Vintilă vodă, buzoianul ajuns împărat bizantin

spada

Buzoian modest, Vintilă vodă al Ţării Româneşti a fost acaparat de olteni (cruntă ironie a istoriei, tocmai oltenii au fost cei care l-au căsăpit!). Confuzia provine de la cronicarul care ne spune că Vlad Vintilă a fost „judeţ de Slatina” – aşa că mulţi s-au grăbit să-l treacă Oltul şi să-i confere o stradă în Slatina de azi. Puţin cunoscătorii de istorie n-au stat să se mai întrebe de ce presupusul oltean ar fi avut toate moşiile în zona Buzăului, pe lângă „Slatina” transformată în Râmnicu Sărat.

Buzoienii au preferat să meargă pe sub radarul istoriei. Cam 200 de ani de la apariţia Ţării Româneşti buzoienii aproape că nu apar în documente. Explicaţia oferită de Marian Coman ar fi că zona de graniţă a Buzăului prefera să-şi vadă de viaţă, ţinându-se departe de centrul puterii reprezentat de domnia stabilită în zona submontană a Argeşului şi Dâmboviţei, centru aflat sub influenţa puternicelor clanuri boiereşti de dincolo de Olt. Personal eu îi văd pe buzoienii vremii ca pe nişte contrabandişti de succes cu zona Braşovului, pe drumul foarte puţin controlat din regiune, dar aceasta este o ipoteză ce trebuie verificată.

Documentele dintre 1300 şi 1500 nu-i menţionează pe buzoieni – însă asta nu înseamnă că nu existau. Apar brusc în izvoare la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea cu prilejul mai multor litigii legate de moşii, litigii pentru a căror rezolvare buzoienii încep să facă apel la puterea domniei. (Marian Coman avansează teza, de altfel logică, conform căreia puterea şi influenţa voievozilor din Ţara Românească s-a extins treptat asupra regiunilor mărginaşe.)

Un voievod de compromis

În condiţiile luptelor dinastice duse de influentul clan al Craioveştilor la începutul secolului al XVI-lea, clanurile boierilor buzoieni au reuşit să-l suie pe tron pe Vlad Vintilă în anul 1532. Predecesorul său, Vlad Înecatul a avut ca principală ocupaţie uciderea boierilor olteni (care au încercat de mai multe ori să suie pe tron protejaţi de-ai lor). Însă în vara anului 1532 Vlad Înecatul s-a îmbătat şi a pornit să se plimbe călare prin Bucureşti, a căzut în Dâmboviţa şi s-a înecat.

În aceste condiţii, probabil pentru pacificarea ţării, s-a ajuns la alegerea drept domnitor a unui boier obscur, din Buzău. După cum spune cronicarul:

[blockquote](…) boiarii (…) s-au dus cu toţii de l-au luat şi l-au pus domn. Dar au greşit, că nu trecu vreame multă, ci au venit cu cruzie, de au tăiat pe mulţi boiari.[/blockquote]

Cel mai probabil Vintilă vodă a continuat obiceiul înaintaşului său şi a căsăpit mai ales boieri olteni, care au ajuns destul de repede la concluzia „decât el pe noi, mai bine noi pe el”. Aşa că i-au organizat lui Vintilă vodă în 1535 o vânătoare domnească pe apa Jiului, desfăşurată astfel:

[blockquote](…) s-au dus în primblare cătră Craiova, ca să vâneze pădurile Jiiului, ca să prinză cerbi şi alte vânaturi mai mari, de vreme ce într-aceale părţi de loc se află vânaturi multe şi mari. Iar pe lângă aceastea Vintilă vodă avea gând să mai tae o seamă de boiari, dar, simţind boiarii, s-au vorbit cu toţii pe taină şi au năvălit ei mai nainte, de au tăeat pă domn în malul Jiiului şi au scăpat ei dă moarte. (…)[/blockquote]

Şi aşa s-a sfârşit domnia singurului buzoian care a urcat vreodată pe tronul Ţării Româneşti. După această experienţă tristă clanurile boiereşti ale Buzăului îşi caută de treabă pe tărâmurile lor până în zilele noastre. Însă aventurile lui Vintilă vodă nu aveau să se încheie aici.

Răzbunarea călugărilor greci

În biserica mare a mănăstirii Cutlumus de la Muntele Athos se găsea până de curând portretul împăratului bizantin Ioan Tzimiskes. Împodobit cu toate însemnele imperiale bizantine, personajul era desemnat ca atare şi de o inscripţie menită să-i ateste identitatea. Însă la o restaurare recentă a reieşit că barba personajului, ca şi numele imperial, erau în realitate adăugiri ulterioare picturii originale. După curăţarea acestor vopsele adăugate a ieşit la iveală lângă fostul „împărat” şi un personaj secundar, cu numele „Drăghici” (fiu atestat al lui Vintilă vodă). Cercetătorul grec Nikos Dionysopoulos l-a identificat pe „fostul împărat” Ioan Tzimiskes cu voievodul Vintilă al Ţării Româneşti, al cărui sprijin financiar pentru mănăstirea Cutlumus este cunoscut din numeroase documente. Un alt portret al lui Vintilă vodă exista încă în 1744 într-o capelă a mănăstirii Cutlumus, alături de portrete ale voievozilor Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab şi Radu cel Mare. Din păcate acest al doilea portret al lui Vintilă vodă a dispărut. Dacă ajungeţi pe la mănăstire Cutlumus şi este posibil, v-aş ruga să fotografiaţi acest portret puţin cunoscut al lui Vintilă vodă, îl găsiţi lângă Sfântul Cristofor, pe latura de nord.

Părerea mea ar fi că după secularizarea averilor mănăstireşti, călugării de la Cutlumus i-au pictat o barbă falsă nedreptăţitului Vintilă vodă şi i-au schimbat numele în Ioan Tzimiskes. Trucul a funcţionat pentru că în acest portret Vintilă vodă este redat cu toate însemnele imperiale bizantine, ceea ce confirmă teoria „Bizanţ după Bizanţ” a lui Nicolae Iorga: după căderea Constantinopolului, domnitorii români au fost principalii protectori şi susţinători ai credinţei ortodoxe la sudul Dunării.

(cf. Ştefan Andreescu, Addenda et Corrigenda, Studii şi materiale de istorie medie, vol. XXII, 2004)

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Cât de nespălaţi erau românii în evul mediu?

ciubar

Din puţinele izvoare scrise care se referă la acest subiect reiese că nu se fereau foarte tare de apă şi săpun. Pe la 1500 şi puţin, voievodul Radu cel Mare îl trimitea la Braşov pe boierul Oancea să-i cumpere săpun în valoare de 35 de florini (aproximativ 280 grame de aur) – o cantitate zdravănă, iar cu săpunul nu prea ai ce face altceva decât să te speli sau să speli hainele.

În aceeaşi perioadă, principele Mircea, fiul domnitorului Mihnea cel Rău, îşi trecea în catastiful de cheltuieli de la Braşov achiziţionarea de săpun, dar şi achitarea unor servicii ce ţin de igiena personală: „pentru spălat” sună o însemnare, deşi nu e clar ce anume; în altă loc notează că a trimis perne la spălat sau cămăşi. Principele Mircea şi-a cumpărat şi „un ibric pentru spălat”, dar şi „verigi pentru ieşitoare” – iar nu e foarte limpede despre ce a fost vorba, în orice caz, avea de-a face cu groapa din fundul curţii.

Ar trebui cumva sistematizate descoperirile arheologice de conducte şi săli de baie, care nu sunt chiar puţine şi puse laolaltă cu relatările scrise despre obiceiurile de igienă ale românilor din evul mediu. S-ar mai împrăştia impresia falsă că medievalii erau nişte nespălaţi plini de râie pe care ţopăiau păduchii.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Cum a ajuns România să aibă o imagine proastă

oglinda

Începând cu evul mediu românii au fost priviţi dacă nu cu simpatie, atunci măcar de pe o poziţie neutră. La un moment s-a produs o ruptură şi imaginea românilor s-a degradat masiv, au apărut o mulţime de legende, mituri şi clişee (unele cu un sâmbure de adevăr) care ne vopsesc în culori sumbre. Prin 2000 şi ceva un studiu privind imaginea României a stabilit că aceasta este legată de următoarele cuvinte cheie: Ceauşescu, Dracula, câini vagabonzi, orfelinate. Între timp orfelinatele au fost înlocuite cu ţigani, restul a rămas neschimbat. Nu prea poţi face foarte multe cu o astfel de imagine.

În evul mediu principalele teme de discuţie în scrierile occidentalilor despre români se refereau la originea latină şi religia ortodoxă (situaţie inexplicabilă!), luptele împotriva turcilor şi diversele alianţe regionale. În secolul al XVIII-lea occidentalii observau sărăcia atotcuprinzătoare generată de exploatarea fanariotă şi corupţia generalizată.

În secolul al XIX-lea se cristalizează o imagine pozitivă a românilor: popor european de origine latină, exotic prin confesiunea ortodoxă, îmbrăcăminte şi obiceiuri, însă hotărât să se occidentalizeze, pornit pe reforme şi modernizare. După 1918 se produce prima ciobire masivă a imaginii românilor în lumea occidentală. Unirea cu Transilvania şi unirea cu Basarabia au declanşat o serie de campanii de presă anti-româneşti avându-şi originile la Budapesta şi Moscova. Imaginea României a început să sufere din ce în ce mai mult. Au existat şi accidente, precum cazul lui Leon Cotnăreanu, căsătorit cu văduva parfumierului francez Coty, care s-a implicat în afacerile familiei şi a stârnit furia fiilor milionarului francez care au declanşat o virulentă campanie de presă anti-românească în cotidianul Le Figaro (episod povestit cu mult umor de Constantin Argetoianu).

Însă prima jumătate a secolului XX a adus alături de creşterea influenţei mass-media şi o industrializare şi structurare a campaniilor de imagine. România încă a mai avut prieteni la Paris şi Londra, însă Budapestei şi Moscovei i s-a alăturat Berlinul care a instrumentat mai multe campanii de presă anti-româneşti. După cel de-al Doilea Război Mondial România a intrat într-un con de umbră – din care a ieşit la mijlocul anilor ’60 când în urma ieşirilor anti-sovietice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu a început să aibă parte de o imagine din ce în ce mai bună în presa occidentală. Ca de exemplu în clipul turistic britanic de mai jos.

În a doua parte a anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 s-au produs două fenomene conjugate. Ceauşescu a intrat în conflict cu occidentalii din motive economice, iar sovieticii au declanşat o operaţiune de imagine anti-românească la care au participat toţi „aliaţii” din blocul comunist (operaţiune descrisă pe larg de Larry Watts în cartea „Fereşte-mă Doamne de prieteni…”). Campaniile de presă anti-româneşti au continuat violent la începutul anilor ’90 şi s-au mai potolit oarecum după aderarea la NATO şi UE. Au fost reluate cu intensitate din ce în ce mai mare pe tema migraţiei economice şi cea a problemei ţiganilor. Ziarul Gândul a demontat câteva astfel de campanii – însă este un demers inutil, britanicii nu citesc ziarul Gândul, iar cauzele noilor campanii anti-româneşti le-am explicat aici.

Nu m-am referit aici la campaniile de presă care aveau ca temă probleme reale, mă refer la intensitatea cu care au fost duse şi la sublinierea permanentă a aspectelor negative. Este o situaţie asemănătoare cu celebra replică sovietică „… da, dar voi omorâţi negri” la orice ar spune un american. Orice ar spune un român primeşte automat replici de genul: sunteţi corupţi, sunteţi ţigani, aveţi câini vagabonzi, l-aţi avut pe Ceauşescu etc. Dacă pricepeţi mecanismul vă puteţi distra şi voi cu occidentalii: când întâlniţi un german insistaţi cât mai mult asupra Holocaustului, dacă aveţi de-a faceţi cu un francez discutaţi pe larg chestiunea colaboraţionismului cu naziştii etc. Toţi au schelete în dulap.

Revenind la imaginea României. Chestiunea nu prea are rezolvare. Intervenţiile punctuale ale unor ambasadori şi cumpărarea de articole publicitare sunt ineficiente. Partea cea mai tristă este că o mare parte dintre români au început să creadă în temele propagandei anti-româneşti şi au început şi ei să le promoveze. Îi spui unui om ani de-a rândul că e tâmpit şi până la urmă va începe s-o creadă şi să se comporte ca atare.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Puţină ipocrizie franceză. Parisul înfloritor sub ocupaţia germană

În 2008 presa franceză se inflama împotriva unei expoziţii fotografice care prezenta viaţa veselă din Parisul aflat sub ocupaţie germană. Sute de fotografii color făcute de Andre Zucca ne pun în faţa ochilor un Paris înfloritor, cu oameni care nu par foarte afectaţi de cizma grea a naziştilor. Mai mult, soldaţii germani se plimbă fără teamă printre milioanele de francezi care îi privesc ca parte a peisajului. Ideea principală a fost că fotografiile au fost realizate pentru o revistă de propagandă germană, astfel că fotograful a căutat să arate partea frumoasă a lucrurilor din Parisul ocupat. Sigur, fotograful este vinovat. Îmi vine greu să cred că toate imaginile de aici au fost regizate. Cea mai grăitoare mi se pare imaginea pe care am preluat-o aici, cu soldatul german singur care îndrăzneşte să coboare la metrou.

Soldat german singur la metrou în Paris

Soldat german singur la metrou în Paris

Acest scandal mai vechi mi-a fost reamintit de cartea lui Sonke Neitzel, „Soldaten. On fighting, killing and dying”. Istoricul german se foloseşte de mii de pagini de transcrieri ale convorbirilor dintre prizonierii germani înregistrate în secret de serviciile de informaţii britanice. La un moment dat, unul din prizonierii germani spune ceva de genul: după ce vom ocupa Londra sigur nu ne va fi la fel de uşor ca în Paris, aici englezii sunt în stare să ne omoare. Această mărturie a unui soldat care încă credea sincer în victoria finală a lui Hitler vine să-mi confirme fotografiile care i-au scos din sărite pe francezi.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

De ce se aliază Ungaria cu Rusia

viktor-orban-vladimir-putin

Deoarece nu are nici o altă opţiune pentru a-şi păstra o politică externă proprie. Din punct de vedere militar Ungaria nu poate fi apărată: o câmpie traversată de un fluviu cu o metropolă în mijloc, toate obstacolele naturale din jurul aceste câmpii fiind controlate de statele vecine. Din punct de vedere economic un stat agrar şi furnizor de servicii, precum toate celelalte din jurul său – deşi mult mai bine organizat. Cu o populaţie de 9 milioane de locuitori, fără o politică externă agresivă Ungaria ar cădea în clasa statelor europene de genul Slovaciei şi Sloveniei. Un satelit la periferia imediată a puterii germane. Dacă Ungaria s-ar conforma politicilor externe comune ale Uniunii Europene ar deveni un furnizor de forţă de muncă şi nimic mai mult.

Ungaria are nevoie de conflict, are nevoie să iasă în evidenţă. Slăbiciunile enumerate mai înainte sunt compensate de câteva instrumente puse pe picioare imediat după Tratatul de la Trianon: o propagandă bine articulată şi o reţea globală de lobby şi influenţă mediatică. Principala temă de bătaie: drepturile minorităţilor naţionale din bazinul dunăreano-carpatic. Principala strategie: găsirea unui aliat puternic care să-i promită orice formă de anulare a Tratatului de la Trianon. În anii ’90 au fost marile state europene şi Statele Unite – însă stabilizarea centrului european prin Uniunea Europeană nu i-a satisfăcut Ungariei principala cerere, modificarea condiţiilor Tratatului de la Trianon.

De aproape 100 de ani, Ungaria nu şi-a modificat obiectivele şi mijloacele politicii externe – însă nici nu are cum să găsească soluţii noi. Acest blocaj s-a transformat într-un fel de psihoză generalizată la nivelul societăţii – de aici apare şi solidaritatea populaţiei faţă de Viktor Orban şi extremiştii de la JOBBIK. Pe de o parte Viktor Orban ar trebui inventat dacă nu ar exista – pentru că el este singurul obstacol în calea JOBBIK, fără Viktor Orban extremiştii ar lua cu uşurinţă puterea la Budapesta. În acelaşi timp Viktor Orban a studiat foarte bine tratatele europene şi ştie exact până unde poate întinde coarda fără să o rupă. Cam aşa a apărut alianţa Ungariei cu Rusia. Budapesta şi-a găsit noul protector de la care să ceară revizuirile dorite.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

De unde a apărut ideea cu tăbliţele de la Tărtăria şi prima scriere din lume

Îi voi dezamăgi pe mulţi când spun că o unguroaică a avut prima dată ideea să susţină că tăbliţele de lut inscripţionate cu diverse simboluri din Transilvania reprezintă o formă de scriere. Este vorba de baroneasa Zsofia Torma din Transilvania care a studiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea situl arheologic de la Turdaş. Acolo a descoperit sute de tăbliţe de lut de tipul celor de la Tărtăria (iar Tărtăria este la o aruncătură de băţ de Turdaş).

În contextul exploziei de descoperiri arheologice şi descifrări ale unor alfabete uitate din epoca sa, Zsofia von Torma a lansat ideea că tăbliţele descoperite de ea la Turdaş ar purta şi ele o formă de scriere. Ipoteza a fost respinsă de arheologi vestiţi ai epocii, a urmat o dezbatere intensă, până la urmă nu s-a ajuns la o concluzie clară. (Detaliile dezbaterii şi ale istoriei sitului arheologic de la Turdaş le găsiţi aici, iar aici puteţi vedea imagini cu schiţe ale multor tăbliţe de lut inscripţionate de la Turdaş descoperite de Zsofia Torma).

Tăbliţe cu inscripţii de la Turdaş, descoperite de Zsofia Torma

Tăbliţe cu inscripţii de la Turdaş, descoperite de Zsofia Torma

Tăbliţele de la Tărtăria au fost descoperite în 1961 şi de atunci s-a construit o întreagă poveste în jurul lor, fiind oarecum ignorată Zsofia Torma, cea care a lansat prima dată ideea că tăbliţele neolitice din Transilvania ar purta o formă de scriere. Discursul din jurul tăbliţelor de la Tărtăria a fost inclus în teoria continuităţii poporului român (inutil din punctul meu de vedere). În primul rând nu prea poate fi vorba de o scriere, mai degrabă ar fi vorba de amulete cu simboluri magice. Şi chiar dacă ar fi vorba de o formă de scriere este imposibil să fie descifrată câtă vreme nu ştim ce limbă vorbeau fabricanţii tăbliţelor de acum 7.000 de ani (şi îmi vine greu să cred că va fi recuperată vreodată acea limbă). Apoi, foarte puţin promotori din România ai tăbliţelor de la Tărtăria ţin seama de faptul că tăbliţe asemănătoare au fost descoperite şi la sudul Dunării – în realitate avem de-a face cu o civilizaţie care a acoperit bazinul balcani al Dunării. Care civilizaţie a fost ştearsă din istorie de invaziile ariene (ale indo-europenilor) – aşa că e foarte greu de vorbit de o continuitate. Cu siguranţă a fost vorba de o civilizaţie neolitică avansată, cu legături comerciale extinse în bazinul mediteranean, cu o cultură şi o religie bine articulate, doar că această civilizaţie nu le-a putut ţine piept invadatorilor arieni înarmaţi cu topoare de bronz.

Revenind: promotorii tăbliţelor de la Tărtăria ca primă formă de scriere din România nu sunt singuri pe lume. Au colegi foarte dedicaţi în Ungaria. De exemplu, Friedrich Klara şi Szakacs Gabor susţin că scrierea de pe tăbliţele de la Tărtăria şi Turdaş seamănă foarte mult cu alfabetul secuiesc. Mai pe scurt: ungurii au venit în Transilvania înaintea ungurilor (detalii aici). Altă pierdere de vreme din punctul meu de vedere: Simon de Keza spune clar că alfabetul secuilor este în realitate alfabetul românilor.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Cearta popilor români din Braşov de la 1615

În urmă cu 400 de ani a izbucnit un scandal între popa Constantin şi popa Stan de la biserica Sfântul Nicolae din Braşov. N-a fost o ceartă oarecare între doi popi: a fost implicat mitropolitul Teoctist al românilor din Transilvania, Senatul Braşovului, s-a ajuns până la Dieta Transilvaniei şi principele Gabriel Bethlen – iar în momentul culminant al scandalului s-a produs şi o mică răzmeriţă a românilor din Şcheii Braşovului, care se temeau că vor rămâne fără biserică.

Cronica lui Radu Tempea a consemnat conflictul în câteva rânduri:

[blockquote]„După aceea au rămas în locul părintelui Mihail fiu-său popa Constantin, iar măcar că era şi tânăr, tot îi fu a purta grija bisericii. Atunci n-au fost şi alt preot la sfânta biserică şi au luat lângă sine pe popa Stan. Şi puţină vreme au trăit amândoi în pace şi apoi s-a sculat popa Stan să fie mai mare şi întru aceia s-au amestecat lucrurile. Deci văzând cinstitul sfat (Senatul Braşovului) atâta val şi gâlceavă, socotit-au şi au scos pe popa Stan de la biserică şi s-au dus la Făgăraş, de au fost preot la un sat şi moartea lui i-au fost că l-au trăsnit într-o şură, de au ars împreună cu un fiu al lui anume Vasile şi aşa s-au săvârşit ticăloşeşte în anul 1632”.[/blockquote]

Din fericire cronicile saşilor oferă mult mai multe detalii asupra evenimentelor din vara anului 1615 de la Braşov. În realitate, în spatele conflictului se găsea un boier român din Făgăraş, Petru de Recea, fratele lui Ştefan de Recea (mai bine cunoscut drept Fogarasi Istvan, autorul mai multor traduceri religioase din maghiară în română). Miza conflictului: atragerea bisericii româneşti din Şcheii Braşovului în programul de trecere a românilor la confesiunea calvină, un proiect favorit al principelui Gabriel Bethlen. Am pregătit pentru Magazin istoric un articol cu toate detaliile scandalului, va apărea în luna iulie.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Hitler despre România: trebuie să devină o ţară agricolă

Adolf-Hitler

Ideea transformării cu orice preţ a României într-o ţară agricolă nu le-a venit prima dată sovieticilor. Este o idee mai veche şi a avut-o şi Adolf Hitler. Din păcate se pare că a dispărut sămânţa românilor care au fost în stare să se opună acestei idei: România de azi este o ţară agricolă, iar cei care au adus-o în situaţia asta le reproşează românilor că sunt ţărani. Dar să vedem ce spunea Hitler despre România pe 25 iulie 1941 (perioadă în care soldaţii români luptau pe frontul de est şi România era aliată cu Germania nazistă fără să existe un tratat de alianţă). Părerile lui Hitler exprimate în timpul meselor au fost notate din ordinul lui Martin Bormann şi recuperate după război.

[blockquote source=”Hugh Trevor Roper, Hitler’s table talk 1941-1944. His Private conversations, Enigma Books, New York City, 2000, p. 14″]

Vineri 25 iulie 1941, la prânz

România trebuie să devină o ţară agricolă. România ar face bine să renunţe pe cât posibil la ideea de a avea o industrie proprie. Îşi va direcţiona bogăţia pământului ei către piaţa germană. Va primi în schim de la noi bunurile fabricate de care are nevoie. Basarabia este un adevărat grânar. Astfel, proletariatul român care este contaminat de bolşevism va dispărea şi ţara nu va mai duce lipsă de nimic. Trebuie să recunosc că regele Carol a acţionat în această direcţie.

[/blockquote]

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]