scarba

Mă amuză să găsesc în trecut documente care se potrivesc perfect situaţiei actuale. Este şi cazul unei analize făcute de experţi din Ministerul de Externe al Germaniei naziste în februarie 1940, cu doar câteva luni înainte de prăbuşirea României Mari.

Este vorba de o analiză pe 42 de pagini care cuprinde tot ce avea nevoie să ştie un om ca Hitler pentru a învârti România pe degete, de la istorie şi demografie, la economie şi sistemul politic intern, până la poziţia geopolitică şi dinamica relaţiilor internaţionale din zonă. Cele mai savuroase sunt paragrafele care se referă la politica internă românească. Dacă scot pasajele specifice epocii, ce rămâne este perfect valabil şi în ziua de azi.

Structura politică actuală a României nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea sistemului partidelor dinainte de aprilie 1938. La fel ca în toate statele balcanice, în majoritatea cazurilor cultura partidelor politice din România se reduce la dorinţa unei personalităţi de a-şi asigura un sprijin parlamentar, programele politice reale lipsesc. Pe lângă sprijinul parlamentar, toate partidele se străduie să obţină o dictatură proprie şi excluderea celorlalte partide. Numele partidelor din România nu trebuie luate ca o indicaţie a orientării lor, deoarece în multe cazuri acţionează chiar împotriva spiritului propriu denumirii.

La fel ca în ziua de azi şi în perioada interbelică se mima cu succes democraţia. În realitate ţara era condusă de o mână de şmecheri:

Forţele active ale politicii româneşti nu sunt constituite de programe sau principii, ci de anumite personalităţi sau grupuri de persoane. Conducerea statului se găseşte în mâinile unei mici pături de politicieni, a căror origine poate fi găsită în rândurile intelectualilor de stat, birocraţilor şi oamenilor de afaceri. Influenţa lor dominatoare este restrânsă de conducerea autocratică a regelui Carol care în ultimii ani a devenit factorul hotărâtor al deciziilor politice; Coroana se sprijină pe conducerea armatei şi pe cea a Bisericii. În spatele acestori factori vizibili trebuie luată în considerare acţiunea forţelor indirecte, mai ales rolul pe care îl joacă banii în politica românească. Ţărănimea română şi marea masă a poporului, ca şi mai înainte, deţine o foarte mică influenţă asupra deciziilor politice.

Fragmentele de mai sus fac parte dintr-un articol pe care îl pregătesc pentru Magazin istoric. Deşi mă amuză astfel de documente, în realitate este trist că nu învăţăm nimic din propriile greşeli. Pe lângă aprecierile de mai sus, analiza de care vă povestesc conţinea şi liste precise cu oamenii politici şi interesele lor în marile firme ale epocii. Naziştii ştiau exact pe ce pârghii să apese pentru a îngenunchea România. Credeţi că unul ca Putin este mai prost informat decât era Hitler?

Sursa: „Politik und Wirtschaft Rumäniens” din 21 februarie 1940. Fondul Microfilme SUA, rola 258, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti

Am zis să profit de liberalizarea fotografiilor pe Getty Images şi am selectat aici câteva imagini cu soldaţii ruşi din Crimeea.

Armata Rosie în Bucuresti

Se vorbeşte mult despre un presupus anti-rusism românesc. O formulare greşită: a fi anti-rus înseamnă să respingi iraţional tot ce provine din Rusia. Ori românii se împacă foarte bine cu foarte multe chestii venite din Rusia, de la literatură la gazele naturale. Dacă ruşii ar face maşini bune şi ieftine, atunci românii ar cumpăra maşini ruseşti fără nici o problemă.

Românii nu au o problemă cu „ruşii” – ci mai degrabă cu statul rus şi cu pretenţia guvernanţilor de la Moscova de a impune o anumită orientare pentru politica românească. Iar evenimentele din ultimii 300 de ani îndeamnă pe orice om care a studiat cât de cât istoria să fie oarecum precaut în relaţiile cu statul rus. Dar să vedem lista războaielor în care ruşii au ocupat teritoriile locuite de români:

1735-1739 – Război ruso-turc, Moldova ocupată şi silită să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1769-1774 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti (Bucovina anexată de Imperiul Austriac);

1787-1792 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1806-1812 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti, în 1812 Basarabia anexată la Imperiul Rus;

1828-1829 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; Regulamentele Organice şi încercare de a introduce principatele române în subordinea Imperiului Rus;

1853-1856 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; la sfârşitul războiului cu sprijinul Franţei se reuşeşte unirea principatelor române;

1877-1878 – Război ruso-turc; România participă alături de Rusia în calitate de aliat; la sfârşitul războiului România este deposedată de teritoriul Bugeacului şi ameninţată cu ocupaţia militară;

1916-1918 – Primul Război Mondial, România aliată cu Rusia, după Revoluţia bolşevică Cristian Rakovski sprijinit de trupe ruse bolşevizate încearcă o lovitură de stat la Iaşi, este arestat şi militarii ruşi bolşevizaţi sunt trimişi acasă; Lenin confiscă Tezaurul României depus spre păstrare la Moscova; Basarabia se uneşte cu România;

1940 – Rusia sovietică ameninţă cu războiul dacă nu îi va fi cedată Basarabia; provincia este ocupată de trupele sovietice la pachet cu nordul Bucovinei;

1941 – România participă alături de Germania nazistă la invadarea Rusiei sovietice pentru recuperarea Basarabiei, deşi nu a existat un tratat de alianţă ci doar o înţelegere verbală între Hitler şi mareşalul Antonescu, trupele române participă la luptele de dincolo de Nistru;

1944 – România este ocupată de facto de trupele sovietice, întoarce armele şi participă alături de Aliaţi la luptele împotriva Germaniei naziste;

1947 – Începe procesul de comunizare a României, trupele sovietice rămân până în 1958; economia României este exploatată prin intermediul Sovromurilor;

Oricum ar fi răsucite evenimentele istorice cam asta este esenţa lor. Vreme de două secole, cam o dată în timpul fiecărei generaţii trupele ruse au ocupat ţările române. Şi după astfel de experienţe este absolut natural să te întrebi când vezi soldaţi ruşi: cam ce vor ei, cine i-a trimis, de ce şi cât au de gând să rămână?

 

Istoricii ruşi care au apărut în documentarul TVR despre Tezaurul României de la Moscova au spus lucrurilor pe nume: România nu va primi nici un gram de aur din cele 93,4 tone rămase în Rusia. Povestea pe larg a aurului românesc ajuns la Moscova o găsiţi pe larg aici, eu mă voi referi la cele spuse de istoricii ruşi care au apărut într-un documentar realizat pe acest subiect pentru TVR de Marian Voicu (aici vorbesc despre partea a doua a filmului, ce cred despre prima parte am scris aici).

O primă observaţie: istoricii ruşi au preferat să se menţină în termeni generali şi majoritatea lor au avut poziţii de bun simţ (Aleksandr Stikalin, Vladimir Bruter, Serghei Golubitsky, Aleksandr Konovalov). Viktors Iscenko – cel mai probabil din cauza calităţii sale de secretar al Comisiei mixte de istorici create în 2003 pentru rezolvarea disputelor istorice româno-ruse – a vorbit mai puţin ca istoric şi mai mult ca funcţionar al Federaţiei Ruse.

Câteva cuvinte despre Comisia mixtă înfiinţată în 2003. De prin 2007 nu s-a mai întrunit şi deşi Titus Corlăţean spunea că această comisie îşi va relua activitatea, Viktor Iscenko nu prea pare de acord, spune că 2 membri din partea rusă au murit, alţi doi sunt foarte bolnavi şi în prezent în Rusia oricum nu prea există istorici care să se priceapă la istoria României. Oricum, Comisia asta nu aducea aurul românesc de la Moscova, cel mult ar fi stabilit ce s-a întâmplat cu el.

Niet aur!

Istoricul Aleksandr Konovalov a spus lucrurilor pe nume: nu-şi imaginează în condiţiile actuale sau cele ale viitorului apropriat că Rusia va înapoia ceva României. Omul are dreptate, după aproape 100 de ani de negări ar fi şi culmea ca un preşedinte rus să vină şi să zică: „Dragi români! Am găsit în arhive documentele care dovedesc ce s-a întâmplat cu aurul românesc: Lenin l-a cheltuit! Deci vă suntem datori 93,4 tone de aur, vagonul cu acest aur porneşte în 24 de ore de la Moscova. Ne cerem scuze!”

Poziţia oficială a actualului Guvern de la Moscova referitor la tezaur o găsiţi aici. Viktor Iscenko ne-a spus în documentarul TVR că ei istoricii ruşi au muncit de s-au spetit prin arhive, dar nu au găsit nici un document care să se refere la aurul românesc. Poate ar fi trebuit să-l întrebe pe ambasadorul Ion Bistreanu care a dat de urma unor documente ce dovedesc că Lenin ştia în detaliu ce s-a întâmplat cu aurului românesc (detalii aici), iar dacă se grăbeau l-ar fi putut întreba pe regretatul Florin Constantiniu care şi el a identificat câteva documente. Nu ştiu dacă să-l cred pe cuvânt pe Iscenko în chestiunea asta, dar mă irită când spune că pentru români tezaurul de la Moscova este o chestiune politică folosită în campanii electorale şi dezbateri interne, în timp ce pentru ruşi reprezintă o poveste istorică.

Ape tulburi

Altă chestiune: aurul românesc din 1918 este pus în legătură directă cu participarea României alături de Germania la invazia URSS. Iscenko o învârte după cireş: ar fi existat o înţelegere verbală între Ceauşescu şi Brejnev – nu vă dăm aurul, dar nu vă cerem despăgubiri de război. La fel, Serghei Golubitsky spune că la Moscova nelămurirea stă cam aşa: am oprit aurul din 1918 drept despăgubiri pentru invazia din 1941, ce mai vreţi?

Ce să mai vrem? România a plătit despăgubiri din plin începând cu septembrie 1944 până în 1956, la desfiinţarea sovromurilor. Dar va fi necesară o nouă comisie pentru a se vedea dacă România a plătit îndeajuns, dacă nu cumva nu au fost returnate şinele de tramvai şi scaunele de la Opera din Odessa (sic!) şi cred că tot noi vom fi scoşi datori. Până la urmă tot acolo ajungem: românii au fost fascişti!

Mai sunt de expulzat din spaţiul public câteva idei toxice (ameţeala cu o firmă germană care ar fi propus în 2004 recuperarea tezaurului de la Moscova, plus noua teză a lui Radu Golban conform căreia aurul românesc din 1918 trebuie căutat la Berlin şi nu la Moscova, voi scrie cât de curând despre aceste subiecte). Nu avem altceva de făcut decât să nu renunţăm la a spune limpede: în 1917 România a dat aliatei sale Rusia 93,4 tone de aur şi nu le-a primit nici până în ziua de azi. Şi ar fi bine ca documentarul realizat de Marian Voicu să ajungă online pe TVR+, deocamdată nu este.

 

Ideea că Biserica Ortodoxă Română ar trebui să ceară scuze ţiganilor pentru perioada robiei a fost preluată şi de Alexandru Gheorghe care nu pierde ocazia să înşire câteva prostii pe blogul ActiveWatch. Alexandru Gheorghe se încurcă în cuvinte şi idei spunând aşa:

Această zi mai este cunoscută şi sub denumirea de ”Ziua abolirii sclaviei romilor”, formulare apropiată ca sens, dar care riscă totuşi să creeze o confuzie privind condiţia romilor în perioada secolelor XIV – XIX, mai ales la începutul acesteia. Este important să reţinem faptul că în acea perioadă, deşi romii erau deseori numiţi sclavi, statutul lor are acela de rob.

Diferenţa esenţială dintre statutul de sclav şi cel de rob constă în faptul că cel din urmă avea posibilitatea de a-şi răscumpăra libertatea sa şi a familiei sale, pe când sclavii nu. Pe lângă asta, sclavii puteau fi proprietatea persoanelor fizice, pe când robii puteau fi deţinuţi doar de curte (domnitor, împărat), de boieri şi de biserică. Abia de pe la 1800 găsim date despre licitaţii publice de vânzare a ”sclavilor ţigăneşti”.

Astfel, până în secolul XVI, termenii de ”rob” şi ”ţigan” erau sinonimi cu ”sclav”. Aceştia nu făceau parte din structura socială, ci erau un simplu bun fizic, un obiect de schimb sau de donaţie. Legea în acea vreme spunea că ”toţi ţiganii sunt născuţi robi” şi că ”ţiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”. Ei erau împărţiţi în categorii care desemnau instituţia de care aparţineau şi munca pe care o prestau. Sclavii de etnie romă aflaţi în stăpânirea curţii (sclavi de curte) şi cei care aparţineau nobililor (sclavi domneşti) erau împărţiţi în ”ţigani de casă” şi ”ţigani de ogor”.

Teribilă gălăgie mai trebuie să fie în mintea lui Alexandru Gheorghe! Deci între secolele XIV-XIX ţiganii din ţările române erau denumiţi sclavi, dar erau de fapt robi, diferenţa dintre sclavi şi robi fiind că robii se puteau răscumpăra, iar sclavii nu; dar cuvintele rob şi ţigan erau sinonime cu sclav şi toţi ţiganii se năşteau robi. Dracu mai înţelege dacă ţiganii din ţările române medievale îşi puteau răscumpăra sau nu libertatea. Nici nu mai intru în problema diferenţelor dintre ţiganii aflaţi în proprietatea persoanelor fizice sau ale persoanelor juridice (domnia, mănăstirile) aşa cum nu a fost înţeleasă de Alexandru Gheorghe. Ideea e să se ajungă la concluzie:

Cei despre care se spune că duceau viaţa cea mai grea erau robii aflaţi în proprietatea bisericilor şi a mănăstirilor – sclavii mănăstireşti. Aceasta este şi singura instituţie care nu a oferit nici până acum scuze publice pentru faptele inumane săvârşite.

Aici trebuia să ajungă Alexandru Gheorghe şi deşi s-a rătăcit puţin printr-un hăţiş de cuvinte a izbândit: Biserica Ortodoxă e vinovată! Merită un premiu de la Mircea Toma. Alexandru Gheorghe citează o carte pentru bâlbâiala lui (Istoria românilor a lui Iorga din 1936 şi tratatul de Istoria românilor al Academiei). Îi recomand călduros Viorel Achim „Ţiganii în istoria României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.

Câteva explicaţii

Acum să răspândim bezna împrăştiată de Alexandru Gheorghe folosind cartea lui Viorel Achim. Am scris aici când şi cum au apărut ţiganii în ţările române. Principala clasificare a categoriilor de robi se face pe criteriul apartenenţei: robii domneşti, mănăstireşti (bisericeşti) şi boiereşti (persoane particulare, nu doar boierii aveau robi). Robii domneşti nu erau ai voievodului/ domnitorului – ei aparţineau „domniei” ca persoană juridică. Voievodul în funcţie confirma/ aproba tranzacţiile de robi (ceea ce indică faptul că originar domnia a fost singura instituţie proprietară de robi).

Acum confuzia dintre etnic şi social. Doar etnicii „ţigani” erau supuşi iniţial regimului instituţiei juridice numită „robie” (conceptul de sclavie a apărut în ţările române abia în secolul al XIX-lea). Din acest motiv în Ţara Românească până la 1600 „robii” erau denumiţi în documente „ţigani”, abia după această dată începe să fie folosit cuvântul „rob” în paralel cu „ţigan” pentru a desemna oameni aparţinând categoriei sociale lipsite de personalitate juridică. În Moldova iniţial s-a folosit în documentele slavone termenul de „holop”, tot în jurul anului 1600 apărând termenul juridic de „rob”. Însă nu doar etnicii ţigani intrau în categoria juridică a robilor: în Moldova sunt documentate numeroase cazuri de robi tătari, şi cu scurgerea timpului apar multe cazuri de etnici români „robiţi” prin căsătoria cu etnici ţigani robi.

Principala caracteristică a instituţiei robiei în ţările române se referă la lipsa de personalitate juridică a individului aflat în această categorie socială. Putea fi vândut, zălogit, nu putea depune mărturie în faţa tribunalului, iar pentru faptele sale răspundea stăpânul său. Robii erau consideraţi însă fiinţe umane – omorârea unui rob era sancţionată ca orice altă omucidere, cu pedeapsa capitală. Evoluţia prevederilor juridice referitoare la instituţia robiei în ţările române este destul de încurcată: iniţial se baza pe datini amintite parţial în unele documente; în secolul al XVII-lea se încearcă o reglementare prin apelul la legislaţia bizantină, iar în secolul al XVIII-lea se înmulţesc reglementările care încearcă să uşureze regimul robiei.

Cât despre apăsarea Bisericii asupra ţiganilor vreau să citez din argumentaţia mitropolitului şi episcopilor din Moldova de la 1766 când a fost interzisă despărţirea familiilor de ţigani: „că de se numesc ei ţigani, dar a lui Dumnezeu zidire sunt, fiind un lucru făr de cale a se împărţi ei ca nişte dobitoace”. Iar Viorel Achim spune că ţiganii mănăstireşti o duceau mai bine decât restul ţiganilor.

Cât despre teza lui Alexandru Gheorghe că de 158 de ani este negată “sclavia” ţiganilor din ţările române nu pot decât să-l trimit la bibliotecă să consulte bibliografia din cartea lui Viorel Achim, să se convingă singur câte cărţi şi studii s-au scris despre acest subiect.

P.S. Aici am scris despre incoerenţele lui Ciprian Necula care vrea şi el scuze de la Biserica Ortodoxă Română pentru robia ţiganilor.

Vladimir Putin

Că moldovenistul Vasile Stati minte de îngheaţă apele – asta face parte din munca lui de manipulator. Dar când Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse bate în cuie istoria românilor deja avem de-a face cu o problemă diferită.

Despre ce este vorba: pe site-ul Ambasadei Rusiei la Chişinău se găseşte pagina „Despre istoria intrării Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (Notă informativă)” (o puteţi citi aici). Nu-mi este clar un lucru: aceasta este nota informativă pe care o lecturează diplomaţii ruşi când vin la post în Chişinău, este un text de propagandă sau o cercetare istorică? În oricare dintre variante, avem o problemă gravă.

Textul este atât de împănat de distorsiuni încât ar ieşi o lucrare de licenţă sănătoasă dintr-o încercare de demontare documentată a fiecărei manipulări conţinute. Dar să începem cu începutul: textul debutează enunţând o prostie colosală – anume că actualul teritoriu al Basarabiei a făcut parte din provincia romană Dacia. Trecem mai departe şi aflăm că biata Moldovă a făcut parte din Rusia Kieveană, iar mai apoi din cnezatul Galiţia. Ştiţi când au apărut românii în zonă? În secolul al XIII-lea când „a început popularea bazinului rîului Prut cu triburi valahe (româneşti, venite din Ungaria) (…) Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei”.

Aici e locul să amintesc de nedumerirea lui Gheorghe Brătianu, formulată cam aşa: ruşii spun că românii sunt veniţi din Ungaria, ungurii spun că românii sunt veniţi din Bulgaria, bulgarii spun că românii sunt veniţi de oriunde, numai de la ei nu; şi totuşi – cum au apărut românii? Vom fi fost vreun caz unic în istorie de generaţie spontanee.

În sfârşit, o demontare a tratatului scurt de istorie prezentat de Ambasada Rusiei la Chişinău ar ocupa prea mult spaţiu pe un blog. În esenţă se încearcă o motivare a ocupării Basarabiei de la 1812 şi sunt ocolite cu dibăcie o mulţime de documente, fiind citate doar cele care convin tezei ruseşti (autorul textului în cauză pur şi simplu uită că prin Tratatul de la Tilsit din 1807 Rusia a promis că se va retrage din principatele române, promisiune neonorată). Am explicat aici cum şi de ce a luat Rusia decizia de anexare a Basarabiei. Pentru evoluţia banditească a negocierilor dintre Franţa şi Rusia aveţi aici un alt exemplu.

Problema reală însă este alta. „Nota informativă” în care ne este schilodită istoria datează din februarie 2013. De un an de zile nu am auzit de vreo reacţie din partea diplomaţiei române. Să fi pus şi Ambasada României la Chişinău pe site o notiţă, o notulă, o ceva. (Dar staţi! Nu se poate, România respectă suveranitatea Republicii Moldova şi oricum, noi nu putem face ce fac ruşii). Partea a doua a problemei: toţi cei care militează pentru „apropierea de Rusia” se pot lămuri acum care este părerea diplomaţiei ruse faţă de istoria românilor.

Mi-am permis să păstrez o copie, pentru referinţe ulterioare.

MAE rus despre istoria romanilor

Via Timpul.

Aceasta este o previziune bazată pe un calcul matematic, lansată în anul 2006 şi care a fost verificată la recensământul din 2011. Să vă spun povestea.

La simpozionul anual al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria din anul 2006 Traian Trifu Căta a făcut această previziune şi şi-a explicat calculul în baza căruia a ajuns la această concluzie. Nu o să vă plictisesc cu detaliile funcţiei matematice care a dus la rezultatele de mai jos (le puteţi găsi aici, la pagina 206). Evoluţia populaţiei româneşti din provincia sârbă Voivodina era pronosticată astfel (reţineţi, în anul 2006!):

2011 – 25.510

2021 – 18.850

2031 – 12.190

2041 – 5.530

2051 – 0

Recensământul din Serbia din anul 2011 a găsit în provincia Voivodina un număr de 25.410 români (sursa). Eroarea previziunii este neglijabilă. Toate acestea reprezintă un şoc pentru mine şi îmi amintesc de o altă previziune, făcută de un lingvist român la sfârşitul secolului al XIX lea (îmi scapă numele, va trebui să fac un drum la o bibliotecă serioasă), lingvist care spunea că în maxim 100 de ani dialectul istro-român va dispărea. Iar prin 2003, dacă îmi amintesc bine, vedeam la Discovery scurte clipuri cu limbi pe cale de disparţie, cu mai puţin de 300 de vorbitori. Iar istro-româna era printre acestea.

Calculul de mai sus, confirmat deja prin recensământul din 2011 ar trebui să dea de gândit multora. Prin 2011, când mi-am exprimat scepticismul cu privire la viitorul românilor din Bugeac, cineva mi-a spus rituos: „Neamul românesc nu piere!”. Ba uite că piere sub ochii noştri.

Catedrala românească din Vîrşeţ, Voivodina

Catedrala românească din Vîrşeţ, Voivodina

Putem să spunem că poate e o greşeală, că asimilarea etnică şi sociologia au evoluţii imprevizibile, că acest calcul nu dovedeşte nimic. Putem să aşteptăm recensământul sârbesc din 2021 care să ne spună că în Voivodina mai sunt 18.950 de români. Şi în 2021 putem din nou să băgăm capul în nisip, aşteptând confirmarea din 2031. Iar din 2051 încolo vom putea deplânge dispariţia unei comunităţi româneşti care a rezistat 1000 de ani şi s-a evaporat sub ochii noştri în nici 200 de ani. Teoretic cel puţin am putea trăi până acest moment în care să spunem că nimeni nu-i profet în ţara lui.

P.S. Şi aş mai fi interesat să văd care ar fi concluziile pentru acelaşi calcul aplicat celorlalte comunităţi româneşti, din Valea Timocului (Serbia), Bulgaria, Ucraina, Ungaria.

Televiziunea Română a reuşit performanţa să îi includă pe aromâni la capitolul „Emisiuni pentru alte minorităţi”, în raportul de activitate pe anul 2012. La paginile 25-26 ale acestui raport scrie aşa:

În 2012, TVR, prin intermediul Redacţiei Emisiuni pentru Alte Minoritãţi, a realizat programe adresate minoritãţilor naţionale cu reprezentare în Parlamentul României. Astfel, TVR 1, TVR 2, TVR 3 şi TVR Cultural au difuzat mai multe cicluri de emisiuni care au promovat tradiţiile şi valorile socio-culturale ale diferitelor etnii din România, parte integrantã a patrimoniului naţional. (sursa)

După care avem un tabel la pagina 26 unde aromânii au fost plasaţi alfabetic între armeni şi bulgari, cu 347,92 minute de emisiuni. Nu îmi este limpede cum de au ajuns aromânii minoritate naţională în România, se pare că până la urmă eforturile lui Costică Canacheu dau rezultate.

Aştept cu interes emisiunile TVR dedicate minorităţii moldovenilor. Urmează oltenii şi ardelenii, ca să fie treaba clară.

Cu 17 ani în urmă audiam cursul profesorului Marcel Ciucă „Izvoare şi surse de arhivă”, un curs dificil şi care acum mi se pare foarte greu de plasat. În principiu trebuie să înveţi să te descurci prin hăţişul de documente păstrate, unele tipărite, altele prăfuite prin depozite de arhivă. Pe de o parte pentru un proaspăt absolvent de liceu poate fi o chestie extrem de tehnică şi greu de digerat, un bagaj de termeni noi, polemici şi dispute vechi de sute de ani, istoria istoriei învăţată mecanic în liceu. Ceea ce era clar în manual devine fluid, evenimentele devin greu de „apucat”. Dar dacă acest curs ar fi pus undeva spre sfârşitul studiilor universitare? Atunci ar apărea întrebarea cum de a trecut studiosul prin atâţia ani fără să se ocupe de temelia cercetării istorice, anume documentele de arhivă.

În sfârşit, în toamna anului 1996 am mers pentru prima oară la sala de studiu a Arhivelor Naţionale din Bucureşti. Conform dictonului „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”, Marcel Ciucă şi-a început cursul ducându-ne într-un depozit al Arhivelor Naţionale unde ne-a arătat câteva din comorile păstrate aici: primul document scris din spaţiul românesc (un hrisov al lui Vladislav Vlaicu din 1368, dacă nu greşesc), o inscripţie alb pe negru pe un petic de bumbac găsită în mormântul unui tătar din Moldova, nişte scrieri pe frunze de palmier aduse de regele Carol al II-lea de prin nişte insule pacifice şi multe altele (mai multe detalii despre comorile de la Arhivele Naţionale într-un reportaj Realitatea TV).

Concluzia a fost un îndemn de a trece pe la sala de studiu şi a demara o cercetare proprie. Asistenta domnului Ciucă, Ioana Grigorie pe atunci, mi-a recomandat un fond proaspăt dat în cercetare, „Ministerul de Interne – Diverse”. O colecţie amestecată de rapoarte informative asupra partidelor politice din perioada interbelică, în mare parte dedicată Mişcării Legionare. Atunci ca şi acum nu a fost nici o problemă cu accesul: singurul document care mi-a fost cerut a fost un buletin de identitate valabil şi din prima zi am putut citi inventarul fondului. Câteva luni de zile am răsfoit fascinat dosarele acestui fond, comparând documentele de aici cu informaţiile deja publicate în cărţi şi reviste, descoperind erori şi confirmări. Brusc, cursul profesorului Ciucă s-a luminat şi a devenit extrem de interesant. M-a cuprins ambiţia să digitizez şi să indexez „Colecţia Hurmuzaki” (cine ştie despre ce vorbesc poate să râdă, aşa cum a făcut profesorul Ciucă în toamna anului 1996 care mi-a pus totuşi la dispoziţie câteva volume şi mi-a zâmbit îngăduitor când mi-am mărturisit înfrângerea; abia acum o parte din această colecţie a fost digitizată pe www.dacoromanica.ro, indexul mai aşteaptă).

Despre profesorul Marcel Ciucă nu se prea vorbeşte în spaţiul public. Arhivele Naţionale organizează pentru domnia sa cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani lansarea volumului „Miscellanea historica in honorem Professoris Marcel-Dumitru Ciucă septuagenarii”, 21 noiembrie 2013, orele 12:00 la sediul Arhivelor Naţionale din Bucureşti.

Lansare-Marcel-Ciuca