusurilor legislative medievale româneşti este extrem de încurcată. De exemplu în 1921 au fost descoperite la biserica din Ieud 12 file cu o traducere în română a unor paragrafe din Nomocanonul lui Vlastares. Nu este un manuscris, filele au fost tipărite, iar după analiza hârtiei şi a literelor s-a ajuns la concluzia că au fost tipărite de diaconul Coresi la Braşov, undeva între anii 1570-1580. Tot din Ardeal ni s-a păstrat aşa numitul „Codex Neagoianus”, un manuscris alcătuit în jurul anului 1620 de popa Ioan din satul Sânpetru de lângă Braşov, în care sunt redate fragmente traduse în română din acelaşi Nomocanon. În paralel ni s-au mai păstrat din Moldova două manuscrise cu acelaşi conţinut (traduceri în română din slavonă ale operei lui Vlastares), una datată după caracteristicile lingvistice după 1550, a doua având o notă în care se spune că a fost realizată de retorul Lucaci în anul 1581.

Toate cele patru pravile amintite până aici (2 din Transilvania, 2 din Moldova) conţin multe asemănări până la a fi identice în anumite pasaje şi câteva deosebiri – ceea ce l-a făcut pe Petre P. Panaitescu să ajungă la concluzia că se bazează pe o sursă comună, anume o traducere anterioară anului 1550 a Nomocanonului lui Vlastares din limba slavonă în limba română, traducere folosită pe versanţii de vest şi de est ai Carpaţilor. (În vremea lui Matei Basarab este atestată această traducere şi la sud de Carpaţi, venind din Moldova).

Pentru subiectul articolului de faţă cel mai interesant este „Codex Neagoianus” care prevede pedepsirea „celui ce va face fecior cu roaba lui”. Adică sunt interzise relaţiile sexuale ale stăpânului cu ţigăncile roabe (doar ţiganii erau robi în ţările române). Prevederea este extrem de interesantă: ea apare într-un manuscris din Transilvania, unde ţiganii nu erau robi, ci iobagi. Ceea ce mă face să mă întreb ce prevedeau pravilele traduse în româneşte din Moldova referitor la această chestiune (care lipseşte din varianta lui Coresi, variantă incompletă). Din păcate nu am avut acces la textele originale ale pravilelor de care v-am vorbit, m-am bazat pe surse secundare (le găsiţi în bibliografia de la sfârşit).

Ce-i de făcut?

Ar fi nevoie de o cercetare serioasă a problemei robiei din punct de vedere legislativ în ţările române. Trebuie început cu originalul Nomocanonului lui Vlastares, verificate prevederile despre robie. Apoi verificată aceeaşi problemă în traducerile slavone din Serbia şi Bulgaria. După care trebuie văzut ce prevederi pentru robie există în varianta slavonă de la Târgovişte din 1452, în cea de la Neamţ din 1474 (şi continuat cu celelalte copii din anii ulteriori, care sunt din ce în ce mai numeroase). Şi tot aşa, trebuie luate toate corpusurile legislative româneşti până în secolul al XIX-lea, la momentul eliberării ţiganilor din robie. Abia aşa vom avea o imagine limpede a evoluţiei legislaţiei româneşti cu privire la robie şi la inovaţiile apărute în decursul timpului – pentru că din 1452 până în 1856, vreme de 400 de ani legile s-au tot modificat.

Ca să rezumăm: legea medievală interzicea relaţiile sexuale între stăpâni şi ţigăncile roabe.

Bibliografie:

Şt. Gr. Berechet, Istoria vechiului drept românesc. Izvoarele, Iaşi, 1933

Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980

Petre P. Panaitescu (sub pseudonimul Al. Grecu), Începuturile dreptului scris în limba română, în Studii. Revistă de istorie şi filozofie, nr. 4/1954

Cât de vasali au fost românii faţă de unguri?

Ar fi o prostie să spun că voievozii Ţării Româneşti nu au fost vasalii regilor Ungariei, acesta era sistemul medieval. Regii Angliei au fost vasalii regilor Franţei – dar asta nu i-a împiedicat pe vasali să-şi înfrângă suzeranii ori de câte ori au avut ocazia. Avem şi noi aceeaşi situaţie: vasalul Basarab l-a înfrânt pe suzeranul Carol Robert de Anjou în 1330, fără nici un fel de reţinere.

Sistemul feudal european şi regulile de vasalitate ale epocii ar trebui văzute precum sistemul „dreptului internaţional” de azi: există nişte reguli, dar până la urmă contează tot cine este mai puternic. În orice caz, trebuie să existe nişte reguli, măcar de faţadă.

O veche polemică

În anii ’30 ai secolului trecut, Revista de istorie română a găzduit o polemică între Gheorghe Brătianu şi Andrei Veress referitoare la originea stemei heraldice a Ţării Româneşti. Ambii istorici acceptau ideea de bază: scutul fasciat al voievozilor valahi era identic cu cel al regilor Ungariei, iar relaţia de vasalitate dovedită limpede de numeroase documente indică faptul că într-un moment pe care nu-l cunoaştem, unul din regii Ungariei i-a conferit unui voievod valah vasal dreptul de a se folosi de această stemă nobiliară.

Faptul că scutul despicat şi fasciat reprezenta stema de familie a Basarabilor este dovedit de folosirea sa separată de stema ţării, respectiv acvila cruciată (care apare singură pe sigiliile documentelor oficiale şi separat de scutul personal al voievodului pe monezi).

stema-vladislav-1

Relaţia de vasalitate dintre regii ungariei şi voievozii români a fost extrem de dificilă, voievozii sfindându-şi suveranii ori de câte ori au avut ocazia. Însă sfidarea supremă în epocă mi se pare că a fost răsturnarea stemei heraldice conferite. În vreme ce culorile din stema regelui maghiar erau argint şi roşu, nobilii din familia Basarabilor şi-au conferit un metal superior: aurul, care apare pe nasturii din mormântul de la Curtea de Argeş.

Puţină obrăznicie şi originea ideilor lui Djuvara

Polemica amintită mai sus s-a extins asupra originilor familiei Basarabilor, care – aţi mai auzit asta undeva? – ar fi fost de origine cumană. Andrei Veress îndrăznea să spună că de fapt acvila cruciată valahă ar fi fost de fapt la origine un şoim din stepele Asiei, un fel de Turul maghiar, dar mai mic.

Şi aici este momentul să-mi amintesc de lamentaţiile lui Neagu Djuvara cum că istoricii români s-au ferit să discute despre originea cumană a Basarabilor şi doar el a îndrăznit să spargă gheaţa. Polemica din Revista de istorie română din anul 1931 este doar o părticică a unei discuţii mult mai largi despre originea cumană a Basarabilor. Djuvara fie nu s-a ostenit să consulte Revista de istorie română şi toate celelalte publicaţii în care s-a purtat această discuţie, fie a preferat s-o treacă sub tăcere pentru a se scoate el drept erou al corectitudinii ştiinţifice. O mică notă: originea cumană a Basarabilor era susţinută doar de istorici maghiari, precum Fachidiot-ul Racsony sau Andrei Veress.

Şi acum să vedem ce le spunea polonezilor regele maghiar pe jumătate român Matei Corvin despre vasalitatea lui Ştefan cel Mare:

[alert style=”red”]„Iar dacă vă linguşeşte spunându-vă şi vouă aceleaşi vorbe, face după obiceiul lui, căci tot aşa se poartă cu Tătarii şi cu Turcii, pentru ca, între atâţia stăpâni, viclenia lui să rămâie mai multă vreme fără pedeapsă”[/alert]

Ucrainenii redescoperă istoria românească a Cetăţii Albe

Când am trecut pe la Cetatea Albă nu am găsit nimic despre istoria locului. Acum publicaţia Dumskaya.net se minunează descoperind că există urme ale lui Ştefan cel Mare în legătură cu Cetatea Albă. Urme care eu unul bănuiesc că au fost ascunse intenţionat.

Reporterul Dumskaya ne povesteşte aici că mai multe pisanii ale cetăţii au fost luate de armata română în retragere, recuperate de sovietici în 1945 şi duse la muzeul de istorie din Herson, unde li s-a pierdut urma. Prin 1972 au fost publicate imagini ale pisaniilor lui Ştefan cel Mare drept monumente de artă armenească (!).

Din articolul Dumskaya mai aflăm şi câte ceva despre conţinutul acestor pisanii din Cetatea Albă (care cu siguranţă au fost transcrise şi traduse şi în română, este nevoie de un drum la bibliotecă). În principiu este vorba de menţionarea unor completări sau reparaţii ale Cetăţii Albe făcute de Ştefan cel Mare, în texte fiind amintiţi şi pârcălabii cetăţii: Stanciul, Gherman, Luca, Duma, toţi boieri moldoveni. Una din aceste pisanii atestă că biserica Sfântul Ioan Botezătorul care încă mai există pe strada Popova din oraşul Cetatea Albă a fost biserica unei mănăstiri ctitorite de pârcălabii Duma şi Gherman.

Ce l-a uimit cel mai mult pe autorul articolului sunt stemele heraldice de pe aceste pisanii. În cazul imaginii de mai jos a recunoscut bourul Moldovei, însă scutul din dreapta l-a încurcat puţin. Este vorba de stema de familie a Muşatinilor, scut despicat cu trei flori de crin suprapuse în dreapta şi fasciat în stânga. Mai pe scurt, stema personală, de nobil a lui Ştefan cel Mare.

inscriptii-Cetatea-Alba

Pisania din imaginea de mai jos este considerată „controversată” şi că ar exista suspiciuni cu privire la autenticitatea ei. Stema de pe pisanie (din care este recunoscut din nou doar bourul Moldovei) rămâne din nou un mister. De fapt este tot stema personală a lui Ştefan cel Mare, fiind redată cu ceea ce în limbaj heraldic se numeşte „cimier cu lambrechini” – peste scut un coif de turnir ornat cu stema statului (bourul) plus panglici înflorate.

inscriptii-Cetatea-Alba-2

Semnificaţia stemei personale a lui Ştefan cel Mare pe aceste pisanii este că reparaţiile menţionate au fost făcute cu banii personali ai voievodului nu din visteria ţării. M-a mai amuzat descrierea făcută de reporterul din Odessa celei de-a doua steme: „imagine heraldică clasică din vestul Europei”. Pentru că Ştefan cel Mare a fost într-adevăr un nobil şi un cavaler european occidental.

Mesajul istoricilor ruşi: nu primiţi Tezaurul!

 

Istoricii ruşi care au apărut în documentarul TVR despre Tezaurul României de la Moscova au spus lucrurilor pe nume: România nu va primi nici un gram de aur din cele 93,4 tone rămase în Rusia. Povestea pe larg a aurului românesc ajuns la Moscova o găsiţi pe larg aici, eu mă voi referi la cele spuse de istoricii ruşi care au apărut într-un documentar realizat pe acest subiect pentru TVR de Marian Voicu (aici vorbesc despre partea a doua a filmului, ce cred despre prima parte am scris aici).

O primă observaţie: istoricii ruşi au preferat să se menţină în termeni generali şi majoritatea lor au avut poziţii de bun simţ (Aleksandr Stikalin, Vladimir Bruter, Serghei Golubitsky, Aleksandr Konovalov). Viktors Iscenko – cel mai probabil din cauza calităţii sale de secretar al Comisiei mixte de istorici create în 2003 pentru rezolvarea disputelor istorice româno-ruse – a vorbit mai puţin ca istoric şi mai mult ca funcţionar al Federaţiei Ruse.

Câteva cuvinte despre Comisia mixtă înfiinţată în 2003. De prin 2007 nu s-a mai întrunit şi deşi Titus Corlăţean spunea că această comisie îşi va relua activitatea, Viktor Iscenko nu prea pare de acord, spune că 2 membri din partea rusă au murit, alţi doi sunt foarte bolnavi şi în prezent în Rusia oricum nu prea există istorici care să se priceapă la istoria României. Oricum, Comisia asta nu aducea aurul românesc de la Moscova, cel mult ar fi stabilit ce s-a întâmplat cu el.

Niet aur!

Istoricul Aleksandr Konovalov a spus lucrurilor pe nume: nu-şi imaginează în condiţiile actuale sau cele ale viitorului apropriat că Rusia va înapoia ceva României. Omul are dreptate, după aproape 100 de ani de negări ar fi şi culmea ca un preşedinte rus să vină şi să zică: „Dragi români! Am găsit în arhive documentele care dovedesc ce s-a întâmplat cu aurul românesc: Lenin l-a cheltuit! Deci vă suntem datori 93,4 tone de aur, vagonul cu acest aur porneşte în 24 de ore de la Moscova. Ne cerem scuze!”

Poziţia oficială a actualului Guvern de la Moscova referitor la tezaur o găsiţi aici. Viktor Iscenko ne-a spus în documentarul TVR că ei istoricii ruşi au muncit de s-au spetit prin arhive, dar nu au găsit nici un document care să se refere la aurul românesc. Poate ar fi trebuit să-l întrebe pe ambasadorul Ion Bistreanu care a dat de urma unor documente ce dovedesc că Lenin ştia în detaliu ce s-a întâmplat cu aurului românesc (detalii aici), iar dacă se grăbeau l-ar fi putut întreba pe regretatul Florin Constantiniu care şi el a identificat câteva documente. Nu ştiu dacă să-l cred pe cuvânt pe Iscenko în chestiunea asta, dar mă irită când spune că pentru români tezaurul de la Moscova este o chestiune politică folosită în campanii electorale şi dezbateri interne, în timp ce pentru ruşi reprezintă o poveste istorică.

Ape tulburi

Altă chestiune: aurul românesc din 1918 este pus în legătură directă cu participarea României alături de Germania la invazia URSS. Iscenko o învârte după cireş: ar fi existat o înţelegere verbală între Ceauşescu şi Brejnev – nu vă dăm aurul, dar nu vă cerem despăgubiri de război. La fel, Serghei Golubitsky spune că la Moscova nelămurirea stă cam aşa: am oprit aurul din 1918 drept despăgubiri pentru invazia din 1941, ce mai vreţi?

Ce să mai vrem? România a plătit despăgubiri din plin începând cu septembrie 1944 până în 1956, la desfiinţarea sovromurilor. Dar va fi necesară o nouă comisie pentru a se vedea dacă România a plătit îndeajuns, dacă nu cumva nu au fost returnate şinele de tramvai şi scaunele de la Opera din Odessa (sic!) şi cred că tot noi vom fi scoşi datori. Până la urmă tot acolo ajungem: românii au fost fascişti!

Mai sunt de expulzat din spaţiul public câteva idei toxice (ameţeala cu o firmă germană care ar fi propus în 2004 recuperarea tezaurului de la Moscova, plus noua teză a lui Radu Golban conform căreia aurul românesc din 1918 trebuie căutat la Berlin şi nu la Moscova, voi scrie cât de curând despre aceste subiecte). Nu avem altceva de făcut decât să nu renunţăm la a spune limpede: în 1917 România a dat aliatei sale Rusia 93,4 tone de aur şi nu le-a primit nici până în ziua de azi. Şi ar fi bine ca documentarul realizat de Marian Voicu să ajungă online pe TVR+, deocamdată nu este.

 

Zoophilia and the origins of the Hungarians

Some Hungarians pride themselves to be the ancient offspring of a relationship between a woman and some kind of a falcon, named Turul. No harm in this zoophiliac legend of origins, all nations have such legends, dating back to shamanistic and totemic times.

The legend of Turul is mentioned in the disputed Gesta Hungarorum:

In the year 819, Ugek became the greatest Duke of Scythia (…) he married Emesu. He had a son by her, named Almus. But only by a Godly intervention was he named Almus, because his mother, while being pregnant had a holy dream of a vulture which impregnated her. And she saw a torrent originating from her womb and her thighs mothered glorious kings (…)

For anyone in the right state of mind it is quite clear that Gesta Hungarorum is a collection of medieval legends, probably popular among the Hungarian noblemen during the 13th century, remembering their origins from the Asian steppes.

The problem is that this Turul bird is highly revered today by the Hungarian authorities. It amuses me that the Wikipedia page of Turul has quite a detailed census of existing Turul monuments: 195 in Hungary, as well as 48 in Romania, 8 in Slovakia, 7 in Serbia, 5 in Ukraine, 1 in Austria. I have no idea if this Turul monuments census contains the ilegal one in Budapest (here) or the new one to be installed in Romania.  I imagine that the Hungarian authorities have large budgets if they indulge into paying homage to a zoophiliac legend.

Turul brid on the Buda castle

Turul bird on the Buda castle

The childhood and youth of Vlad the Impaler. An Imperial Rape

The first written proof of the existence of Vlad the Impaler dates back to 1432. His father, Vlad Dracul was proud to mention the existence of „my first born sons Mircea and Vladul” in a document conferring fiscal exemptions for some Romanian noblemen in Făgăraş. In 1439 Vlad Dracul had a third son, Radu, also included in official documents.

Vlad the Impaler

How old must have been Vlad the Impaler in 1432? Most probably an infant at that time. His father was about forty and was fighting his brother Alexandru Aldea for the throne of Wallachia. The politics of the time were harsh and brutal and brothers often contended for the throne of their father. Being a ruler of Wallachia during the 15th century was a tricky business: one had to carefully balance between the Kingdom of Hungary and the Ottoman Empire, choosing and switching sides being a common recurrence. The concept of neutrality was still to be invented and there was no lack of princes willing to risk their lives for a crown.

Prisoner at an early age

Born in Sighişoara around 1430, Vlad the Impaler had the usual childhood of a prince raised to rule, sharing at the same time the dangers of this position. In 1442 Vlad Dracul was asked by Sultan Murad the Great to present his homage and was imprisoned in Gallipoli fortress, while his sons Vlad and Radu („not of age” according to a Turkish chronicler) were sent to Egrigoz fortress in Anatolia. Vlad Dracul’s oldest son Mircea most probably found refuge in Transylvania. In 1443 Vlad Dracul was allowed by the Sultan to rule again Wallachia under the condition to remain faithful to the Ottoman Empire, while his children stayed „in service of the Sultan Court”, basically hostages guaranteeing the good conduct of their father. I almost felt the pain of Vlad Dracul in a letter to the Senate of Braşov in 1444, writing „I left my little children to be slaughtered for the peace of Christians”. It seems that Vlad Dracul considered his two younger sons as dead and had no refrain in sending his oldest son Mircea to take part along a few thousands knights in the battle of Varna. During the winter of 1447 Vlad Dracul was killed by the regent of Hungary John Hunyadi who suspected him of siding with the Ottomans. During the battles of this time, his oldest son Mircea was captured, first blinded and then buried alive by the citizens of Târgovişte. In the end it proved to be safer for Vlad the Impaler and his brother Radu to be hostages.

The Imperial Rape

Life for high born hostages at the court of the Sultans was not that hard – except for the permanent danger of being killed in case the father did not behave. At the same time those hostages were regarded as possible replacements for ruling the vassal countries. In all other respects a hostage prince would have a luxurious life and be educated for a military and ruling career. There are no references on the life of Vlad the Impaler at the court of Sultans, but the contemporary Greek historian Laonic Chalkokondiles tells us a story regarding his brother Radu, happened around 1451-1452:

(…) The Emperor had with him the brother of Vlad, son of Dracul, and was his favourite, living with him. And so it happened that when he began to rule, the Emperor wanted to have a relation with this boy that almost killed him. Because he liked the boy, he invited him to parties and raised the cup with lust asking him into his bedchamber. And the boy was taken by surprise to see the Emperor rushing on him for such a thing and stood against it and did not concede to the Emperor’s craving. But the Emperor kissed him against his will and the boy sheathed a dagger and cut the Emperor’s thigh and then ran away. The doctors healed the Emperor’s wound. And the boy climbed a tree nearby and stayed hidden. Only after the Emperor left, the boy descended and walked away and then came back to the court and again he was the Emperor’s favourite. (…)

It’s not clear if Radu became in the end Mehmed the Conqueror‘s lover – most probably he did. The sharp tongued Romanians nicknamed Radu „the Handsome”, an ironic reference to his past as the Sultan’s favourite. (Radu the Handsome got eventually married to a Serbian princess and had a daughter that married the ruler of Moldova, Stephen the Great). One cannot refrain to speculate what the history would have been if Radu the Handsome had managed a deeper cut into Mehmed the Conqueror’s thigh – perhaps Constantinople would have had a chance against the Ottomans.

First time without luck

Even if we have no such details about the life of Vlad the Impaler at the Sultan’s court we can assume that he shared the life of other noble youngsters. Probably he trained intensely as he would later prove to be a capable military leader, probably he studied a little since he was fluent in Turkish and Latin. Life among though Turkish officers, with harsh punishments and a keen sense of duty moulded Vlad the Impaler into more of a commander and less of a politician.

He had his first chance to rule Wallachia in 1448. According to a Janissary officer of Serbian origin:

„Hearing of the death of the Wallachian prince, the Turkish Emperor bestowed gifts upon his oldest son: money, horses, jewellery, tents as fit for a ruler and sent him in Wallachia to rule instead of his father under the condition that he should pay homage every year and pay tribute as his father. And the second son, this one’s brother, the Emperor kept at his court”.

It is not known why Vlad the Impaler did not succeed to retain his throne in 1448. Vladislav II, a distant cousin, managed to chase away the younger pretender and rule Wallachia until 1456.

A fugitive and a pretender

Vlad the Impaler was forced to seek refuge in Moldova, at the court of his uncle on his mother’s side, Bogdan II. He remained here until 1451, the year when his uncle lost his life. In February 1452 Vlad the Impaler was in Transylvania trying hard to gather an army to invade again Wallachia and regain his father’s throne. John Hunyadi, the killer of his father, sent a letter around this time to the Senate of Braşov asking the city not to provide any kind of support for Vlad the Impaler who without his „knowledge and permission” tried to invade Wallachia. The senators of Braşov were asked to capture Vlad the Impaler if possible and send him back to Moldova. In September same year, Vladislav II was furious because the city of Braşov was helping his enemy – Vlad the Impaler. Even they were cousins sharing the same great-grandfather, Vladislav II had no restrain in sending assassins to kill Vlad. We have no detailed reference on this, only that two Hungarian noblemen from Transylvania – Gereb de Wingart and Nicolaus de Vizacna – attacked Vlad the Impaler in the town of Geoagiu with the intention to take his life „out of love for Vladislav”. Maybe Vlad the Impaler crossed his sword with those of the assassins, all we know for sure is that he kept his life.

John Hunyadi

John Hunyadi

Somehow the young prince managed to become part of John Hunyadi’s court and was mentioned as such accompanying him through Hungary. During the summer of 1456 John Hunyadi appointed Vlad the Impaler as the commander of the military forces in southern Transylvania. While Hunyadi marched to his death at Belgrade, Vlad the Impaler made a sudden move and crossed the mountains into Wallachia. He managed to capture Vladislav II in the town of Târşor and put him under the sword: after many years of wandering he got his prize – the crown of Wallachia.

The youth of a medieval prince

Born in Sighişoara, Vlad the Impaler had a tumultuous childhood and youth, partly in Wallachia, then in Anatolia following the Sultan’s court, turned back to Wallachia, compelled to seek refuge in Moldova and then in Transylvania, afterwards in Hungary. He must have become aware of the perils of his stature as a prince, having his father beheaded and his older brother buried alive. He must have understood some of the brutal politics of his time, being forced to seek refuge and support from John Hunyadi, the killer of his own father. Beginning with the first attempt to regain the throne in 1448 until 1456 Vlad the Impaler was constantly up in the saddle, probably sword in hand most of the time. His reign would be one to travel over the centuries.

[wysija_form id=”6″]

Încă o cerere de scuze de la Biserică pentru robia medievală a ţiganilor

Ideea că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să ceară scuze ţiganilor pentru perioada robiei a fost preluată şi de Alexandru Gheorghe care nu pierde ocazia să înşire câteva prostii pe blogul ActiveWatch. Alexandru Gheorghe se încurcă în cuvinte şi idei spunând aşa:

Această zi mai este cunoscută şi sub denumirea de ”Ziua abolirii sclaviei romilor”, formulare apropiată ca sens, dar care riscă totuşi să creeze o confuzie privind condiţia romilor în perioada secolelor XIV – XIX, mai ales la începutul acesteia. Este important să reţinem faptul că în acea perioadă, deşi romii erau deseori numiţi sclavi, statutul lor are acela de rob.

Diferenţa esenţială dintre statutul de sclav şi cel de rob constă în faptul că cel din urmă avea posibilitatea de a-şi răscumpăra libertatea sa şi a familiei sale, pe când sclavii nu. Pe lângă asta, sclavii puteau fi proprietatea persoanelor fizice, pe când robii puteau fi deţinuţi doar de curte (domnitor, împărat), de boieri şi de biserică. Abia de pe la 1800 găsim date despre licitaţii publice de vânzare a ”sclavilor ţigăneşti”.

Astfel, până în secolul XVI, termenii de ”rob” şi ”ţigan” erau sinonimi cu ”sclav”. Aceştia nu făceau parte din structura socială, ci erau un simplu bun fizic, un obiect de schimb sau de donaţie. Legea în acea vreme spunea că ”toţi ţiganii sunt născuţi robi” şi că ”ţiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”. Ei erau împărţiţi în categorii care desemnau instituţia de care aparţineau şi munca pe care o prestau. Sclavii de etnie romă aflaţi în stăpânirea curţii (sclavi de curte) şi cei care aparţineau nobililor (sclavi domneşti) erau împărţiţi în ”ţigani de casă” şi ”ţigani de ogor”.

Teribilă gălăgie mai trebuie să fie în mintea lui Alexandru Gheorghe! Deci între secolele XIV-XIX ţiganii din ţările române erau denumiţi sclavi, dar erau de fapt robi, diferenţa dintre sclavi şi robi fiind că robii se puteau răscumpăra, iar sclavii nu; dar cuvintele rob şi ţigan erau sinonime cu sclav şi toţi ţiganii se năşteau robi. Dracu mai înţelege dacă ţiganii din ţările române medievale îşi puteau răscumpăra sau nu libertatea. Nici nu mai intru în problema diferenţelor dintre ţiganii aflaţi în proprietatea persoanelor fizice sau ale persoanelor juridice (domnia, mănăstirile) aşa cum nu a fost înţeleasă de Alexandru Gheorghe. Ideea e să se ajungă la concluzie:

Cei despre care se spune că duceau viaţa cea mai grea erau robii aflaţi în proprietatea bisericilor şi a mănăstirilor – sclavii mănăstireşti. Aceasta este şi singura instituţie care nu a oferit nici până acum scuze publice pentru faptele inumane săvârşite.

Aici trebuia să ajungă Alexandru Gheorghe şi deşi s-a rătăcit puţin printr-un hăţiş de cuvinte a izbândit: Biserica Ortodoxă e vinovată! Merită un premiu de la Mircea Toma. Alexandru Gheorghe citează o carte pentru bâlbâiala lui (Istoria românilor a lui Iorga din 1936 şi tratatul de Istoria românilor al Academiei). Îi recomand călduros Viorel Achim „Ţiganii în istoria României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

Câteva explicaţii

Acum să răspândim bezna împrăştiată de Alexandru Gheorghe folosind cartea lui Viorel Achim. Am scris aici când şi cum au apărut ţiganii în ţările române. Principala clasificare a categoriilor de robi se face pe criteriul apartenenţei: robii domneşti, mănăstireşti (bisericeşti) şi boiereşti (persoane particulare, nu doar boierii aveau robi). Robii domneşti nu erau ai voievodului/ domnitorului – ei aparţineau „domniei” ca persoană juridică. Voievodul în funcţie confirma/ aproba tranzacţiile de robi (ceea ce indică faptul că originar domnia a fost singura instituţie proprietară de robi).

Acum confuzia dintre etnic şi social. Doar etnicii „ţigani” erau supuşi iniţial regimului instituţiei juridice numită „robie” (conceptul de sclavie a apărut în ţările române abia în secolul al XIX-lea). Din acest motiv în Ţara Românească până la 1600 „robii” erau denumiţi în documente „ţigani”, abia după această dată începe să fie folosit cuvântul „rob” în paralel cu „ţigan” pentru a desemna oameni aparţinând categoriei sociale lipsite de personalitate juridică. În Moldova iniţial s-a folosit în documentele slavone termenul de „holop”, tot în jurul anului 1600 apărând termenul juridic de „rob”. Însă nu doar etnicii ţigani intrau în categoria juridică a robilor: în Moldova sunt documentate numeroase cazuri de robi tătari, şi cu scurgerea timpului apar multe cazuri de etnici români „robiţi” prin căsătoria cu etnici ţigani robi.

Principala caracteristică a instituţiei robiei în ţările române se referă la lipsa de personalitate juridică a individului aflat în această categorie socială. Putea fi vândut, zălogit, nu putea depune mărturie în faţa tribunalului, iar pentru faptele sale răspundea stăpânul său. Robii erau consideraţi însă fiinţe umane – omorârea unui rob era sancţionată ca orice altă omucidere, cu pedeapsa capitală. Evoluţia prevederilor juridice referitoare la instituţia robiei în ţările române este destul de încurcată: iniţial se baza pe datini amintite parţial în unele documente; în secolul al XVII-lea se încearcă o reglementare prin apelul la legislaţia bizantină, iar în secolul al XVIII-lea se înmulţesc reglementările care încearcă să uşureze regimul robiei.

Cât despre apăsarea Bisericii asupra ţiganilor vreau să citez din argumentaţia mitropolitului şi episcopilor din Moldova de la 1766 când a fost interzisă despărţirea familiilor de ţigani: „că de se numesc ei ţigani, dar a lui Dumnezeu zidire sunt, fiind un lucru făr de cale a se împărţi ei ca nişte dobitoace”. Iar Viorel Achim spune că ţiganii mănăstireşti o duceau mai bine decât restul ţiganilor.

Cât despre teza lui Alexandru Gheorghe că de 158 de ani este negată “sclavia” ţiganilor din ţările române nu pot decât să-l trimit la bibliotecă să consulte bibliografia din cartea lui Viorel Achim, să se convingă singur câte cărţi şi studii s-au scris despre acest subiect.

P.S. Aici am scris despre incoerenţele lui Ciprian Necula care vrea şi el scuze de la Biserica Ortodoxă Română pentru robia ţiganilor.

Cum minte rusul nu mai minte nimeni. Despre Tezaurul României de la Moscova

Sigiliul Moscovei pe procesul-verbal de predare primire al tezaurului României

Sigiliul Moscovei pe procesul-verbal de predare primire al tezaurului României

Eu îi înţeleg pe ruşi că le vine greu să recunoască furtul aurului românesc din 1918, dar minciuna flagrantă îmi este foarte greu s-o pricep. Am urmărit părerile unor istorici ruşi în prima parte a documentarului “Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de 100 de ani“ realizat de Marian Voicu. Care păreri m-au scos din sărite.

Viktor Iscenko (secretarul Comisiei mixte româno-ruse pentru probleme istorice) spune cu o seninătate dezarmantă că există câteva “dovezi colaterale” că o parte din banii româneşti depuşi la Moscova ar fi fost folosiţi pentru finanţarea unei revoluţii bolşevice în România. Dar este vorba de dovezi colaterale, dovezi directe nu există. Acum, una din două: ori Viktor Iscenko nu prea este la curent cu ce se publică în Rusia despre relaţiile istorice româno-ruse (şi atunci nu prea are ce căuta în Comisia mixtă), ori minte cu neruşinare. Să vă explic.

În anul 2006 a apărut la Moscova volumul Protokolî zasedanii Soveta Norodnîh Kommisarov RSFSR, noiabr 1917-mart 1918 (Protocoalele şedinţelor Consiliului Comisarilor Poporului, noiembrie 1917-martie 1918) care cuprinde documente selectate de istorici ruşi din arhive ruseşti. În această carte regretatul istoric Florin Constantiniu a identificat în Protocolul şedinţei din 15 ianuarie 1918 a Consiliului Comisarilor Poporului o anexă, intitulată „Către Consiliul Comisarilor Poporului. Raportul Comisiei pentru lichidarea contrarevoluţiei române”. În care anexă se spune aşa, printre altele:

Să se aloce Colegiului Superior – pentru necesităţile enumerate mai sus, din fondurile Consiliului Comisarilor Poporului – cinci milioane de ruble.

Acelaşi document poartă rezoluţia personală a lui Lenin:

Să se ia cele cinci milioane din banii româneşti confiscaţi la Moscova. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, V. Ulianov (Lenin)

La pagina 218 a volumului de documente amintit mai sus apare o altă anexă:

Către Departamentul Trezoreriei de Stat, lui Dimitrie Petrovici Bogolepov. Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât, în şedinţa sa din 15 ianuarie, să aloce cinci milioane de ruble din fondurile Trezoreriei de Stat pentru Colegiul Superior Român în problemele româneşti şi basarabene. Comunicându-vă această hotărâre a Consiliului, vă rugăm să luaţi măsuri urgente pentru realizarea, cât mai rapidă, a acestei alocări, ţinând seama [de faptul] că un milion este de dorit să fie dat în bancnote româneşti.

Vorba lui Viktor Iscenko: nu există dovezi directe că bolşevicii au cheltuit banii României! Doar dovezi colaterale! Aproape că mă umflă râsul: îmi amintesc de seninătatea cu care Putin le spunea ziariştilor că prin Crimeea umblă nişte ciudaţi înarmaţi cu arme ruseşti şi îmbrăcaţi cu uniforme ruseşti, dar nu sunt soldaţi ruşi, uniforme precum acelea se găsesc la orice magazin.

Joi seară de la orele 21:10 la TVR 1 urmează a doua parte a documentarului despre istoria aurului românesc furat de bolşevici.

Povestea Tezaurului României de la Moscova la TVR 1

dosarul-tezaurului

Puteţi vedea la TVR un documentar despre Tezaurul României de la Moscova (pe 5 şi 6 martie 2014 de la ora 21:00). Documentarul este realizat de Marian Voicu şi cuprinde pentru prima oară şi părerile unor istorici ruşi despre acest subiect.

De puţină vreme Radu Golban a lansat o teorie interesantă: românii nu ar mai trebui să-şi caute aurul la Moscova, mai degrabă ar trebui să-l ceară de la Berlin. Teoria lui Radu Golban e cam foarte şchioapă, însă voi dedica un articol special demontării ei. Pentru mine lucrurile sunt destul de clare din punct de vedere istoric: aurul românesc a fost cheltuit de bolşevici şi cel puţin o parte din el a ajuns în America (detalii aici şi aici). Abia aştept să văd ce elemente noi va aduce documentarul lui Marian Voicu.

Detalii suplimentare despre documentar aici.

Ruşii, cele mai murdare creaturi ale lui Allah

Solul arab Ahmad Ibn Fadlan nu prea îi laudă pe ruşii pe care i-a cunoscut pe Volga prin anul 922. Ba chiar dimpotrivă. Descrierea ruşilor făcută de Ahmad Ibn Fadlan este destul de puţin cunoscută, aşa că am încercat o traducere, după o variantă în limba engleză:

„I-am văzut pe ruşi când au sosit să facă negoţ şi au debarcat pe râul Volga. Nu am mai văzut chipuri perfecte ca ale lor, sunt precum palmierii, bălai şi nu poartă caftane. Bărbaţii poartă pelerine care le acoperă trupul pe jumătate şi le lasă unul din braţe descoperite. Fiecare dintre ei poartă un topor, o sabie şi un pumnal, de care nu se despart niciodată. Săbiile lor sunt de soiul frâncesc, cu lama lată. Fiecare bărbat este acoperit cu linii de culoare verde închis, din vârful degetelor până la gât, alcătuind desene şi altele asemenea. (…)

Sunt cele mai murdare creaturi ale lui Allah: nu se spală după ce merg la umblătoare şi nici după ce se împreunează cu femeile, nici măcar nu îşi spală mâinile după ce mânăncă. Într-adevăr sunt precum măgarii sălbatici.

Vin din ţara lor şi îşi leagă vasele pe Volga, pe malurile căruia îşi construiesc mari case de lemn. Se adună în aceste case câte zece sau douăzeci, uneori mai mulţi, alteori mai puţini. Fiecare are un pat pe care stă. Sunt însoţiţi de sclave frumoase care sunt de vânzare. Câte unul se împreunează cu sclava sa în vreme ce tovarăşii săi se uită la el. Uneori fac treaba asta în grup, fiecare în faţa celuilalt. Într-adevăr uneori se întâmplă ca un negustor să vină să cumpere o sclavă de la unul din ei, iar acesta tocmai să se împreuneze cu ea, iar rusul nu o va lăsa pe sclavă până ce nu îşi va fi potolit nevoia. De bună seamă că nu pot să nu-şi spele feţele în fiecare zi, dar fac asta în cel mai mizerabil fel cu putinţă. Să vă spun. În fiecare zi, o sclavă vine dimineaţa cu un lighean cu apă pe care îl dă stăpânului său. El îşi spală mâinile, faţa şi părul în apă, îşi udă pieptenul şi se piaptănă, îşi suflă nasul şi scuipă în lighean. Nu e nici o murdărie pe care să nu o facă în această apă. Când nu mai are nevoie, sclava duce ligheanul celui de lângă el, iar acesta face toate cele făcute de tovarăşul său. Sclava duce ligheanul de la unul la celălalt până când trece pe la toţi cei din casă, şi fiecare dintre ei îşi suflă nasul şi scuipă în apa cu care se spală pe faţă şi pe păr.

Când bărcile lor ajung la schelă toţi coboară ducând pâine, carne, ceapă, lapte şi băutură şi merg la un trunchi de lemn înfipt în pământ. Acest trunchi are cioplită o faţă de om şi are în spate alte trunchiuri înfipte în pământ. Când ajung în faţa trunchiului cel mare i se închină şi spun „Stăpâne, am venit de departe cu atâtea sclave preţuite atât şi atât şi cu atâtea blănuri, preţuite atât şi atât”. Continuă tot aşa până spune toate mărfurile pe care le-a adus, apoi spune „Ţi-am adus ofranda asta” şi lasă ce a adus în faţa trunchiului de lemn zicând „Aş vrea să-mi trimiţi un negustor care să aibă mulţi dinari şi care să cumpere de la mine tot ce vreau să vând fără să se târguiască la preţ”. Apoi pleacă. (…) Sunt dependenţi de alcool, pe care îl beau zi şi noapte. Câte unul dintre ei moare cu cupa în mână. (…)”

În istoriografia rusă este o dezbatere veche asupra originii primilor ruşi şi a amestecului dintre slavi şi vikingii coborâţi de la Marea Baltică. Cine a văzut filmul „Al treisprezecelea războinic” cu Antonio Banderas va recunoaşte în textul de mai sus sursa de inspiraţie a scenaristului. Textul lui Ahmad Ibn Fadlan conţine şi o descriere detaliată a înmormântării unei căpetenii a ruşilor de pe Volga. Traducerea de mai sus am făcut-o după varianta în engleză apărută în „Journal of Arabic and Islamic Studies”, Cambridge, Volume III, 2000 (varianta completă o găsiţi aici). Ideea traducerii mi-a venit după ce am citit textul de aici al lui Dan Alexe.