De ce au murit românii în Primul Război Mondial?

În prim plan, un ofiţer al monarhiei chezaro-crăieşti rânjeşte plin de mulţumire către aparatul de fotografiat. Cu mâinile în buzunarele mantalei şi cizmele lustruite de să-şi răsucească mustaţa în ele, triumfătorul oştean k.u.k. stă lângă un morman de cadavre ale soldaţilor români din Regimentul 45 Vlaşca. La marginea drumului de la Bartolomeu, lângă Braşov, într-o îngrămădeală nedefinită de braţe, trunchiuri şi picioare se iţesc ici şi colo câteva capete tunse scurt, cu feţele acoperite de sânge închegat. De-a lungul drumului se înşiră doamne elegante din societatea înaltă a Braşovului, venite să se bucure de spectacolul oferit de mormanul de cadavre valahe. Instantaneul a imortalizat hainele de sărbătoare ale braşovencelor la 1916: pălării cu flori şi pene, taioare pe talie, săculeţe de mână, fuste şi rochii până la gleznă. Sunt mulţumite, valahii au fost zdrobiţi, văd asta cu ochii lor. În stânga, în plan secund, câţiva prizonieri români, fără centiroane şi cu vestoanele descheiate, sapă groapa comună pentru camarazii morţi.

Imagine Art Historia, unde găsiţi mai multe detalii despre masacrul de la Bartolomeu.

Imagine Art Historia, unde găsiţi mai multe detalii despre masacrul de la Bartolomeu.

În 1916 România a mobilizat 750.000 de bărbaţi dintre care 535.706 au fost ucişi, răniţi, luaţi prizonieri sau au dispărut.Asta plasează România pe locul al optulea după Rusia, Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Italia şi Turcia (înaintea Statelor Unite, Bulgariei, Serbiei, Greciei etc. detalii aici).

Un procent de 10% dintre români au plecat la luptă, iar dintre aceştia 71% au fost victimele războiului. La acest număr mai trebuie adăugaţi şi cei 200.000 de civili morţi în urma epidemiei de tifos. Se poate spune orice, dar până la urmă România a plătit cu foarte mult sânge pentru Transilvania, Bucovina şi Basarabia.

La 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, preşedintele Traian Băsescu îşi dă seama că rezerviştii români nu mai pot fi mobilizaţi „în caz de ceva” – pentru că sunt plecaţi în mare parte în lumea largă. Băsescu nu o spune, dar istoricul Marius Diaconescu nu se sfieşte să arate că „în caz de ceva” există foarte puţine motive pentru ca românii să moară pentru ţara lor (aici). De fapt problema este dacă românii mai consideră România ca fiind ţara lor. Marius Diaconescu deplânge lipsa „valorilor” capabile să-i mobilizeze pe români „în caz de ceva”. După 25 de ani de „demitizare” = distrugerea tuturor simbolurilor naţionale este absolut natural să dispară orice fel de ataşament faţă de statul român confundat în acest moment cu clasa politică ticăloasă care ne conduce.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Inscripţia privind moartea lui Basarab I

„Leat 6860 la Câmpulung a răposat marele Basarab voivod”. Un singur rând scrijelit în tencuiala bisericii de la Curtea Domnească din Argeş, autorul fiind cel mai probabil chiar pictorul bisericii. Un pictor venit de prin sudul Dunării, din lumea bizantină de limbă slavă, de prin Macedonia sau din zona mănăstirilor din Kosovo, atras de monzile de aur promise de un mare voievod. Iar moartea patronului său l-a făcut să scrie un rând, un singur rând care dă azi atâtea bătăi de cap istoricilor.

După Henri Stahl şi Damian P. Bogdan, "Manual de paleografie slavo-română"

După Henri Stahl şi Damian P. Bogdan, “Manual de paleografie slavo-română”


 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Câteva gânduri la moartea proletcultistei Nina Cassian

Toţi scriitorii din România anilor ’50 poartă pe frunte pecetea crimei. Au contribuit nemijlocit la instaurarea teroarei comuniste, umpleau coloanele publicaţiilor de propagandă conform directivelor partidului. Au otrăvit ani în şir minţile şi sufletele românilor. Scriitorii proletcultişti nu au ucis cu mâinile lor, însă în spatele perdelei de fum create de ei au putut avea loc crimele perioadei staliniste din România. Orice ar spune, ei au trăit bine, în timp ce la Piteşti se desfăşura experimentul reeducării cu parul.

După căderea comunismului toţi proletcultiştii au început să-şi amintească de cum erau ei de fapt anti-comunişti în sufletele lor, cum şi ei au fost victime, cât de mult au suferit sau că de fapt au fost orbiţi de un entuziasm tineresc. Încă puţin şi spun că le-au lipsit trei minute să prindă trenul spre Făgăraş pentru a se alătura grupului Gavrilă Ogoranu. Părerea mea este că de fapt au fost nişte cinici. Ştiau foarte bine ce făceau, ştiau foarte bine că la adăpostul scriiturii lor se petreceau crime. Însă au preferat să scrie la comandă şi să-şi încaseze banii. Transformaţi în cameleoni, cu suflete de reptilă, toţi aceşti proletcultişti care au contribuit la instaurarea comunismului în România au încercat să se adapteze la modificările echilibrului din interiorul puterii comuniste de la Bucureşti. Când îşi pierdeau protectorii din partid deveneau brusc disidenţi. Însă permanent au fost legaţi ombilical de comunism. După 1989 au ieşit ca păduchii în frunte şi au ocupat punctele nodale ale comunicării publice din România, ei înşişi, copii lor ori copii lor de suflet.

Acelaşi traseu l-a avut şi poeta Nina Cassian, oricât s-a încercat recuperarea ei în spaţiul public în ultimii ani. În loc să-i prindem pe toţi aceşti proletcultişti într-un insectar al ororilor României, să le studiem otrava cu maximă precauţie – ca de obicei le-am răbdat obrăznicia cu care se insinuează în spaţiul public. O altă colosală insolenţă se petrece în prezent cu complicitatea unor tineri inconştienţi: modificarea istoriei, acoperirea adevărului cu straturi groase de minciună, internetul care ştie tot nu ştie de fapt nimic. Moartea Ninei Cassian a fost acoperită de laudele puternicilor zilei de ieri şi de azi. Să-i fie ţărâna uşoară şi s-o ierte Dumnezeu, că mult rău ne-a mai făcut!

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Ion Creangă şi Masoneria

Face ceva furori jurământul „de sorginte masonică” al lui Ion Creangă descoperit la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, aşa că m-am hotărât să scriu şi eu câteva rânduri pe marginea subiectului. Pe scurt: la Iaşi a fost descoprit un jurământ semnat de mai mulţi intelectuali ieşeni de la sfârşitul secolului al XIX-lea printre care şi Ion Creangă. (Detalii despre document şi o fotografie a lui aici). Iată cuprinsul jurământului:

[blockquote ]

Jur pe onoare şi conştiinţă/ Mă leg pe suflet şi pe Dumnezeu/ Să lucrez din toată inima pentru ridicarea neamului românesc/ Să respect şi să execut toate hotărârile luate de comitetul din care fac parte. Şi să păzesc secret absolut./ Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce

[/blockquote]

La o primă vedere documentul pare autentic: alfabetul, ortografia şi vocabularul corespund epocii, semnătura lui Creangă seamănă cu altele despre care se ştie că sunt sigur ale lui (ar trebui comparate şi iscăliturile restului cosemnatarilor, doar ca o verificare suplimentară). Ce lipseşte din articolul Adevărul: provenienţa documentului. Bun, provine din arhivele Muzeului Literaturii Iaşi, dar din ce fond? Nu poate fi o foaie volantă – face parte dintr-un dosar, dintr-un pachet de documente care a intrat în custodia muzeului printr-o donaţie, o moştenire. Identitatea proprietarului documentului dinaintea Muzeului Literaturii Iaşi ar putea spune multe despre originea lui şi chiar ar putea ajuta la datare, care în acest moment este apreciată între 1875 – 1883. Totodată, identitatea proprietarului anterior ar lămuri şi chestiunea „jurământului de sorginte masonică”.

Într-adevăr, despre trei dintre semnatarii documentului se ştie că au fost masoni (matematicianul Neculai Culianu, scriitorul şi politicianul Nicolae Gane, folcloristul Alexandru Lambrior). Însă formularea jurământului nu are nimic masonic în ea, mai ales referirea la „comitet” – pare mai degrabă să se refere la o asociaţie secretă naţionalistă. Eventualele alte documente de pe lângă acest jurământ ar fi fost de folos în lămurirea misterului. Ştim cu siguranţă că în aceeaşi perioadă Mihai Eminescu făcea parte dintr-o asociaţie secretă numită „Societatea Carpaţii” de la Bucureşti care se ocupa cu pregătirea studenţilor ardeleni ce făceau propagandă unionistă dincolo de munţi. Mi se pare mult mai probabilă apartenenţa lui Ion Creangă la o asociaţie de genul „Societatea Carpaţii”.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

De ce a abandonat Churchill Europa de Est

winston-churchill

Pe 22 mai 1945, la doar două săptămâni de la înfrângerea Germaniei naziste, pe biroul premierului britanic Winston Churchill se găsea dosarul ultrasecret cu numele de cod “UNTHINKABLE”. Coperta dosarului purta o explicaţie sumară “Ameninţarea Rusiei la adresa civilizaţiei occidentale”, iar numele de cod UNTHINKABLE era destinat unei operaţiuni cu adevărat de neimaginat: declanşarea unui atac al forţelor britanice şi americane împotriva aliatului de până în acel moment, Uniunea Sovietică. Scopul acestui atac era descris astfel “Obiectivul general şi politic este să impunem Rusiei voinţa Statelor Unite şi Marii Britanii”, “voinţa” fiind descrisă ca atingerea unei înţelegeri corecte în privinţa Poloniei. Premierul Churchill dorea să ştie dacă putea conta pe forţa militară în eliberarea Europei răsăritene din ghearele imperiului sovietic. Răspunsul militarilor britanici care au analizat posibilitatea unui război imediat cu sovieticii a fost unul care a pecetluit soarta est-europenilor: armata sovietică nu putea fi înfrântă în acel moment. Dosarul a rămas secret până în 1998.

 

Câteva citate traduse din acest document:

2. Obiectivul general şi politic este să impunem Rusiei voinţa Statelor Unite şi Marii Britanii. Deşi “voinţa” celor două state poate fi rezumată la o înţelegere corectă cu privire la Polonia, acest lucru nu limitează amploarea acţiunilor militare. Un succes rapid ar putea determina Rusia să se supună voinţei noastre, cel puţin pentru o perioadă; dar există posibilitatea ca acest lucru să nu se întâmple. Ruşii vor decide. Dacă vor război total, se află în postura să-l aibă.

3. Singura cale de a ne atinge obiectivul, având şi rezultate de durată, este victoria într-un război total, victorie înţeleasă în termenii menţionaţi în paragraful 2.

4. Dincolo de posibilitatea izbucnirii unei revoluţii în U.R.S.S. şi căderea actualului regim politic – subiect despre care nu avem competenţa să ne pronunţăm – înfrângerea Rusiei este posibilă prin:

a) Ocuparea unor zone metropolitane ale Rusiei, care să reducă posibilitatea de producere de armament, astfel încât rezistenţa să devină imposibilă.

b) O înfrângere categorică a trupelor ruseşti pe câmpul de luptă, astfel încât U.R.S.S. să nu poată continua războiul.

5. Situaţia poate evolua de aşa natură încât ruşii să se retragă fără să sufere o înfrângere decisivă. Foarte probabil că în acest caz ei vor adopta tactica pe care au folosit-o cu succes împotriva germanilor în conflictele precedente, profitând de întinderea teritoriilor. În 1942 trupele germane reuşiseră să ajungă în zona Moscovei, Volga şi Caucaz, dar tactica dezmembrării fabricilor, combinată cu dezvoltarea unor noi resurse şi ajutorul aliaţilor i-a permis U.R.S.S. să continue lupta.

6. Practic nu există nici o limită în privinţa distanţei până la care trupele aliate trebuie să pătrundă în Rusia pentru a face rezistenţa imposibilă. Nu ar fi suficient nici dacă trupele aliate ar ajunge la fel de repede până în zona în care au ajuns germanii în 1942, având în vedere că acestă pătrundere nu a dus la nici un rezultat decisiv.

Concluzii:

a) Dacă ne angajăm într-un conflict cu Rusia, trebuie să ne pregătim pentru un război total, care va fi lung şi costisitor.

b) Faptul că trupele noastre sunt inferioare numeric ne determină să fim sceptici în privinţa unei victorii rapide, chiar dacă din punct de vedere politic o astfel de victorie ar fi suficientă pentru a ne atinge scopurile.

Puteţi citi aici integral dosarul UNTHINKABLE.

 

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Ţigani şi robi, români şi rumâni

Povestea robiei ţiganilor din Ţara Românească în evul mediu este puţin mai complicată decât pare la prima vedere. Discuţia publică din ziua de azi şi multe din puţinele cercetări inexistente se sprijină mult prea mult pe propaganda aboliţionistă din secolul al XIX-lea care a premers desfiinţarea robiei. Nimeni nu încearcă măcar să pună fenomenul robiei ţiganilor în contextul epocii sale, ce să mai vorbim de o periodizare a acestei robii – pentru că vorbim de aproape 500 de ani de robie, o perioadă destul de lungă, timp în care condiţiile legale s-au tot schimbat.

Din fuga calului am selectat câteva documente mai speciale din volumul IX al seriei „Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale” (poate fi găsit online aici).

Greva fiscală a robilor ţigani

Documentele 98 şi 185 ne spun povestea unei greve fiscale a ţiganilor robi ai mănăstirii Cozia din anul 1657. Este vorba de ţiganii care munceau în exploatarea de sare de la Ocnele Mari şi care, după cum se plângea la 16 aprilie 1657 egumenul mănăstirii Cozia nu-şi mai plătiseră dările de câţiva ani şi îi ameninţau pe călugări cu bătaia. Voievodul Constantin Şerban le cere cămăraşilor de la Ocnele Mari să rezolve problema, ameninţând că le va tăia urechile ţiganilor nesupuşi. Pe 20 iunie 1657 ţiganii tot nu-şi plătiseră dările şi voievodul îi permite egumenului Ştefan de la Cozia să trimită la Ocnele Mari un ispravnic care să ia banii de la ţigani „chiar şi fără voia lor”. Nu ştim cum s-a încheiat conflictul, însă robi care să refuze să-şi plătească taxele vreme de câţiva ani reprezintă o situaţie specială care spune multe despre statutul ţiganilor robi.

Ţiganul proprietar de ţigani

Documentul 156 din 29 mai 1657 atestă o situaţie ciudată: un ţigan rob care la rândul lui deţine un rob ţigan. Astfel Stoica, ţigan al mănăstirii Căldăruşani, a împrumutat de la logofătul Stan 12 ughi (monezi de aur, echivalentul a ceva mai mult decât o uncie de aur, cca. 40 gr.) şi a pus gaj pentru acest împrumut o copilă de ţigan. Cu siguranţă nu era vorba de fiica ţiganului Stoica, deoarece aceasta ar fi fost de drept proprietatea mănăstirii – mai mult ca sigur „copila de ţigan” zălogită era o roabă aflată în proprietatea ţiganului Stoica, la rândul lui rob. Fenomenul robilor care deţineau alţi robi mi se pare relevant pentru situaţia robiei şi ar merita cercetat mai în detaliu.

Rumâni versus ţigani

„Rumânii” din Ţara Românească erau echivalentul iobagilor din Transilvania – ţărani lipsiţi de libertate personală, aflaţi în proprietatea stăpânului moşiei. Discuţia despre robie manifestă o mare indignare asupra faptului că ţiganii erau vânduţi şi cumpăraţi „precum vitele” – se merge până la a pretinde scuze şi posibil despăgubiri pentru robie. Doar că şi românii erau vânduţi (sau se vindeau) în „rumânie”. La 13 februarie 1657 voievodul Constantin Şerban întărea un document în care se arată că „megiaşii din satul Samara, moşnenii satului, ei înşişi s-au vândut rumâni acestui boier, cu fii şi cu partea lor de moşie, luând toţi bani gata pe ei, pe fiii şi pe părţile lor, câte 14 ughi şi jumătate de cap, anume: Pădure, cu 87 ughi; Opriş, cu 58 ughi; Fiera, cu 58 ughi etc.” (documentul 31). De asemenea rumânii erau schimbaţi „cap pe cap” cu ţiganii: „dau pentru rumânii judeciţi de ban, cap pentru cap: pentru fratele popii Stoica din Cioroi, cu trei fii, o dau pe Marina ţiganca, cu trei fii; pentru Cozma din Cruci cu doi fii, o dau pe Dilca şi cu fiica sa şi pe Stanca ţiganca etc.” (29 decembrie 1657, documentul 349).

Şi încă un exemplu: la 8 aprilie 1659 popa Vladul din Obislav (rumân al mănăstirii Glavacioc) cumpăra cu 62 de ughi un sălaş de ţigani (Vidul cu ţiganca lui Stanca şi cu un fiu Sava şi cu o fată Curasiia) pe care îl dădea mănăstirii în schimbul eliberării sale din rumânie (documentul 698). Mănăstirile nu aveau nici o reţinere în a deţine iobagi preoţi.

În epocă „rumânia” era percepută ca o stare apropiată robiei: astfel, popa Toma din Voinigeşti află că vărul său Laţco, „rumân” al postelnicului Cornea, fusese vândut paharnicului Stamatie. Popa Toma „au făcut cum au putut”, a strâns banii plătiţi de Stamatie şi a încercat să-l răscumpere de la acesta pe Laţco – „să-l răscumpere din rumânie şi să fie acesta slobod, căci este sângele lui, decât să-l cumpere Stamatie, să-i fie rob”. Stamatie a refuzat tranzacţia, însă divanul domnesc a decis că fiind vorba de legătură de sânge, popa Toma are dreptul să-şi răscumpere ruda, iar Stamatie a fost obligat să accepte banii şi Laţco a fost slobozit. (documentul 723)

Lucrurile erau mai complicate decât pare la prima vedere.

[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Un raport al serviciilor româneşti de informaţii despre Ucraina

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Proclamarea „Republicii Populare a Doneţkului” arată că Rusia nu se mulţumeşte cu Crimeea şi că procesul de dezmembrare a Ucrainei va continua. De când au început tulburările din Ucraina am spus că pentru a înţelege ce se întâmplă acolo trebuie să privim la istoria locurilor şi mai ales la războiul civil din timpul revoluţiei bolşevice (aici).

Dar şi evoluţia interbelică a Ucrainei este cât se poate de relevantă pentru evenimentele din ziua de azi. Iar aici vă propun spre lectură un raport despre Ucraina alcătuit de Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti în ianuarie 1939. Este un fragment dintr-o analiză mai amplă care se referea la intenţiile Germaniei faţă de Europa de Est, iar Ucraina juca un rol extrem de important în ofensiva germană. Aşa că analiştii S.S.I. au făcut o istorie a teritoriilor ucrainene din cele mai vechi timpuri, inclusiv o relatare a războiului civil ucrainean de după Primul Război Mondial. Analiza continuă cu o prezentare a intenţiilor politice ale Poloniei faţă de Ucraina, ca şi cele ale Germaniei în oglindă cu dorinţele naţionaliştilor ucraineni.

Raportul de care vă vorbesc s-a aflat pe biroul regelui Carol al II-lea, dar şi cel al premierului Armand Călinescu. Cel puţin concluziile acestui raport mi se par valabile şi pentru ziua de azi, indiferent dacă numele unor ţări trebuie înlocuite:

În general, faţă de problema ukrainiană, Germania a adoptat un plan amănunţit şi unitar conceput, pentru a cărui realizare sunt prevăzute următoarele etape:

1. Constituirea pe teritoriul Ukrainei Subcarpatice a unor puternice organizaţiuni naţionaliste ukrainiene, prin concentrarea elementelor extremiste din rândurile emigraţiei şi minorităţii ukrainiene de pretutindeni.

2. Provocarea de tulburări şi răscoale printre cei 7 milioane de ukrainieni din Polonia, care să fie îndemnaţi să ceară sprijin din afară pentru obţinerea autonomiei.

3. Somarea guvernului din Varşovia, pe baza principiului autodeterminării popoarelor, să admită creearea unui Stat Ukrainian independent, care să înglobeze teritoriile ukrainiene din Ceho-Slovacia şi Polonia şi

4. Întrebuinţarea aceluiaş sistem pentru deslipirea Ukrainei Sovietice de URSS şi formarea finală a Statului Ukrainei Mari.

Raportul merită citit, fie şi pentru sinteza istoriei Ucrainei.

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre Ucraina, ianuarie 1939

[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Craniul lui Ştefan Foriş şi politica făcută cu ranga de comunişti

craniu-stefan-foris

CNSAS a digitizat dosarul anchetei PCR din 1968 privind abuzurile Securităţii, dosar în care se găsesc câteva fotografii de la deshumarea lui Ştefan Foriş (aici). Secretarul general al Partidului Comunist Român din timpul războiului a fost „lichidat” cu o rangă în vara anului 1946 din porunca partidului pe care l-a slujit cu credinţă. Ucigaşul cu ranga a fost Timofei Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie – şeful Securităţii între 1949 – 1963.

Pagina Wikipedia a lui Gheorghe Pintilie pune sub semnul întrebării informaţiile conform cărora acesta l-ar fi ucis pe Ştefan Foriş (aici).

gheorghe-pintilie-wikipedia

Gheorghe Pintilie îşi mărturisea senin crima comisă în 1946, declaraţia scrisă de mâna lui poate fi citită în dosarul CNSAS. Mai mult, criminalul era foarte liniştit la mai bine de 20 de ani de la comiterea crimei, îşi declara iubirea faţă de partid şi ştia că nu va fi pedepsit. Pentru că oamenii Moscovei care au ucis în România nu au fost pedepsiţi niciodată. Istoria şi monstruozitatea acestor crime – ca şi povestea personală a criminalilor – sunt foarte puţin cunoscute în ziua de azi. Stângiştii de modă nouă mai au puţin şi refac romantismul ilegaliştilor comunişti din perioada interbelică, făcând uitate subteranele ucigaşe ale epocii.

Ştefan Foriş a crezut în partidul comunist din tot sufletul. Deşi era secretarul general al PCR în 1944, a predat conducerea partidului aproape fără să se opună – era un soldat disciplinat. A mers la moarte fără să schiţeze cel mai mic gest de autoapărare, precum un oştean credincios. Gheorghe Pintilie a ucis un om cu ranga fără să clipească şi l-a îngropat în subsolul unei case din centrul Bucureştiului. În tinereţe Gheorghe Pintilie a ucis preoţi şi culaci în timpul revoluţiei bolşevice, apoi a fost antrenat ca spion la Tiraspol şi paraşutat în România. Arestat, a fost închis alături de Gheorghe Gheorghiu Dej şi restul comuniştilor din România. Când Dej împreună cu Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au ajuns la concluzia că Ştefan Foriş a fost un trădător al partidului şi i-au dat sarcina să-l lichideze pe Foriş – Gheorghe Pintilie a executat ordinul.

Pe lângă Foriş a mai fost descoperit un anume „Bulgarul”, lichidat tot de Gheorghe Pintilie plus un al treilea cadavru provenit din fierbintea vară a anului 1946. Prin câte alte subsoluri din Bucureşti zac cadavre de oameni ucişi de comunişti? Încercarea de impunere a legalităţii pornită de Ceauşescu a eşuat. Partidul a anchetat în 1968 o parte din crimele Securităţii – însă nu s-a ajuns la procuratură şi judecată, criminalii nu au fost pedepsiţi. Gheorghe Pintilie a murit în 1985 cheltuindu-şi pe băutură pensia de general de Securitate.

[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]