Duelurile care au făcut România Mare

Istoria duelului la români este cel puțin surprinzătoare, în primul rând cantitativ, dar și din punctul de vedere al semnificațiilor profunde ale acestui fenomen.

Duelul a ajuns târziu printre români, iar în circa 100 de ani de funcționare au fost documentate peste 1.200 de ”afaceri de onoare” cu 424 dueluri efective și deși efectele immediate nu par impresionante (17 morți, 60 răni grave, 151 răni ușoare) rolul real al acestui ritual este altul.

Generația pașoptiștilor a adus acest obicei în rândurile elitelor românești, pe model francez (duel cu spada, până la prima picătură de sânge), dar au existat și influențe din spațiul rusesc (via Basarabia, unde celebrul Pușkin se confrunta pe la 1820 cu ironiile boierilor români care disprețuiau duelul) dar și cel germanic (mai ales în Transilvania și Bucovina).

Tradiția militară a românilor, după câteva secole de congruență cu lumea occidentală, a dispărut cu totul în epoca fanariotă. Ultima bătălie voievodală este cea de la Zărnești a lui Constantin Brâncoveanu din 1690 – însă mai apoi românii ratează cu totul evoluțiile militare occidentale vreme de mai bine 100 de ani. Răscoala lui Tudor Vladimirescu a fost un eșec total din punct de vedere militar, astfel că în secolul al XIX-lea s-a pus problema recuperării rapide a tehnicii, dar mai ales a ethosului marțial.

Pentru pașoptiști duelul a jucat un rol de garanție pentru stabilirea ”oamenilor de onoare” – nu doar lojile masonice au jucat un rol în crearea generației pașoptiste, dar și obiceiul duelului. Lumea politică românească a secolului al XIX-lea și începutului de secol XX a fost clădită pe baza principiului onoarei, garantat de duel. Nu s-a prea știut despre obiceiul lui Alexandru Ioan Cuza de a-i obliga pe ofițeri să se dueleze ori de câte ori le era atinsă onoarea, la fel și Carol I a fost un protector al instituției duelului.

Duelul era considerat o probă de curaj: să privești calm și nemișcat gura țevii unui pistol îndreptat spre tine știind că urmează să plece un glonț nu era la îndemâna oricui. Locotenentul de cavaleri Niculescu era caracterizat astfel pe la 1894: ”Ofițer brav, i se poate încredința orice afacere periculoasă, e gata s-o săvârșească cu prețul vieții. Are mania duelurilor” (mai înainte, la Budapesta, îi retezase mâna dreaptă unui conte ungur într-un duel cu spada). Ethosul marțial clădit pe dueluri poate să explice capacitatea ofițerilor români din Primul Război Mondial de a șarja mitralierele cu sabia în mână.

Mult mai multe detalii despre duelurile românești le puteți găsi în cartea lui Mihai Chiper ”Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români” (pe libris.ro cu reducere).