Meniu Închide

Câteva gânduri la moartea proletcultistei Nina Cassian

Sursa foto
Sursa foto

Toţi scriitorii din România anilor ’50 poartă pe frunte pecetea crimei. Au contribuit nemijlocit la instaurarea teroarei comuniste, umpleau coloanele publicaţiilor de propagandă conform directivelor partidului. Au otrăvit ani în şir minţile şi sufletele românilor. Scriitorii proletcultişti nu au ucis cu mâinile lor, însă în spatele perdelei de fum create de ei au putut avea loc crimele perioadei staliniste din România. Orice ar spune, ei au trăit bine, în timp ce la Piteşti se desfăşura experimentul reeducării cu parul.

După căderea comunismului toţi proletcultiştii au început să-şi amintească de cum erau ei de fapt anti-comunişti în sufletele lor, cum şi ei au fost victime, cât de mult au suferit sau că de fapt au fost orbiţi de un entuziasm tineresc. Încă puţin şi spun că le-au lipsit trei minute să prindă trenul spre Făgăraş pentru a se alătura grupului Gavrilă Ogoranu. Părerea mea este că de fapt au fost nişte cinici. Ştiau foarte bine ce făceau, ştiau foarte bine că la adăpostul scriiturii lor se petreceau crime. Însă au preferat să scrie la comandă şi să-şi încaseze banii. Transformaţi în cameleoni, cu suflete de reptilă, toţi aceşti proletcultişti care au contribuit la instaurarea comunismului în România au încercat să se adapteze la modificările echilibrului din interiorul puterii comuniste de la Bucureşti. Când îşi pierdeau protectorii din partid deveneau brusc disidenţi. Însă permanent au fost legaţi ombilical de comunism. După 1989 au ieşit ca păduchii în frunte şi au ocupat punctele nodale ale comunicării publice din România, ei înşişi, copii lor ori copii lor de suflet.

Acelaşi traseu l-a avut şi poeta Nina Cassian, oricât s-a încercat recuperarea ei în spaţiul public în ultimii ani. În loc să-i prindem pe toţi aceşti proletcultişti într-un insectar al ororilor României, să le studiem otrava cu maximă precauţie – ca de obicei le-am răbdat obrăznicia cu care se insinuează în spaţiul public. O altă colosală insolenţă se petrece în prezent cu complicitatea unor tineri inconştienţi: modificarea istoriei, acoperirea adevărului cu straturi groase de minciună, internetul care ştie tot nu ştie de fapt nimic. Moartea Ninei Cassian a fost acoperită de laudele puternicilor zilei de ieri şi de azi. Să-i fie ţărâna uşoară şi s-o ierte Dumnezeu, că mult rău ne-a mai făcut!

 
[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]

***

***

Ne vedem și pe Facebook?

26 Comments

  1. Pingback:Câteva gânduri la moartea proletcultistei Nina Cassian | Blogosfera

  2. Ioana

    Da, chiar asa a fost si Nina Cassian. Totusi poeziile scrise de ea pentru copii sunt foarte frumoase. Si doar cu asta va ramane in istoria literaturii.

  3. ovidiu

    Nu cred ca asemenea articol isi vea rostul in asemenea momente. Cu toate defectele ei, Nina Cassian a facut ceea ce, intr-un fel sau altul, au facut toti cetatenii Romaniei. Sa nu ne prefacem ca nu stim, ca Romania a fost invinsa in razboi si a capitulat neconditionat. Ca atare, armata de ocupatie s-a instalat in tara noastra cu politica invingatorului cu tot. Ce ar fi trebuit sa faca un popor intreg, sa se sinucida in semn de protest? Nu doresc sa-l contrazic pe autorul(?) articolului. Imi pun ,doar, intrebarea, de ce isi exprima abia acum, frustrarea? A avut la indemina o multime de autori mult mai importanti si nu am sesizat nici o reactie negativa atit de vehementa. Octavian Paler a fost inventatorul sintagmei “Epoca de Aur”, Nicolae Manolescu este seful Uniunii Scriitorilor, Ana Blandiana s-a lansat in politica mare postdecembrista alaturi de Manolescu, Andrei Plesu, autorul celebrelor scrisori adresate direct lui N.Ceausescu, prin care cerea clementa si reintegrarea in structurile PCR, ca sa nu mai vorbim de celebrii Adrian Paunescu si C.V.Tudor, Dan Desliu, cel iubitor de vodca, etc.
    Chiar nu inteleg acest atac.

  4. Marian

    @ovidiu:

    poate pentru ca Nina Cassian fusese uitata (întreaba-ti colegii daca au au auzit de Roller) si fugita din tara din 1985 sau cam asa ceva.

    Eu consider o datorie morala sa restabilesti adevarul, chiar daca survine mai târziu. Eu am mai prins-o la scoala pe Nina, dar mi s-a parut submediocra (gen Cornea sau Dinescu), de altfel ziarele n-au trecut de faza “dizidentei”, pentru ca si omisiunile spun ceva.

  5. Marian

    Am apasat din greseala send, asa ca vine continuarea

    Abia îsi scoase Cincinat
    volumul atât de asteptat
    ca critica s-a si rostit
    “e foarte bine tiparit”

    autocritica lui Cincinat Pavelescu

  6. Cristina P.

    Poate asa o fi, nu acum era momentul ci mai repede, cat inca era in viata! Acum nu se mai poate apara sau spune ceva. Daca este ceva ce nu imi place la romani este aceasta permanenta lasitate de a spune cat sunt in viata celorlalti exact ce si cum. Am scris despre acest subiect si atunci cand au inceput dezvaluirile despre S. Nicolaescu la care mi s-a raspuns ca nu au fost facute inainte cat era in viata pentru ca sa il protejeze in fata batranetii bolnave. Nu inteleg aceasta atitudine si nu sunt de acord cu ea mai ales in cazul celor care marcheaza trecutul nostru si prezentul recent la nivel social (si nu Lelea Floare din fundul gradinii!). Nu e vorba aici decat ca principiu general nu cunosc situatia prezentei defuncte si a muncii d-lui Damian pe tema data deci nu acuz nimic. Insa argumentul ca NC a facut ceea ce au facut si altii nu tine pentru ca responsabilitatea pentru actele noastre e individuala. Argumentele de tipul “si altii au facut”, “daca nu o fac/faceam eu o fac/faceau altii” justifica orice fel de crima in orice context si in orice conjunctura si atunci toate legile is dejaba. Poti sa te impotrivesti. Ai alternativa, asa cum au avut mucenicii nostri din inchisori batuti fara mila si torturati! Poti sa spui “Nu” sau pur si simplu poti pleca cand simti ca nu mai poti fii corect fata de tine insuti. Optiune exista intotdeauna. Corect nu te sinucizi de protest dar atunci e foarte bine sa ridici osanale celor care iti omorau parintii, fratii si cei de-un singe?!?

  7. Pingback:Câteva gânduri la moartea proletcultistei Nina Cassian | Flagrante delicto

  8. Pingback:La moartea oricărui proletcultist | Diverse | Robintel

  9. Virgiliu Soare

    De acord cu dumneavoastra. Dar domana Nina Cassian a fost din tinerete o luptatoare de stanga. Dumneaei nu s-a dezis niciodata de aceste valori, pe care le-a dus pe culmile derizoriului realismul socialist. In volumele de memorii vorbeste cu franchete despre tot si despre toate. Eu continuu s-o respect pentru poezia si muzica pe care le-a compus si mai ales ca nu s-a dezis niciodata de obarsiile ei romanesti. Nu sunt de acord cu personalitatile cameleonice care se schimba dupa cum bate vantul. Iar prezentul nostru inca colcaie de ele! Dar acesta este mirosul lor naturel.

  10. Pingback:Cateva ganduri la moartea proletcultistei Nina Cassian | FrontPress

  11. ovidiu

    @ Cristina P.
    Cred ca nu ati citit cu destula atentie comentariul meu. Citez : ” Nu doresc sa-l contrazic pe autorul articolului.” Eu mi-am exprimat dezacordul cu momentul ales pentru aceasta incriminare vehementa. Mai mult decit atit, am dat niste exemple de indivizi care au facut mult mai rau ideologic decit Nina Cassian si, unii dintre ei care mai sunt in viata, o duc bine mersi!
    In privinta “mucenicilor nostri batuti si torturati prin inchisori”, vreau sa spun ca, majoritatea lor au avut de aparat interese proprii: averi confiscate de comunisti, colaborari cu “inamicul”. crime de razboi sau, pur si simplu, penale, apartenenta la organizatii politice considerate criminale (ex. sefi legionari), sabotaje, etc. Si vreau sa spun ca au fost destui “mucenici” din acestia care au clacat si au ajuns sa colaboreze cu securitatea. De aceea, ii pot gasi scuza, de exemplu, venarabilului liberal Mircea Ionescu – Quintus, dar nu pot sa-l scuz pe Constantin Balaceanu-Stolnici,
    Deci, inca o data precizez: nu iau apararea nimanui si caut cu tot dinadinsul scuze, dar trebuie tratat, cum bine ati facut remarca, fiecare individual si apreciat cu obiectivitate si proportional, efectul actiunilor fiecaruia.

  12. Pingback:Câteva gânduri la moartea proletcultistei Nina Cassian | NapocaNews

  13. liliana

    Ovidiu: “In privinta “mucenicilor nostri batuti si torturati prin inchisori”, vreau sa spun ca, majoritatea lor au avut de aparat interese proprii: …” tu vorbeşti serios? ca să continui “averi confiscate de comunisti, colaborari cu “inamicul”. crime de razboi sau, pur si simplu, penale, apartenenta la organizatii politice considerate criminale (ex. sefi legionari), sabotaje, etc. ” bunicul meu şi-a apărat pământului lui, avea 9 hectare, a fost bătut, închis, torturat şi convins să se înscrie în colectiv. dacă vorbeşti serios să-ţi fie ruşine. dacă nu şi nu am înţeles bine să fii sănătos. după mine toţi, dar toţi, care au colaborat cât de puţin cu comnismul, chiar şi-un umil secretar de partid (aluzie la Constantinescu) n-ar fi trebuit să aibă dreptul să ocupe vreo funcţie în aparatul de stat. se vede ce s-a întâmplat de 25 de ani încoace din caeastă cauză.

  14. Marian

    @Ovidiu

    Daca, sa iau un exemplu din lista ta, legionarii au fost arestati pentru ca au fost membrii unui partid considerat criminal de catre comunisti, iar acestia au fost declaratila rândul lor criminali dupa 60 de ani, cum devine treaba cu legionarii si dubla negatie (dusmanii dusmanilor mei)?

    Oricum, majoritatea legionarilor au intrat, mai mult ca sa-si scape pielea decât ideologic, în PC din R. Cum spunea si vorba:
    Camarade, nu fi trist,
    Garda merge înainte
    prin partidul comunist

  15. Ciprian

    Curajul acesta minunat de a lovi morții este specific magnificului nostru popor. Mai ales când mortul respectiv înca nici nu s-a răcit. Nina Cassian a fost în primul rând o excelentă scriitoare pentru copii, ca valoare poate între primii scriitori pentru copii din literatura română. Așa a fost ea cunoscută de cei mulți. Iar cei apropiați spun că a fost o doamnă. O Doamnă care ar zâmbi la un asemenea articol.

  16. Marian

    Coincidenta nu este cauzalitate …
    Timp de 20 de ani nu s-a scris nimic de ea, dar s-a întâmplat sa moara daunazi prin tari straine si au aparut articole despre ea, tot acolo, pentru ca aici a fost deja uitata. Eminescu a fost interzis mai multi ani si nu a pierit.
    Asta a fost declansatorul, nu moartea ei. Pentru noi ea a murit în 1984.

    PS: n-am înteles în ce a constat dizidenta ei. Aruncatul cu oua în Ceausescu a fost în decada anterioara, articole scrise de pana ei n-am citit prin Vest … ca a plecat din tara ca nu i-a placut regimul, asa sunt si eu dizident :)

  17. liliana

    câţi dintre noi le citim copiilor din Nina Cassian. mă întreb numa. ce poezie de-a ei ştim pe de rost? că sunt un pic curioasă dacă tot e aşa nepreţuită. de unii.

  18. gabi

    Doi insi, un talhar si un scriitor, au murit in aceeasi zi si au ajuns in iad. Au fost bagati pana la brau in acelasi cazan cu smoala, evident; dar dupa un timp talharul a inceput incet-incet sa se inalte din cazan, smoala arzandu-i doar genunchii, pe cand scriitorul s-a afundat incet-incet pana i-a ajuns smoala la piept. Furios, a facut reclamatie la tartorul-sef: Cum, el, scriitor de seama, care a publicat nu stiu cate carti si a fost citit de nu stiu cate milioane de cititori, cum poate el sa se afunde pe cand un talhar ticalos, care a facut atatea rele in viata lui, se inalta? Cum, el, care e laudat de critici si pomenit in dictionare, el se afunda, pe cand talharul violent si rau se inalta? Nu e drept! Vine tartorul-sef la el si-i pune furca in piept: Ba e drept, e ordin de la Dumnezeu! “Nu se poate!”, striga furios scriitorul, “eu nu am facut nimic rau, dar talharul…..” la care tartorul-sef ii explica: “Talharul acesta a facut multe rele, ticalosii, pacate groaznice in viata lui, asa cum si tu ai scris multe cuvinte perfide care au sucit mintea si cinstea celor care te-au citit, ducandu-i in pacat. Dar faptele talharului au fost atunci si s-au terminat iar cei din urma lui se roaga pentru pacatele lui, asa ca si el se inalta incet-incet, cu fiecare rugaciune. Pe cand tu, ceea ce ai scris ii suceste si-i perverteste si azi pe cei care te citesc, faptele tale continua la fel de rele si de perfide ca atunci cand traiai. Pentru tine nu exista inaltare”.

  19. Stephan Benedict

    NINA CASSIAN – CU PROPRIILE EI CUVINTE

    În 1981, sculptorul Dorin Lupea, care era proaspăt absolvent de facultate şi lucra ca muncitor necalificat angajat de ICRAL Titan, la şantierul de restauraţie al fostului sediu al Uniunii Scriitorilor din Şoseaua Kisselef, de lîngă Ambasada Sovietică, a găsit din pură întâmplare la toaleta sediului, un morman de dosare dactilografiate pe foiţă. Examinând mai atent conţinutul, şi citind nume sonore ale epocii din anul 1952, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Hilda Jerea, Matei Socor, Boris Caragea, Maria Banuş, Petru Dumitriu, Nicolae Moraru, Jules Perahim, etc., dânsul a observat o temă remarcabilă: Stenograma Şedinţei din 27 iunie 1952 a Uniunii de Creaţie din România. Ştiind că intra în posesia unui document rar, domnul Lupea a ascuns dosarul respectiv în salopeta lui de lucru, l-a scos cu riscuri mari din incinta sediului, la terminarea zilei de lucru, l-a dosit bine ani şi ani de zile şi mult după căderea lui Ceauşescu, în anul 2001 l-a scos la iveală şi a contactat-o pe scriitoarea Mihaela Cristea, care pe baza lui, a scris cartea-document Reconstituiri Necesare, publicată în anul 2005 de Editura POLIROM.
    Şedinţa de prelucrare, condusa de Ofelia Manole, avea o temă contemporană pe vremea aceea: Deviaţia de dreapta a grupului Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, în care activitati ca împăciuitorismul in politica şi formalismul in arta erau considerate păcate capitale. Redau mai jos fragmente din discursul de la acea şedinţă a contemporanei noastre newyorkeze, poeta Nina Cassian, cu propriile ei cuvinte:

    Documentul care demască şi zdrobeşte devierea de dreapta şi împăciuitorismul ne-a dat fără îndoială o mare încredere în partid, în neînvinsa lui putere, ne-a stîrnit ura puternică împotriva celor care au socotit că muncitorii au ieşit prea devreme din robie, că zorii libertăţii bat prea puternic pentru ei şi că mai este cazul să robească pe la chiaburi, să se introducă vechea robie. Documentul constituie pentru noi un îndemn la vigilenţă, la ură necruţătoare împotriva duşmanului, un îndemn minunat pentru bolşevizarea partidului, pentru propria noastră bolşevizare. S-a pomenit aci de cuvîntul tragedie. Mă raliez întru totul celor spuse de tovaraşul Socor. Este un lucru care ne umple de sănătate, de putere, de încredere, nu este un lucru care ne provoacă frămîntare, zguduiri, care nu duc la nimic. Este un lucru extrem de constructiv, sănătos, luminos, care ne eliberează de o serie de nelămuriri cu ocazia primirii în partid a tot felul de elemente mic burgheze.
    Documentul precizează odată mai mult şi ne arată mai evident ca oricînd, cît de mult se ascute lupta, se vorbeşte despre presiunea stihiei mic burgheze. La noi în mediul de artişti această presiune se simte foarte puternic. Există acele rămăsiţe din noi, acele frîne, acele pete de muşte care ne pătează şi curăţenia si limpezimea, toate acele vechi deprinderi din noi. Dar există şi o origine de afară a stihiei mic burgheze. Cînd suntem lăudaţi, există suficiente voci care să spună: se vede că te-ai prostit. Cînd suntem criticaţi vin zeflemiştii care cu fraze şerpuitoare reuşesc să sape în terenul cucerit şi să depună reziduri care barează drumul nostru înainte.
    Se vorbeşte în document că înăbuşirea criticii a întârziat descoperirea din timp a abaterii. Nici la noi critica si autocritica nu funcţionează aşa cum trebuie. Se practică mult critica la colţ de drum, cum s-a vorbit aci. Pot spune că am practicat-o si eu, din lipsă de curaj si de principialitate de a aduce în faţa tovarăşilor în mod deschis lucrurile care le socoteam mai bune sau mai rele. În ultimul timp lupt cu aceasta şi tovarăşii mei din organizaţia de bază şi-au putut da seama că într-adevăr atac deschis problemele în faţa lor, refuz să mai fac jocul stihiei mic burgheze prin această critică la colţ de drum.
    Documentul mi-a arătat că n-am fost suficient de trează pentru înlăturarea din sînul nostru a unor elemente care nu au ce căuta. S-a vorbit despre prezenţa în Uniunea Scriitorilor a unor oameni compromişi politiceşte ca Ionel Teodoreanu, Ion Biberi. Sunt oameni care nu scriu. Aceste edecuri nu sunt numai oameni vîrstnici. Ştim că oameni ca A. Toma, Sadoveanu, sunt în primele rînduri şi cei mai activi scriitori ai noştri. Nu e vorba de vîrstă, avem pensionari de 30 de ani. Sunt oameni care trebuie ajutaţi să-şi justifice denumirea de scriitor, oameni care promit de ani de zile că scriu, dar nu se vede nimic. De exemplu tovarăşul Benador (consemnat de George Călinescu în Istoria Literaturii Române), tovarăşi care nu scriu de ani de zile nimic ca Geo Dumitrescu, cu scăzut nivel ideologic ca Radu Boureanu, care deşi face parte din cercul de învăţămînt de partid, a venit o singură dată. L-am întrebat de ce nu mai vine? Mi-a spus: „Ce, ca la şcoală, să-mi pună întrebări?”
    Tovarăşa Ofelia Manole: Nici la şedinţă n-a venit…
    Tovarăşa Nina Cassian: Ce dovedeşte faptul că atîţia din mijlocul nostru nu merită numele de scriitori. Dovedeşte o lipsă de vigilenţă, de intransigenţă a conducerii Uniunii şi a organizaţiei de bază care n-au intervenit destul de energic. Tovarăşa Ofelia a vorbit de metodele de muncă ale lui Vasile Luca. Eu mă gîndesc la metodele de muncă practicate de tovarăşul Moraru la Viaţa Românească. S-a vorbit cu intimidare. Tovarăşul Moraru practică aceasta, înăbuşirea criticii, încurajarea linguşirii, considerarea locului de muncă ca o feudă. Îmi aduc aminte că refuzînd să spun la colţ de drum ceea ce trebuie să spun în faţă, i-am spus tovarăşului Moraru în faţă nu demult ce greşeli cred că are. Tovarăşul Moraru atunci arătindu-mi că acei tovarăşi care sunt datori să aplice nemijlocit linia partidului sunt mai drastici, mi-a dat exemplu pe Vasile Luca, care bate cu pumnul în masă, spunea tovarăşul Moraru. Era foarte încântat şi mă gândeam de ce tocmai această trăsătură îi place aşa de mult la un conducător, doar nu aceasta este caracteristic. De ce tocmai această trăsătură a găsit de cuviinţă să mi-o amintească, să mi-o dea ca exemplu?
    S-a spus că la Viaţa Românească au existat două linii, două feţe ale aceleiaşi principialităţi: linia proprie a tovarăşului Moraru, subiectivă, abuzivă, tiranică pe de o parte, şi un liberalism absolut faţă de manifestările nihiliste. Tovarăşa Ofelia a arătat aci că după cum linia partidului a fost permanent justă, tot aşa şi în artă linia partidului a fost permanent justă. Aceasta se dovedeşte cu poemele realiste care mie personal mi-au plăcut foarte mult, m-au ajutat să mă apropii de realism, au constituit pentru mine un exemplu, ca „Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, „Lidice” şi „În sat la Sahia” de Jebeleanu, multe poezii de Veronica Porumbacu, fragmente din „Fiul Patriei” de Beniuc – tot atâtea exemple şi îndemnuri pentru mine că numai şi numai în realismul socialist se poate realiza într-adevăr arta. Am simţit pe propria mea piele adâncile binefaceri ale liniei partidului în artă. Sunt de acord cu tovarăşul Socor, nu este vorba de o dramă, nu sunt sfârâieli, este o mare uşurare, nu lesnicioasă, dar ca rezultat final este o mare uşurare. Astăzi înţeleg mai bine ca oricînd critica Scînteii pentru volumul La Scara 1 pe 1. Citind cronica din Contemporanul la ultimul meu volum, m-a uimit că readuce pe tapet volumul La Scara 1 pe 1, mi s-a părut că este prea depărtată în timp această readucere. Dar n-a trecut mult şi-mi dau seama că într-adevar, în lumina documentelor de partid mai ales, aceasta este un lucru pe care eu nu trebuie să-l uit, că duşmanul e permanent treaz şi n-am dreptul nici o clipă să mă culc pe o ureche. De La Scara 1 pe 1 pînă astăzi, am trecut pe o altă poziţie. N-am trecut deplin, pentru că astăzi duşmanul, care are o creştere relativ mai mică decît creşterea sectorului socialist, dar are o creştere absolută, găseşte forme din ce în ce mai perfide de a submina viaţa noastră nouă. În literatură se întâmplă acelaşi lucru, rămăşiţele formaliste sunt mult mai greu de demascat pentru că sunt mult mai perfide, iau forme din ce în ce mai ascunse şi pentru că vigilenţa mea este mai uşor să fie înşelată. M-am bazat prea mult pe unele poeme care s-au bucurat de adeziunea masei şi a criticii. Îngâmfarea te face să îţi pierzi luciditatea. În acest sens tovarăşa Ofelia mi-a făcut un mare bine arătîndu-mi acele lipsuri care le am, arătîndu-mi şi unde am învins formalismul. Pentru că adesea se pune problema celor două arte pe care le practic, vreau să spun: în muzică eram de asemenea pe poziţii formaliste în 1948, cînd a apărut La Scara 1 pe 1. Critica făcută în Scînteia pentru literatură m-a ajutat să nu aştept o critică asemănătoare şi în muzică. Transformarea mea nu se poate face numai din dreapta sau numai din stînga. Ori se face o restructurare, ori deloc. Am căutat şi în muzică să trec de la o sonată pentru pian şi vioară, neformalistă, la suita de cîntece pentru Republică, care dupa părerea mea a constituit un progres, şi la un concert pentru pian, echivalent unui roman în care am căutat să ajung la o formă naţională. Acum lucrez la poemul simfonic Griviţa.
    Tovarăşul Şelmaru poate să-mi spună să mă las de muzică. Nu mă las. Muzica şi literatura sunt cele două căi prin care exist şi slujesc partidul şi poporul. Ghiarele formalismului o să mi le tai pînă la sînge şi să scot toate aşchiile vechi şi toată coptura. În ce priveşte problema sinceritătii, mi-am pus-o mai demult şi am rezolvat-o. De la critica Scînteii şi pînă astăzi n-am nici un singur poem de sertar. Ştiu că sunt sinceră pentru că am descoperit în mine dragostea pentru oameni pe care n-o aveam înainte. Ştiu că în fabrici, pe stradă, la sate, nu mai există între oameni şi oameni acea distanţă îngrozitoare de pe vremuri. De 4 zile încoace, prin muncă, efort, prin luptă dusă în rîndurile partidului sunt fericită şi cred că numai un om sicer poate fi cu adevărat fericit.
    Tovarăşul Mihu Dragomir: Am două întrebări: Deşi tovarăşei Nina Cassian i s-a atras atenţia asupra unor poezii formaliste, totuşi le-a intodus în volum. A doua: tovarăşa Nina Cassian declară că luptă şi a învins formalismul. În cazul acesta, este de acord cu critica făcută de Contemporanul şi de tovarăşii săi?
    Tovarăşa Nina Cassian: Nu ştiu la ce poem se referă tovarăşul Mihu, poate se referă la poezia „Cîntec de seară”, este din acele poezii pe care Viaţa Românească a vrut să mi le publice. „O stradă din Bucuresti” pe care Viaţa Românească n-a vrut s-o publice, a fost socotită de Contemporanul justă. Sunt sigură că am învins? Este judecata mea. Eu n-am spus că am învins formalismul în întregime, am spus că sunt puncte în care mă învinge. În ceea ce priveşte critica din Contemporanul, indiferent dacă un rînd mi s-a părut mie just, altuia mai puţin just. Am fost de acord şi foarte fericită că nu mă lasă să dorm. Nimic mai trist decît un loc în care peştii stau şi putrezesc, trebuie trimisă o ştiucă acolo. Mie imi place, nu mă tem de această critică. Sfîrşitul citatului.

    Comentarii: Pe mine unul, citind acest text, m-a pufnit rîsul de cîteva ori. Nu bănuiam niciodată limbajul de lemn folosit şi ipocrizia doamnei Cassian, într-o perioadă istorică cînd dînsa era deja în plină maturitate de creaţie. Cum a putut oare sa se injoseasca intr-asa o masura, pentru a bucata de piine mai buna, cind atitia intelectuali si-au mentinut coloana vertebrala, cu pretul sanatatii si carierei lor? Schimbările ei radicale de direcţie ideologică, o dată în anii 50, manifestate prin auto-spălarea la creier întru formarea „omului de tip nou” şi a doua, în anii de după rămînerea ei in Statele Unite, care au culminat cu celebrarea ei de catre Poetry Society of America din anul 2006, cînd s-a prezentat in fata publicului american drept poetă anti-comunistă! O fi fost dînsa ultragiată de inepţiile lui Ceauşescu din ultimii lui ani, ca atîţia altii şi o fi scris poezii anti-ceauşiste, dar acestea au constituit doar o literatură de sertar. De vreme ce n-a scos nimic pe piaţă şi n-a luat nici o atitudine publică, doamna Cassian îşi auto-atribuie în mod fals titlul de „anti-comunistă”. Dimpotriva, dupa sosirea ei in Statele Unite, opiniile ei erau inca ani si ani pro-comuniste. Sunt curios cînd va sosi si daca va sosi vreodata timpul cînd doamna Cassian îşi va face cu sinceritate, in mod public, Mea Culpa pentru toată activitatea ei dinaintea plecării din România?

    Stefan Benedict, New York, iunie 2006

  20. Oana IONESCU FIRICA

    Un excelent articol…inutil, pierdut in noianul comunismului reformat din Romania contemporana..Ipocrizia oficiala, recenziile criticilor literari care și-au uitat carnetul de membru prin diverse sertare, amestecata cu ceata ignorantei, a lipsei de informare si a lipsei de chef pentru informare, și google care știe tot si nu știe nimic, toate acestea si încă multe altele vor deforma etern adevarul, indiferent de eforturile pe care le fac cei care încearcă reconstituirea unui puzzle pierdut in timp. Poate doar republicarea, într-o colecție onesta, a minciunii si servilismului cu care si-a instalat poezia comunista doamna Cassian, a poemelor sale omagiale precum STALIN E LUMINA, ori “La moartea lui Stalin” ar însemna un gest concret, și fără comentarii, de a face portretul complet al unui autor carismatic, si totuși, atât de sordid.

Ai ceva de spus?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.