Meniu Închide

Este istoria o știință? (1)

Din când în când îmi iese în cale câte un inginer care îmi demonstrează că istoria nu este chiar o știință, că nu e mare lucru să ții minte niște chestii întâmplate cu multă vreme în urmă, adică na, ar fi vorba doar de înregistrare și memorizare.

Fascinat de matematici, fizică și eventual chimie, respectivul inginer consideră că doar științele ”exacte” merită denumirea de știință – dacă nu este cu matematici nu este știință. Intenționat îl vom ignora pe bezbojnicul lipsit de minima cultură generală a ciclului liceal, acest personaj aflat în căutarea unei credințe ce a ales să se închine matematicilor și fizicii fără să cunoască ori să priceapă prima lege a lui Newton, sărman papuaș adept al cultului lui John Frum care le ca aduce dreptcredincioșilor binemeritatul cargo.

Sursa foto

O altă categorie de stupizi sunt micii leniniști neterminați de la științele politice, care de câteva decenii au încălecat istoria decretând că doar ei îi pot pătrunde sensurile (bine, au făcut același lucru și cu filosofia, sociologia și științele economice, mai recent au mers cu obrăznicia până la a se trage de fălci cu biologia, dar asta e altă discuție).

Ca să fie clar despre ce vorbim, prima parte se va referi la teoria generală a științei. Deci: ce este o știință? Acordul general spune că știința este studiul obiectiv și sistematic al unui domeniu bine definit cu ajutorul unor mijloace și metode de investigație proprii. Pentru ca o metodă de cercetare să fie științifică trebuie să fie obiectivă și să ofere explicații într-un mod repetabil. Adică să producă aceleași rezultate de fiecare dată dacă se întrunesc condiții inițiale identice. Asta pentru verificare.

Este acceptată existența a trei tipuri de științe: formale, ale naturii și sociale. Să începem cu științele formale: matematici, logică, informatică, statistică. Toate sunt forme de narațiune în cadrul unor limbaje convenționale. Mai simplu spus: ecuația de gradul doi nu există. Numărul π nu există nici el, îl poți vedea oarecum dacă te uiți la un cerc. Tot eșafodajul matematic este un sistem de convenții de limbaj care ne ajută să înțelegem lumea mai bine. Numărul π ne ajută să înțelegem cercul, funcțiile trigonometrice ne ajută să înțelegem relația dintre un unghi și un segment. Îmi amintesc și acum confuzia care m-a dominat la începutul clasei a V-a când am făcut trecerea de la aritmetica cu mere și pere în panere la ”fie a și b două numere naturale”. Expresia asta fundamentează convenția unei abstractizări, o construcție de limbaj într-o anumită formă. O narațiune, o poveste ce reflectă o anumită parte a realității.

Și ajungem la științele naturii care se ocupă cu descrierea, înțelegerea și predicția fenomenelor naturale pe baza dovezilor empirice obținute pe baza observației și experimentelor: fizica, chimia, biologia. În științele naturii s-a impus ca dominantă o idee veche de 2500 de ani: reducționismul. Ca să înțelegem lumea înconjurătoare o tăiem în părțile componente ca să vedem cum funcționează, o reducem la părțile componente. Ideea de atom nu a avut nevoie de un laborator complex, a fost de ajuns un experiment mental: luăm o bucată de lemn și o tăiem în două, o jumătate din nou în două și tot așa până nu o mai putem despica – ἄτομον, atomon, care nu mai poate fi tăiat. Reducem ansamblurile la părțile componente, observăm interacțiunea dintre ele și încercăm să le măsurăm cât mai precis cu instrumentele oferite de științele formale. Am putea spune că fizica folosește narațiunea în cadrul unui limbaj formal pentru descrierea structurilor de tip cauză și efect în interacțiunile dintre părțile componente ale unui ansamblu. Accelerația unui obiect poate fi descrisă cu o formulă matematică sau cu ajutorul limbajului natural.

Îmbinarea științelor formale cu științele naturii a trezit ucenicul vrăjitor pe două paliere: predicția viitorului și preluarea controlului asupra materiei. Dacă putem prezice cu precizie maximă traiectoria unui pendul aflat într-un tren care se deplasează cu o anumită viteză sau putem descrie traiectoria unei planete, nu cumva – dacă vom construi un sistem îndeajuns de complex de acumulare și prelucrare a informației – vom putea să prezicem tot viitorul? Apoi controlul accelerat asupra materiei a adus explozia științelor aplicate: ingineriile de tot soiul, medicina etc. – tot ceea ce se numește progres.

Acum științele sociale – se ocupă cu studiul societății și al relațiilor dintre indivizi în cadrul societății: sociologie, economie, istorie, lingvistică etc. și perla coroanei științele politice. Denumite și științe umaniste s-au desprins una după cealaltă din iubirea de înțelepciune a vechilor greci, iar unele dintre ele au adoptat ideea reducționistă și au căutat ajutorul științelor formale pe modelul științelor naturale. Cu mai mult sau mai puțin succes, în încercarea de a egala succesul ucenicului vrăjitor din științele naturale în prezicerea viitorului și fugărirea progresului.

Așa ajungem la una din definițiile istoriei: știința care folosește narațiunea pentru a examina și analiza evenimentele din trecut, urmărind să stabilească în mod obiectiv structurile de tip cauză-efect în desfășurarea lor. În următoarea parte o să încerc o comparație între istorie și celelalte științe ca să vedem elementele comune, iar într-un alt articol voi căuta să urmăresc elementele specifice istoriei ca știință. Și mai vedem dup-aia.

Trimite și altora dacă ți-a plăcut:

***

Articole asemănătoare:

None found

***

Ne vedem și pe Facebook?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.