Imobiliare româneşti de la 1600 încoace

bordei

Istoricul Damaschin Mioc a analizat la un moment dat mai multe categorii de preţuri din Ţara Românească în perioada medievală. Mi-au atras atenţia preţurile la case şi cai, pe care le-am adus în ziua de azi, printr-o aproximare destul de grosieră care nu ţine seama de multe detalii. Dar a rezultat o imagine interesantă.

În jurul anului 1600 o casă de piatră cu pivniţă la Târgovişte se vindea cu preţuri cuprinse între 50 -70 de florini (la 8 grame de aur un florin rezultă un preţ între 400 – 560 grame de aur, iar la 31 de euro gramul de aur: 12.400 – 17.300 euro). În Bucureşti, în aceeaşi perioadă, o casă asemănătoare se vindea cu 92 de florini (740 grame de aur – 23.000 de euro). Caii de rasă – pe care i-aş echivala în ziua de azi cu maşinile de lux – aveau preţuri cuprinse între 90 – 170 de florini (720 grame aur – 22.000 euro până la 1360 grame aur – 42.000 euro).

Una peste alta nu mi se par foarte diferite preţurile. În cazul caselor trebuie adăugate la preţ instalaţiile moderne plus creşterea populaţiei şi implicit creşterea preţurilor, dar de principiu între 12.000 şi 23.000 de euro îţi poţi cumpăra în ziua de azi o casă cu condiţii medievale.

P.S. Am făcut o greşeală majoră. Florinul avea 3,5 g aur, aşa că toate preţurile se înjumătăţesc.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Ana Pauker hotăra avorturile kominternistelor românce

În introducerea la jurnalul comunistului bulgar Gheorghi Dimitrov* am găsit o referinţă tulburătoare. Ana Pauker decidea cine dintre studentele românce la Komintern putea sau nu să avorteze. Nu există detalii suplimentare, dar Dimitrov, în calitatea lui de şef al Kominternului în anii celui de-al Doilea Război Mondial cu siguranţă ştia destule astfel de detalii murdare.

Chestiunea mi se pare pur şi simplu monstruoasă. Ana Pauker deţinea o putere fabuloasă asupra femeilor din România care se alăturaseră Kominternului. Monstruos mi se pare modul în care aceste femei erau lipsite de puterea de decizie asupra propriului corp, chestie care se apropie de dezumanizare. Poate una dintre aceste femei îşi dorea copilul – însă Ana Pauker putea să curme viaţa acelui copil – iar cea mai mică ezitare din partea împricinatei arunca umbra îndoielii asupra ataşamentului ei faţă de Partid. Sau Ana Pauker putea decide că o altă studentă nu putea să avorteze, iar pe viitor copilul putea deveni dovada „descompunerii morale” – expresie sinonimă în jargonul comunist cu promiscuitatea. O chestie ciudată: cu voie de la Lenin comuniştii propovăduiau libertinajul sexual, însă în vremea lui Stalin „descompunerea morală” devenise o acuzaţie care putea aduce excluderea din partid şi chiar o condamnarea. „Descompunerea morală” era una dintre cele mai facile acuzaţii printre kominterniştii atinşi de fervoarea promiscuităţii.

În literatura recentă Ana Pauker este recuperată uşor-uşor, prezentată ca o victimă a primitivului Gheorghe Gheorghiu Dej, iar nu ca o monstruozitate a Kominternului, aşa cum bine a fost surprinsă pe coperta revistei Time.

ana-pauker-time

* The Diary of Georgi Dimitrov 1933-1949, Yale University Press, 2003

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

23 august 1944, Basarabia şi British Pathe

british-pathe

Un filmuleţ difuzat la Londra în 1944 prezintă un caz clasic de propagandă. În acei ani lipsiţi de televiziune ştirile filmate erau difuzate în cinematografe, iar British Pathe a vârât în minţile englezilor propaganda sovietică. Filmuleţul de mai jos l-am găsit în arhiva British Pathe de pe youtube.com

De la bun început ni se spune limpede că râul Prut este graniţa dintre Rusia şi România. Apoi că imaginile au fost furnizate de Moscova – cel mai probabil şi textul citit de crainicul britanic tot în laboratoarele de la Moscova a fost scris. Dacă graniţa dintre Rusia şi România este pe râul Prut dispare orice fel de discuţie referitoare la Basarabia. Ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă este redată în câteva vorbe, după care vedem imagini din oraşele Siret şi Botoşani – localităţi părăsite de civili. Iar mai apoi crainicul britanic ne mai spune că românii au început să se întoarcă la casele lor după ce au aflat că ruşii nu vor să le răpească pământurile. Doar că furăciunea fusese deja făcută!

Mesaje simple: graniţa dintre România şi Rusia pe râul Prut, armata sovietică este una puternică şi modernă, România a părăsit alianţa cu Germania, Uniunea Sovietică nu are intenţia să ocupe părţi din România. Şi publicul britanic s-a liniştit.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Românii n-au fost buni de călugări la muntele Athos?

muntele-Athos

Neagu Djuvara are în cartea sa „Thocomerius – Negru vodă” o frază în care lasă de înţeles că românii nu sunt buni de călugări şi asta încă din cele mai vechi timpuri, afirmaţie bazată pe un conflict evocat succint dintre călugării români şi cei greci, de prin 1369. Este vorba despre faptul că românii acelor vremuri nu s-ar fi împăcat cu regimul vieţii de obşte din mănăstirile de pe muntele Athos şi ar fi părăsit ruşinos sfântul munte. Pe Neagu Djuvara chestiunea îl interesează în contextul argumentului său circular „cumanii erau catolici, Basarab vodă ar fi fost cuman, dacă demonstrăm că a fost catolic atunci cu certitudine a fost cuman şi nu român”. Dar asta este o chestiune secundară acum.

Mi-a rămas în minte spusa lui Neagu Djuvara: chiar nu au fost buni de călugări românii de la 1300? Şi când am avut un răgaz am pus mâna pe volumul al IV-lea Fontes Historiae Daco-Romaniae, unde de la pagina 278 se află documentele privitoare la conflictul călugărilor români cu muntele Athos. Nu m-am mirat să găsesc un nou caz în care Neagu Djuvara răstălmăceşte documentele.

La mănăstirea Cutlumus s-au păstrat trei documente din anii 1369-1370 în care sunt reflectate negocierile egumenului Hariton cu voievodul Vladislav-Vlaicu. Primul document din septembrie 1369 este un proiect de tratat în care sunt prezentate condiţiile fiecărei părţi, apoi un testament din prima jumătate a anului 1370 în care egumenul Hariton lasă „moştenire” condiţiile negocierilor cu voievodul, în sfârşit vine un al doilea testament din noiembrie 1370. Natural, apare întrebarea: de ce vodă Vladislav-Vlaicu le-ar fi dat unor călugări din muntele Athos 1.200 de florin ungureşti (cca. 9,5 kg aur)? Poziţia de ctitor al unei mănăstiri – mai ales la muntele Athos – era una de prestigiu. În al doilea rând existau şi avantaje practice: mănăstirile erau singurele locuri furnizoare de cărturari şi grămătici, de oameni cu ştiinţă de carte.

Neînţelegerile dintre egumenul Hariton şi voievodul Vladislav-Vlaicu pot fi rezumate cam aşa: voievodul dorea ca mănăstirea Cutlumus să primească şi călugări români, grecii din mănăstire se temeau că vor fi dominaţi de monahii de la nord de Dunăre. A doua problemă aflată în dispută se referea la dorinţa călugărilor români de a duce „viaţă de sine”, iar nu „viaţă de obşte” (în care cuvântul egumenului era hotărâtor). Acesta ar fi fragmentul cheie al disputei:

[blockquote]

Când au început să meargă şi dintre ungrovlahii noştri în această mănăstire şi s-au dus mulţi, s-a întâmplat că romeii (grecii) care se osteneau şi lucrau în viile, anexele şi domeniile acestei mănăstiri s-au înspăimântat; şi cârteau împotriva preasfinţitului meu părinte şi egumenului lor spunând că „atâţia ani am ostenit amarnic cu tine şi n-am mâncat pâine bună, nici n-am băut vin bun şi nici n-am îmbrăcat o rasă cum trebuie, iar acum ai hotărât să sfârşeşti cu noi, dându-ne pe mâna ungrovlahilor, ca să ne aibă ca robi”.

[/blockquote]

Fragmentul de mai sus mi se pare o nouă dovadă că exista conştiinţă etnică în evul mediu: grecii nu voiau să le fie robi românilor (altă dispută etnică medievală între unguri şi saşi în Ardeal găsiţi aici). Voievodul Vladislav Vlaicu era gata să jure că nu va fi schimbat obiceiul mănăstirii pentru alegerea egumenului, iar românii călugăriţi la Cutlumus nu vor încerca să obţină avantaje în baza viitoarelor donaţii ale voievodului. Însă egumenul Hariton nu a vrut să accepte renunţarea la viaţa de obşte.

Din al doilea document aflăm că donaţiile voievozilor români pentru mănăstirea Cutlumus au început din vremea voievodului Nicolae Alexandru (deci înainte de 1364, Nicolae Alexandru fiind fiul lui Basarab şi tatăl lui Vladislav-Vlaicu). Tot din acest prim „testament” al egumenului Hariton din prima jumătate a anului 1370 mai aflăm că acesta a acceptat până la urmă „viaţa de sine” în mănăstirea de la Cutlumus în schimbul donaţiei voievodului cu care urma să se ridice zidul din jurul mănăstirii, zid care s-a păstrat până azi. Condiţia de mai sus a rămas:

[blockquote]

Să acorde romeilor (grecilor) de acuma şi care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor veni de aici înainte, cuvenita cinste din partea vlahilor precum şi deplina linişte la băutură, mâncare şi în toate celelalte, spre a nu fi stingheriţi de vlahi în nici un fel.

[/blockquote]

Chestiunea diferendului etnic revine şi în al treilea document:

[blockquote]

Deoarece, după fericitul apostol Pavel, în faţa lui Dumnezeu nu există iudeu şi elen, ci este bine primit tot omul care se teme de El, de orice neam, hotărăsc în privinţa întâietăţii şi conducerii fraţilor în felul acesta. Nici fraţii romei să nu aibă voie să-i urmărească şi să-i dispreţuiască pe fraţii vlahi, care aduc cele trebuitoare sau muncesc, pentru ca mănăstirea şi toate ale ei să fie ale romeilor, dar nici vlahii să nu-şi facă un drept din faptul că zidul de apărare a fost înălţat de ctitorul nostru şi să refuze de a da prinoase sau contribuţii în muncă; ci ca o singură familie, fiecare să aibă drept de întâietate şi de cinstire (…) după cum se întâmplă şi în celelalte mănăstiri de la Sfântul Munte în care sunt adăpostiţi fraţi de alte neamuri.

[/blockquote]

Concluzia e următoarea: în 1372 egumenul Hariton avea să ajungă mitropolitul Ţării Româneşti. Voievozii şi boierii români au continuat să facă donaţii consistente mănăstirii Cutlumus, unii dintre ei fiind pictaţi în biserica mănăstirii, iar unele astfel de portrete fiind mutilate în decursul anilor (detalii aici).

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

În istorie contează cine zbiară mai tare

zbierat

Puţine şi concise, cronicile româneşti spun de multe ori aceeaşi poveste în feluri diferite. Contează cine a scris cronica sau cine l-a plătit pe autor. Unii copişti care nu erau de acord cu cele scrise se apucau chiar să inventeze tot felul de basne – celebrul caz al lui Simion Dascălul care a inserat într-o cronică legenda conform căreia Dacia a fost colonizată cu puşcăriaşi din Imperiul Roman şi de aceea românii sunt hoţi. Cine zbiară mai tare peste secole are dreptate. Poate că voievodul Mihnea cel Rău a fost un tip deosebit, dar din păcate nu a apucat să plătească un ţărgovnic să-i scrie o cronică favorabilă. Apoi vin istoricii, care încurcă şi mai abitir iţele poveştilor. Până la urmă contează din nou tot cine îi finanţează pe istorici să spună o anumită poveste.

De câţiva ani mă canonesc cu poveştile mogulilor din România interbelică – iar ziarele vremii îmi sunt absolut inutile. Nicolae Malaxa îi plătea pe toţi ziariştii din România să nu scrie despre el, nici de bine, nici de rău. Tudor Arghezi a avut la un moment dat iniţiativa să înceapă un roman în care să-l laude pe Malaxa. A umplut un caiet cu o schiţă de roman şi a abandonat ideea – cel mai probabil Malaxa i-a mai dat nişte bani în plus. Câtă vreme a fost la putere Carol al II-lea serviciile de informaţii au avut poruncă să nu-l urmărească pe Malaxa. În dosarele de urmărire în care se strecoară prin câte o notă numele industriaşului chestiunea este imediat abandonată. E foarte greu de spus „adevărul” despre Malaxa.

Mai prin zilele noastre mă uit amuzat la gâlceava lui Ponta cu lumea în ceea ce priveşte creşterea economică. Ponta zice că e bine, chiar foarte bine. Institutul de Statistică de la Bucureşti joacă la două capete: la Bruxelles a trimis cifrele pe bune care arată că economia românească scade, românilor nu le-a spus nimic. Bine, n-am nevoie de Ponta sau de Institutul de Statistică să ştiu că economia românească merge prost. Asta o vede şi o simte oricine trăieşte în România. Problema este realitatea paralelă, construită pe internet şi la televiziuni. Deocamdată contează cine zbiară mai tare.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

Erezie şi nudism în Bulgaria medievală

erezie-si-nudism

Cuvântul „bulgar” a ajuns în engleza medievală să desemneze sodomia – “buggery”, prin intermediul francezului „bougre” cu referire la secta bogomililor bulgari, inspiratorii ereziei cathare din Franţa, adepţii celor două erezii fiind acuzaţi că practicau sodomia.

Bulgaria medievală a fost un teren fertil pentru tot felul de erezii. Mi-a atras atenţia mai ales una răspândită pe 1300, în perioada în care la nordul Dunării se înscăuna Basarab voievod. Cronicarul ne spune că un călugăr pe nume Theodosius – „ignorant în vorbă şi faptă” – a fost considerat de diavol ca fiind bun de folosit drept unealtă. Aşa că, inspirat de diavol, călugărul Theodosius a început „să înveţe femeile să divorţeze de bărbaţii lor, dar şi pe bărbaţi să divorţeze de femeile lor (…) Diavolul era aşa de puternic că a făcut o mulţime de femei să-l urmeze şi nu doar femei, ci şi tineri şi câţiva bărbaţi (…) mergeau în pustiuri şi peşteri şi alte locuri uitate de Dumnezeu. Şi erau de o urâciune şi o scârboşenie de nu puteau fi priviţi. El îşi scotea hainele şi umbla gol-goluţ înaintea lor, poruncindu-le să umble şi ei goi, fără nici o haină. Ce lucru ruşinos! Le poruncea să nu umble altfel, ci să calce pe urmele lui, înşiraţi după el, pentru că le spunea că aşa umblau apostolii lui Hristos. Iar ei, la îndemnul diavolului, se grăbeau să se alăture acestei nebunii. Şi când cădea seara, altă ruşine! Se adunau toţi grămadă într-o casă fără să se teamă de Dumnezeu sau să aibă puţină ruşine. Pierzându-şi socotinţa, trăiau ca nebunii şi animalele.”

Un fel de MISA şi un Gregorian Bivolaru din vechime.

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]