Am întrebat 32 de istorici activi în mediul online de ce nu prea există entuziasm în legătură cu împlinirea a 100 de ani de la crearea României mari. Doar 11 dintre cei chestionați au îndrăznit ori au găsit timpul și energia să răspundă la întrebarea mea.
În general cei cărora le-am adresat întrebarea sunt absolvenți ai unei facultăți de istorie, cei mai mulți deținători de doctorate, lucrează ca profesori sau cercetători, câțiva sunt încă studenți. Vârstele lor: de la 20+ la 60+, dar nu acesta a fost criteriul principal, ci interesul în studierea aprofundată a istoriei alături de o prezență activă în mediul online. Întrebarea pe care le-am adresat-o a fost următoarea:
Cum vă explicați lipsa entuziasmului, lipsa dezbaterii publice în legătură cu împlinirea a 100 de ani de existență a României în forma actuală?
Răspunsurile primite sunt extrem de asemănătoare, toți subliniază cam aceleași probleme pe care le-aș sintetiza în ordinea următoare:
– agenda publică ocupată de confruntarea politică
– mass-media lipsită de o agendă proprie, dependentă de dezbaterea politică, deprofesinalizată și înclinată spre can-can-uri bombastice
– clasa politică dominatoare a agendei publice, însă reticentă în asumarea și promovarea unei identități naționale
– breasla istoricilor lipsită de coerență și capacitate de mobilizare, dependentă de factorul politic, incapabil să impună o agendă de dezbatere publică
– reticența regimului politic în promovarea centenarului de teamă să nu deranjeze țările vecine
Cam acestea ar fi ideile principale; motivele pentru care în spațiul public Centenarul a devenit o chestie de birocrație, un departament guvernamental cu un buget de cheltuit până la sfârșitul anului și nimic mai mult. Vă las în continuare să citiți opiniile istoricilor, așezate în ordinea primirii lor. Intertitlurile îmi aparțin.
Cu mici și bere nu consolidezi conștiința apartenenței la o comunitate
Agenda publică este dominată de alte teme, politice, polemice; o astfel de încleștare bruiază orice tentativă de a promova alt subiect. În plus, media românească traversează una dintre cele mai puțin faste perioade din întreaga ei istorie, nu mai are ziare influente care să modeleze opinia publică, abia supraviețuiesc câteva revista care mai țin pagini culturale. Primii concediați în redacții au fost ziariștii de la cultură, cărora le-au fost desființate departamentele. Deci, și dacă mâine redactorii șefi ar pune pe tabla cu sumarul din ședință “Centenarul”, mă întreb dacă are cine să scrie pe temă.
Iar dacă vreo televiziune s-ar încumeta să atace subiectul, pe cine să invite? Academicienii români sunt ultra contestați de noile generații de specialiști, din domeniile respective. În plus, puțini au abilitatea de a vorbi public, astfel încât pot fi invitați într-un studio de televiziune. Cei care o pot face, sunt destui și foarte bine pregătiți, se manifestă în zona noii media, rețele sociale, bloguri, reviste de nișă, mai puțin accesate de marele public. Audiența lor e limitată, dar e compusă din oameni de înaltă ținută intelectuală, cu apetit pentru dezbaterea culturală. Vorbim de câteva mii, zeci de mii.
Dar ceilalți conaționali, până la 22 de milioane, pentru ei guvernul pregătește doar concerte de muzică populară, munți de mititei sfârâind și butoaie cu bere? Cu bere și mici nu consolidezi conștiința apartenenței la o comunitate, nu-i ajuți să înțeleagă trecutul familiilor lor, al țării în care trăiesc sau în care s-au născut. Cred că în curând, într-o generație, la nivelul marelui public dispar principalele narațiuni istorice, poveștile pe care le învățam la școală despre Traian și Decebal, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Pur și simplu nu mai are cine să le spună, iar cei care ar trebui să le povestească au alte priorități, în primul rând să supraviețuiască într-o lume ostilă, mulți dintre ei fiind principalii perdanți ai tranziției.
Noi românii mereu ne jeluim
Ce să spun? Posibil deja toți au obosit de dezbateri continue. În caracterul nostru național, noi românii mereu rămânem nemulțumiți, mereu ne jeluim. Citeam prin documentele de arhivă despre discuțiile de la Primăria Chișinău din anul 1935, se discuta despre marcarea a 500 de ani de la prima atestare a târgului Chișinău și în dezbateri apar critici dure privind la situația proastă a infrastructurii urbane etc. Dar eu azi, când privesc imaginile de epocă din interbelic, văd că situația nu era așa de proastă, respectiv administrația orașului a făcut maxim posibil ca anul 1936 să fie sărbătorit în plină curățenie și cu mult confort – dar basarabenii iarăși au fost nemulțumiți, adresând spre București plângeri. Pentru mine e un deja vu, exact azi trăim aceleași situații, Chirtoacă e de ”jină”, Silvia Radu e de ”jină”, cine nu ar veni – va fi de ”jină”.
Centenarul este mai trist decât se poate imagina
Cred că sunt câteva planuri separate, în care nu numai entuziasmul, dar şi dezbaterea este de lipsă. Voi începe din starea generală a societăţii româneşti, educată de multe decenii în a tăcea gros şi a înghiţi orice vine „de sus”. Dacă nu vine, nimic – asta e! Perversitatea constă în aceea că starea convine de minune tuturor politicienilor. În acest mod, ei pot da ce vor ori pot să nu dea nimic. Jocul la două capete al formaţiunii politice maghiare nu ajută deloc nici un fel de consolidare a statalităţii şi vreo dorinţă de a o omagia.
Conjunctura este mult mai gravă decât pare şi pe alt plan. Tot ceea ce se-ntâmplă la nivel de guvernare centralizată se îndreaptă sistematic împotriva zonelor periferice. Cele sărace şi apatice din timpuri mai vechi, rămân mai departe scufundate, în timp ce pentru cele active, dornice să evolueze, se erodează însăşi ideea de statalitate eficientă, potrivită pentru prosperitate.
Istoricii nu au fost chemaţi vreodată să fie parteneri serioşi la vreun proiect naţional. Sunt aproape numai toleraţi şi cu rol minor, de coloratură. Singuri nu vor ori nu pot, material, să susţină proiecte festiviste, cu repetiţii obositoare ori cu atenţionări pe care nimeni nu le bagă de seamă. Dacă ei trebuie să-şi finanţeze propriile cărţi şi studii, lepădând tipografilor şi librarilor toate drepturile de autor? De ce atunci să se angajeze în atitudini de ţopăitori în fericire? Sunt şi ei, alături de ceilalţi români, nişte patrioţi moderaţi, obosiţi, cu – probabil, mai multă lehamite în capete decât cei care numai flutură steaguri şi se simt mai români de 1 Decembrie ori când beau o bere în plus. Instituţiile care găzduiesc istorici sunt pline de celule individuale, care nu vor fi niciodată capacitate serios la vreo antrepriză entuziastă.
Deci, pentru ce să te simţi mândru? Că nu reuşesc, scriind istorie, să acopere ruşinea groasă de a-şi vedea neamul catalogat în coada Europei? Pentru că materia lor nu mai este nici un fel de „învăţătură a vieţii”? Pentru că nu prea mai au argumente ori mijloace eficiente cu care să educe români-arme pentru o altă Românie, căreia să-i crească pieptul pentru că a împlinit un veac? Romanii au spus: „patria este acolo unde-i bine”! Fără să aibă nici un fel de mustrări de conştiinţă, şi fără să aibă habar de dictonul latin, circa 4 milioane de români, vor privi evenimentul centenar din afara hotarelor statului lor.
Centenarul este mai trist decât se poate imagina. Numai imaginându-ne ce figuri vor fi vizibile la tăiatul panglicilor şi trasul cearceafurilor de pe statui ori plăci, îţi vine mai curând cheful să participi la sărbătoarea ciuboţelei cucului dintr-un rămas idilic colţ de Apuseni.
Clasa politică se ferește de sentimentul național
Istoricii de azi nu mai sunt istoricii de altădată! În proporție de 90% istoricii contemporani sunt înregimentați instituțional și, adesea, politic. Ei nu pot trăi din scrisul istoric, ca atare, și nu dispun de alte resurse financiare care să le asigure independența (moșii, rente viagere, pachete de acțiuni). Sunt vulnerabili la presiunile instituționale, în ultimă instanță sunt dependenți de burse, contracte de cercetare oferite de structuri cu obiective politice declarate deschis sau camuflate mai mult sau mai puțin abil.
Or, în contextul actual, factorul politic pune accent pe ”sentimentul european” și nu pe cel național, perceput ca fiind primitiv și desuet! Așadar, implicarea deschisă în sărbătorirea Centenarului și inițiativele sunt susceptibile să trezească reacții punitive, mai blânde sau mai dure! Cum se știe că „cine nu muncește, nu greșește”, care credeți că va fi reacția unei mari părți a breslei istoricilor „profesioniști” (din institute, universități, centre de cercetare)?
Este evident că, până la urmă, politicul dă tonul și în domeniul istoriei. Or, mesajul clasei politice poate fi lesne descifrat privind la ping-pong-ul jucat cu Departamentul Centenar.
Proiectele nu ajung la public
Mulțumesc pentru întrebări. Nu cred că se poate vorbi de lipsa totală a unei dezbateri publice. Din câte știu, sunt mai multe proiecte despre Centenar, cum ar fi cele organizate de Departamentul Centenar de la Primăria Iași și care este condus de fostul șef al Departamentului Centenar din subordinea Guvernului României. În mod sigur, o să mai fie organizate proiecte similare și la nivelul unor alte județe sau de către diferite instituții de stat.
De asemenea, în acest moment sunt mai multe proiecte despre Centenar, cum ar fi ”Marea Unire pe șleau”, proiectul coordonat de profesorul Marius Diaconescu, cel găzduit de Europa Liberă, proiectul organizat de Muzeul Unirii din Alba Iulia. Din păcate, aceste proiecte nu ajung întotdeauna și la publicul larg sau acesta nu le asociază cu Marea Unire. Nu știu câți dintre cei care au văzut reclama despre Samoilă Mârza au realizat că aceasta are o legătură directă cu Centenarul sau chiar și reclamele în care apare Cabral. Probabil, principala carență nu o reprezintă inexistența acestei dezbateri, ci mai degrabă faptul că aceste proiecte nu sunt gândite pentru publicul larg, iar mesajul nu ajunge la cetățeni.
Instituțiile de profil mor cu zile
Am putea face mai mult, există energii nefolosite, care zac. dar nici nu vrem. Nici contextul nu este deloc favorabil : e măcel în intraexecutiv, lumea e ocupată cu supraviețuirea, cu afacerile, nu cu fleacuri atemporale.
Lipsa dezbaterii istorice, publice – culturale, în genere – este o stare mai largă, ea e valabilă în genere și pentru disciplina istorie. Am fost în Franța, din 1996 și până în anii 2000, în perioade destul de lungi. Am discutat mai mult acolo, istorie și despre România, decât am făcut-o în țară. Prin urmare, Centenarul, Cenetenarele – mai bine spus – sunt un element dintr-un tablou mai larg.
În fine, la noi nimic nu te ajută ca istoric : instituțiile de profil mor cu zile, cei care fac câte ceva, numai ei știu cum o fac (nu spun însă că ar trebui să se și plângă, oricum, nu toată ziua), impostura este dominantă (plagiatul este doar un element), presa – care ar avea rolul de mediator (precum în anii 1990) este moartă, politizată, mercenară, comersantă, educația – la pământ.
Face fiecare ce poate
Cred că fiecare așteaptă de la ceilalți să facă ceva, este o amânare generală, mai ales că sunt puțini specialiști pe perioada Primului Război Mondial și tratatele de Pace.
De asemenea, am fost la discuții ca reprezentant al unui ONG cultural și istoric cu Departamentul Centenar, însă oamenii de acolo s-au schimbat des, prin urmare tot ceea ce am discutat în urmă cu un an, acum nu mai este pe lista actualei conduceri.
Eu una, sunt norocoasă. Lucrez cu Teatrul Ion Creangă în cadrul unui proiect despre Centenarul Marii Uniri, așa că până acum am ajuns la peste 1.500 de elevi cu povestea Marii Uniri, mult- puțin? asta nu știu. Însă am sentimentul că fac ceva, cât de puțin.
Acțiuni izolate fără efect
Din ce-mi dau seama, Centenarul Marii Uniri nu a fost pregătit serios de autorități, în parte din cauza unei anumite instabilități guvernamentale în ultimii trei ani. Mass media nici ea nu a alimentat entuziasmul, astfel încât în această sărbătoare predomină și contează mai mult inițiativele ONG-urilor, muzeelor etc. Fiind acțiuni izolate, nu reușesc să producă atmosfera prielnică unei largi dezbateri naționale despre Marea Unire.
Fondurile publice gestionate stângaci
Sunt mai multe cauze, cea mai importantă ține de situația actuală, întreaga atenție a publicului este în momentul de față îndreptată spre problema numărul 1: independența justiției. Într-un mod nefericit, chiar în anul centenarului, conducerea politică a țării are altă agendă, de a scăpa de problemele cu justiția. De aceea toate energiile sunt canalizate spre acest subiect, inclusiv mass-media acordă spatți mult mai largi acestui aspect decât altora.
Acest lucru se răsfrânge negativ nu numai asupra Centenarului, ci și asupra priorităților noastre de politică externă, trăim niște vremuri agitate din punct de vedere geopolitic, iar noi nu contăm, fiind preocupați de justiția din țara noastră.
Un alt aspect îl reprezintă gestionarea stângace a fondurilor publice dedicate sărbătoririi Centenarului, nimeni nu știe de proiecte, când se alocă, cum, pe ce bază, spre ce activități. Nu există transparență.
Istoricii se feresc de puterea politică
Consider că propagada comunistă a confiscat discursul patriotic cu extensie până în zilele noastre. Astfel că este posibil ca până astăzi oamenii să îşi dorească să se delimiteze de factorul politic în discursul public. O slabă cunoaştere a istoriei dimpreună cu aşa numită corectitudine politică şi cu o teamă de acuză şovină blochează, poate, entuziasmul dezbaterii Centenarului. România Dodoloață este diferită de România Centenarului şi asta provoacă dificultăți în abordarea subiectului. În plus existența mai multor instituții cu diferite proiecte dedicate Centenarului fracturează continuitatea şi unitatea unui discurs național. În plus, asocierea cu puterea actuală poate fi un obstacol.
Ne ferim să nu ne supărăm vecinii
Aparent, împlinirea unui secol de la Marea Unire nu va primi atenția cuvenită. Unul dintre semnele de rău augur a fost absența unor nume importante din viața publică pe 24 ianuarie la Iași, deși această dată e legată de altă Unire. O posibilă explicație ar fi interesul celor care ar trebui să dea tonul acestei sărbători pentru alte subiecte, cu mize mai mari, cum ar fi controlul justiției. De asemeni, având în vedere politica noastră de „appeasement” pe plan extern, parcă nu am dori să deranjăm nostalgiile unora pentru imperiile prăbușite la sfârșitul Primului Război Mondial, nici să părem un stat iredentist față de țări de la est de noi. Desigur, nu ne dorim manifestări în genul împlinirii a „2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat și independent”, iar de aici e posibil să cădem în altă extremă, pentru că într-o lume a globalizării manifestările naționale par desuete.
Liviu (blogul Tipărituri românești)
O nouă serie de răspunsuri a fost publicată aici.
O problema nu foarte mentionata a fost faptul ca majoritatea chestiilor nationale (ca sa cuprind aici totul) au fost, mai întotdeauna, consfiscate de politica.
Iar acest lucru este rau, pentru ca noi, românii, impartiali, ne balansam stânga-dreapta, ne rotim cu 180°, si nu stim sa gasim un echilibru.
Astfel, chiar daca atitudinea fata de subiectul X a liderului Y a fost corecta, daca vreodata în viitor liderul Y va „cadea” din favoruri, vom asocia mereu subiectul X cu imaginea liderului Y. Prin urmare, vom târî în mocirla acel subiect X, desigur, o actiune nemeritata.
Adrian Andrei Rusu a fost cel mai aproape de adevar.
Anul trecut a fost centenarul Finlandei si acolo chiar a fost o campanie puternica, de la editii speciale de produse ce sarbatoresc centenarul la campanii pe Facebook la iluminat diferite monumente/peisaje in alb-albastru (inclusiv Niagara) la diferite festivaluri si festivitati la documentare speciale si altele, toate pornite cu peste un an inainte (independenta Finlandei a fost pe 5 decembrie 1917, urmata de un sangeros razboi civil).
Evident, acolo viata e mai linistita, politicul are influenta mai mica in media si e mai putin lipsit de scandal, iar sentimentul national e mai puternic, dar a fost o perioada in care totul era in culori nationale si sarbatoarea a fost promovata din plin, fara sa fie vreo tenta de nationalism extremist sau vreo grija ca o sa supere Rusia sau Suedia, ceea ce la noi sigur nu o sa vedem.
pe de alta parte, ma mira ca un partid care a avut in campania electorala slogane nationaliste, mandria de a fi roman si o oarece reticenta la vest si la ce e strain, nu profita un pic de moment sa-si faca un pic de propaganda nationalista, dar asta e doar un semn ca la noi lucrurile se fac de pe o zi pe alta si oarecum arbitrar.
Pingback:Lipsa patriotismului și a elitelor – cauzele lipsei de entuziasm pentru Centenarul României - Historice.ro
Domnu’ Damian, dumneavoastră (inclusiv cei care v-au răspuns aici și în partea a doua) uitați un lucru: istoricii știu că istoria noastră a fost influențată din elemente externe. De multe ori, ca să ne completăm paginile albe, am depins de cronicile și arhivele altora. Totodată, se pune problema ingenuității, inițiativei, și a bizuirii pe propriile puteri. De exemplu, deschizi dicționarul la întâmplare… care sunt șansele ca acel cuvânt, oricare, are origini franceze, germane, [proto-]slave, [neo]greacă și ungurești? Ce-i asta, „etimologia”, când nici măcar cuvintele nu ne aparțin? Ce să facem, să eliminăm cuvinte ca „hoția” înainte să eliminăm cuvântul „etimologia”? Cu puțin aer retoric întreb, nu în totalitate însă.
Pe urmă, se pune problema influențelor concentrate externe. De exemplu, ce au căutat românii să se plimbe prin Paris, Viena & Berlin să învețe? Bun, să zicem prima generație de boieri, hai a doua, hai a treia… da’ până când, dom’ne, că atât comuniștii și cei din zilele noastre depind de colonialism cultural, colonialism metodologic și colonialism informațional. „Vrei să înveți carte? Du-te afară. Vrei să știi ce-i aia civilizație? Du-te afară. Vrei să știi ce-i democrația și libertatea? Du-te afară.”
Vă rog, să nu fiu acuzat de sedentarism (până la urmă, fostele imperii au fost sedentare la ele acasă)… cred că sunt destul de înțelegător cu ceea ce vreau să spun.
Aaaa, da! Uitasem! Comparația, nevoia de comparație, nevoia de punctaj/standardizare/îmbunătățire prin comparație, „Ăia din X cum au treaba sau schema?”