Cine ne-a scos de fapt din Evul Mediu?

Văzând că un articol de maximă vulgarizare este luat în serios am zis să încerc să explic puțin niște chestii mai complicate.

(Cine sunt oamenii care au modernizat, cu adevărat, România. Un grec, doi nemţi şi un român ne-au scos din Evul Mediu, Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărul)

În esență avem un articol de can-can istoric scris de un absolvent al unei facultăți de istorie. Ținta anunțată din titlu: românii au fost spectatori la propria istorie, a fost nevoie să vină un grec și doi nemți să îi scoată din bezna necunoașterii. Apoi vine problema Evului Mediu propriu zis – cât de întunecat a fost? Ce voi scrie în continuare are mai degrabă legătură cu teoria istoriei, dar sper să fie limpede pentru orice absolvent de bacalaureat. Zamfirache se vrea demitizator, însă în realitate e la pământ cu bibliografia și nu face altceva decât să perpetueze un set de mituri.

Ce a fost Evul Mediu?

Spre surprinderea multora din ziua de azi oamenii care ”au trăit în Evul Mediu” nu știau asta. Evul Mediu este o denumire dată în cadrul unei periodizări a istoriei perioadei cuprinse aproximativ între secolele V – XV d. Hr. Cam 1.000 de ani. Evenimentele cheie ale acestei delimitări sunt căderea Imperiului Roman de Apus și apogeul Renașterii. Nu încep aici discuția despre precizia acestor momente, ar fi inutil.

De fapt întrebarea ar trebui reformulată – ”ce este Evul Mediu? ce înțelegem noi azi și cum folosim această percepție despre Evul Mediu?” Pentru că aici rezidă problema: Zamfirache (și mulți alții pe lângă el) sunt ferm convinși că Evul Mediu a fost o perioadă întunecată, a ignoranței și răutății gratuite. De fapt avem de-a face cu o imagine falsă, impusă de autorii epocii numite la fel de convențional Iluminism (secolul al XVIII lea d. Chr.) – autori care de fapt se aflau într-un război politic contemporan și se foloseau de istorie pentru a-și motiva teoriile politice.

Mai mult, Zamfirache și cei ca el au rămas tributari teoriei istorice de tip marxist-leninist. Conform acestei teorii periodizarea istoriei constituie o scară evoluționistă: ideala comună primitivă a preistoriei, antichitatea sclavagistă, evul mediu întunecat, renașterea și revoluția științifică, iluminismul și revoluția industrială, capitalismul (conjugat cu coloniasm și imperialism) urmate de socialism în pregătirea saltului final spre sfârșitul istoriei – comunismul glorios. Trecerile între epoci sunt explicate prin doctrina materialismului dialectic: acumulările cantitative duc la salturi calitative și abordarea istoriei este făcută în principal prin prisma mijloacelor și forțelor de producție economică. (La pachet avem anti-creștinismul, dar lăsăm asta de-o parte acum.) În facultățile de istorie din România profesorii predau în această paradigmă (marea lor majoritate, nu chiar toți) pentru că așa au învățat și ei, nimeni nu s-a chinuit să iasă din schema materialismului dialectic. Și așa avem în anul 2017 absolvenți de istorie convinși că ”Evul Mediu a fost nașpa”. Nu mai vorbesc de diletanții care au umplut internetul. Spre dezamăgirea lui Vasile Ernu și Costi Rogozanu realitatea a ieșit din materialismul dialectic și umblă pe propria cale, dar asta nu-i împiedică să viseze aiurea.

(Las deoparte faptul că 1000 de ani de ”Ev Mediu” reprezintă o perioadă extrem  de lungă la scară istorică, o perioadă cu multe ”revoluții” și schimbări; nici nu mai discut ideea că formula de ”ev mediu” – ”perioadă de mijloc” include tranziția: de la ce către ce? 1000 de ani de tranziție?)

A existat Evul Mediu în spațiul românesc?

Orice om serios care a citit cât de cât în facultatea de istorie ar trebui să zâmbească la această întrebare. Să luăm de pildă organizarea societății în Evul Mediu, respectiv feudalismul. (Încercăm să ignorăm bibliografia din ultimii 30 de ani și acceptăm că feudalismul chiar a existat și nu este un construct al iluminiștilor). Conform definiției clasice a feudalismului, societatea era organizată pe mai multe niveluri de tip suzeran-vasal: regii erau suzeranii ducilor, ducii erau suzeranii conților, conții erau suzeranii marchizilor și tot așa. Ne uităm la feudalismul românesc și observăm că existau doar 2 niveluri: domnul suzeran și boierii vasali – a existat feudalism cu 2 niveluri?!? Și tot așa, la orice aspect al societății medievale am lua în considerare vedem că la români a fost altfel decât în ceea ce se numește feudalism clasic.

Apoi ne uităm la periodizare: Evul Mediu a început în secolul al V-lea și s-a terminat în secolul al XV-lea d.Chr. Și deja avem o mare problemă: nu prea știm ce s-a întâmplat cu românii până pe la 1200. Abia de la 1300 și ceva începem să știm chestii clare. Nici nu începe bine Evul Mediu la români că și trebuie să se încheie.

Doar că avem de-a face cu o eroare majoră: luăm grila de interpretare aplicată pentru Europa Occidentală și încercăm să înghesuim în ea istoria românilor. Și nu încape, patul lui Procust, și începem să decupăm pe la colțuri sau să scriem aiureli. A existat epoca Renașterii la români? (îi putem încadra la Renaștere pe diaconul Coresi de mână cu Neagoe Basarab?) Dar Iluminism? (Horea, Cloșca și Crișan? Școala Ardeleană parcă s-ar apropia, dar nu foarte mult) Revoluție științifică și revoluție industrială sigur nu au existat la români.

De fapt avem de-a face cu obsesia sincronismului, înscrierea forțată a culturii și civilizației românești pe orbita culturii europene occidentale. Când de fapt istoria românească a fost una bizantină și post-bizantină, înscrisă în orbita Imperiului Otoman până la începutul secolului al XIX-lea. Dacă ar fi să respectăm canoanele materialismului dialectic am ajunge la concluzia că Evul Mediu românesc începe cu Basarab la 1330 și se termină (aproximativ) cu Tudor Vladimirescu la 1821. Ceea ce este absurd, la fel cu a spune că regele Ferdinand (regnavit 1914-1927) ne-a scos din Evul Mediu.

Și?

De fapt românii nu au ieșit niciodată din Evul Mediu așa cum este descris pentru Europa Occidentală din simplul motiv că nu a existat un astfel de Ev Mediu la români – deoarece ne găsim în altă parte. Românii au fost în orbita altor centre de civilizație (Bizanțul și mai apoi Imperiul Otoman), au fost la periferia imperiilor, au suferit influențe din toate direcțiile, influențe atenuate de spațiu și timp. Obsesia ”occidentalizării” accelerate și cu orice preț este un proiect politic de secol XIX, o obsesie care s-a infiltrat în mentalitatea secolului XXI la fel cum a rămas și materialismul dialectic rezidual în discursul unor tineri.

Ai ceva de spus?