Meniu Închide

Istoria informaticii românești, câteva idei

După ce am citit vreo 12 cărți de istoria informaticii și a calculatoarelor, natural m-am întrebat ce s-a întâmplat în România. Unele chestiuni le mai știam din experiența cercului de informatică de la Casa Pionierilor din Zărnești, unde aveam la dispoziție 6 unități HC-85 legate la televizoare Sirius alb-negru.

Computer HC-85+. Sursa foto

Din ce am citit până acum, în majoritatea cazurilor de istoria informaticii românești s-au ocupat informaticieni – ceea ce se vede cu ochiul liber: cam peste tot avem o aglomerare cronologică de date tehnice. Pe undeva echivalentul unor cronici medievale, pentru că totuși istoria este o știință. Când oameni care au participat direct la evenimente scriu despre desfășurarea evenimentelor avem de-a face cu memorialistică, și nu este nici o rușine în asta. Ca să nu punem la socoteală faptul că în astfel de situații naratorul are o tendință aproape imposibil de stăpânit să-și lustruiască insistent propria contribuție, să plătească polițe din interiorul breslei etc.

Așa că nu m-a surprins – mai degrabă m-a amuzat – recenzia făcută de Petre Opriș unei cărți dedicată istoriei informaticii românești (o găsiți aici). Conform recenziei avem de-a face cu o nouă însăilare cronicărească de date tehnice și de ridicare în slăvi a rolului jucat de ”cei buni”. Până la urmă este bună tipărirea unor astfel de cronografii, când se vor limpezi cețurile vor putea fi folosite drept ceea ce sunt: surse memorialistice. Absurda pretenție că ”istoria este cel mai bine scrisă de cei ce au trăit-o” va fi uitată.

Din ce a pus cap la cap Petre Opriș nu am fost surprins să văd că dezvoltarea informaticii românești a mers paralel cu cea a sovieticilor (cum altfel?): aceeași implicare stupidă a unor politruci care nu înțelegeau despre ce era vorba și pentru care tot ce conta era menținerea controlului, mai ales prin impunerea propriului punct de vedere, indiferent cât de absurd sau contraproductiv. O să scriu cu altă ocazie povestea eșecului informaticii sovietice în fața celei americane.

În cazul românesc al istoriei informaticii sunt două aspecte majore. Primul: este dincolo de orice îndoială că în anii 60 au fost declanșate procesele de informatizare a economiei și administrației (mai devreme decât în alte țări, mai târziu decât în altele), că au existat contribuții originale teoretice și că s-au făcut eforturi în direcția asta, că s-au format generații succesive de informaticieni români, că au fost folosite cu succes computere în procese de proiectare și industriale. Aceasta este partea luminoasă a istoriei informatizării României: o componentă a modernizării care a devenit realitate la momentul oportun, o investiție la nivel social care a avut merite majore. Chiar și eu am fost unul din beneficiari: cei 3 ani petrecuți la cercul pionieresc de informatică la sfârșitul anilor 80 m-au ajutat enorm în anii ce au urmat, niciodată nu mi-a fost frică că risc să iau vreun virus de la un computer, cel puțin atât.

Dar nu trebuie lăsată deoparte frâna reprezentată de amestecul politrucilor în domeniu. Asta a fost principala problemă a lui Brejnev în anii 70 când a avut pe masă un proiect de realizare a unei rețele de calculatoare la scara Uniunii Sovietice. Moscova avea atunci capacitatea teoretică și industrială plus resursele să creeze un echivalent al internetului care se dezvolta în SUA. Doar că lui Brejnev și consilierilor săi li s-a părut că nomenklatura sovietică riscă să piardă controlul asupra societății sovietice în cazul apariției unei astfel de rețele (șefii de colhozuri și uzine erau de-a dreptul terorizați când au înțeles că încărcarea datelor într-o rețea în afara controlului lor va face imposibile minciunile privind productivitatea, ca să nu mai vorbim de cazuri precum cele 50 de vaci inexistente împrumutate de zeci de ori de la un colhoz la altul pe hârtie, o poveste veselă terminată cu pușcărie în Basarabia sovietică).

Același gen de probleme au fost și în România. La sfârșitul anilor 80, când s-a încercat la Brașov informatizarea hotelurilor cu ajutorul unor unități CoBra efectiv a dat strechea în gestionari, unii dintre cei mai mari pungași ai acelori vremuri. Înregistrarea rezervărilor și a stocurilor de băuturi și alimente într-o bază de date controlată de altcineva a fost pentru ei o idee atât de absurdă încât ar fi preferat să fie jupuiți de vii. Pentru că scopul principal al unui gestionar comunist de hotel nu a fost niciodată eficientizarea activității, ci controlul asupra unei economii paralele, scoase de sub orice fel de norme legale. Nimeni nu s-a opus direct informatizării, dar au sabotat-o din răsputeri.

Asta îmi amintește de perioada când am lucrat la Arhivele Naționale la începutul anilor 2000. Fișele de inventar tipizate erau de carton și aveau rubrici ce trebuiau completate de mână, dar pe una din părți existau marcaje specifice cartelelor perforate ce se foloseau prin anii 70 la introducerea de date în memoria computerelor. Așa am aflat că a existat încă din anii 70 un proiect de informatizare a Arhivelor Naționale ce avea în vedere crearea unei baze de date a documentelor istorice. Nimeni dintre cei bătrâni nu voia să vorbească despre acest proiect, era un fel de erezie absolută. M-a fascinat faptul că deși nimeni nu mai folosea de zeci de ani în toată lumea transferul de informație cu cartele perforate, totuși Arhivele Naționale continuau să tipărească fișe de inventar cu marcaje pentru cartele perforate în anul de grație al Domnului 2000. Un exemplu perfect de rezistență și tradiție birocratică: un proiect de modernizare a fost sabotat în mod superb, însă tradiția unei magii incomprehensibile a rămas neatinsă. În anii 2000 Arhivele Naționale au continuat să funcționeze în baza algoritmului și structurii pusă în mișcare de Bogdan Petriceicu Hașdeu, Dimitre Onciul și Aurelian Sacerdoțeanu, abia recent au început proiecte de informatizare. De dragul istoriei contrafactuale nu pot decât să mă întreb cum ar fi fost dacă ar fi fost creată, exploatată și transferată o bază de date creată începând cu anii 70?

La rezistența birocratică bazată pe falsa percepție a pierderii controlului după anii 90 s-a adăugat și corupția, principala caracteristică a societății românești actuale. Nici procurorii nu au reușit să deslușească ițele scandalurilor și furăciunilor în ceea ce se numește fals ”informatizarea administrației publice românești”. Dar asta e altă discuție.

Revenind: pe de o parte avem mândria îndreptățită de faptul că mult mai devreme față de alții românii au început să se ocupe cu informatica, au produs și exploatat cu succes computerele cam de trei generații. Pe de altă parte avem un set de probleme deja cronicizate în legătură cu acest proces de modernizare. Este de înțeles tendința unor actori în acest proces să încerce măcar (naivi din punctul de vedere al istoriei!) să își fixeze din timpul vieții în memoria publică propria variantă a istoriei. Însă mascarea problemelor cronicizate nu face decât să le propage în viitor. Încă nu s-a ”așezat” istoria informaticii românești, este un proces în desfășurare și nu s-a produs o rupere între generații care să permită o analiză obiectivă. Plus că trebuie încă să intre în circulație sursele primare ale acestei istorii.

O istorie a informaticii și calculatoarelor în România ar trebui să fie parte a unei istorii a transferurilor tehnologice, care să ne permită o analiză a proceselor de modernizare, să vedem unde s-a greșit și poate data viitoare nu mai călcăm pe aceeași greblă.


Alătură-te celorlalți 250 de abonați.

Articole similare

13 comentarii

  1. AH Hanzo

    Istoria fără eroi nu are farmec. Să nu uităm, așadar, de cel mai mare erou al informaticii românești: Bill Gates, zămadăr-ul and zăfadăr-ul Micro$oft, farul informaticii mondiale, care ne-a luminat și pe noi românii! Decorat cu Steaua României de președintele Băsescu însuși și-n prezența premierului Tăriceanu, William Henry Gates al III-lea.
    Gurile rele ar putea spune că Micro$oft ar fi avut vreun amestec în celebrul dosar de corupție Microsoft. Doamne, ferește-ne! Se știe desigur că, în lumea a 3-a, există doar corupție și corupți, nici vorbă de corupători.

  2. NICU

    Foarte interesante probleme subliniază articolul, cea mai dureroasă e cea cu sabotarea evoluției informaticii, sursa e aceeași ca la Ordonanța de Urgența 13: instinctul de conservare al hoțului „kicks in”…

    Poza articolului e din cauza amintirilor de la cercul de pionieri, dar simbolic pentru epoca anilor ’80 ar fi fost cartela, pentru că acolo se blocase sistemul socialist, acela era nivelul de tehnologie din instituții, se cărau literalmente cu plasele informația la Centre de Calcul… așa își manifesta nevoia de control statul, prin Centre de Calcul… o cartelă putea să conțină vreo 980 de biți de informație, deci nici un kilobit, pentru un program era necesar vreo 3 megabiți să zicem, deci vreo 3000+ cartele… rezultă: o plasă… dar plasă zdravănă, nu de plastic, ci de pânză, sau de rafie pentru că 3000+ cartele de carton ajungeam să fie 10+ kilograme…

    Când hoțul ca manager e o funcție în disfuncție și are constant crize de anxietate cauzate de eventualitatea pierderii controlului și instinctul de conservare „kicks in”, „it back fires” pe națiune pentru mult timp… plus că mulți ajunși funcție în disfuncție aveau apucături de Bill Crosby care a ajuns unde trebuie până la urmă…, ai „noștri” pe când? Se agață care cum pot pentru că probabil e mai urâtă pușcăria la batrânețe….

  3. Sorin

    Cîteva calculatoare de care îmi aduc aminte, alături de clasicul HC 85, au mai existat TIM-S (Timișoara), Prae (Cluj Napoca), aMIC (București), Cobra (Brașov), CUB, CUB-Z, CIP (București) ca fiind calculatoare mai mici, sau calculatoare mari din seria Felix, Coral și mai vechiul MECIPT. Au mai fost și alte modele, mai mult sau mai puțin cunoscute, toate fiind o parte a dezvoltării informatice din țara noastră. Acum prea puțini își mai aduc aminte de acestea, dar la vremea respectivă au fost realizări importante.

  4. toteu

    pentru ca ai foarte multa informatie la indemana poate spui cati oameni in anii 70 cati au avut televizor color in sua? poate ne poti spune cati oamnei au fibra optica in sua? poate ne poti supune care a fost prima statie spatiala? poate ne puti spune cine a inventat insulina avionul etc.

  5. kerehome

    Mai usor cu cifre si exagerari. De unde 3mega un program, ca cele mai multe Felix-uri 256 mergeau pe 128k, ca era scumpa memoria. Pe de alta parte, din 85 am lucrat pe un PDP adus de la DEC (inghitit de Bill Gates pentru softul sau, RSX11, care sta si azi la baza OS-urilor lui: NT, XP si tot ce a urmat). Deci nu e chiar asa, dar in mare parte e adevarat

    • NICU

      …3 mega sau nu, că se încărcau pe rând cartelele și se făceau la final diverse calcule cu rezultatele mai multor serii, că se procesa o zi întreagă…, nici nu mai contează, ideea e că se cărau cu plasele cartelele, indiferent că se produceau HC-uri sau nu, sau Cobra sau etc (nu au ajuns în instituții, unele erau numai în stadiu de model pentru proiect nu ajunseseră în stadiul de producție…, unele se produceau manual, nu exista linie de asamblare, plus că au rămas în inerția de a produce aceleași calculatoare, adică HC 2000 e produs prin 1992, când nu mai era cazul să se producă o copie îmbunătățită de Spectrum englezești produse cu 10 ani înainte…)

      Insist pe chestia cu plasele de cartele pentru că pe la 12 ani am ridicat una de pânză plină ochi cu cartele adusă de mama acasă în drum de la servici la Centrul de Calcul, cartele cu informație/date contabile, atâta țin minte… și am fost foarte mirat de cât era de grea plasa aia… și am făcut o estimare cam câți mega ar fi putut fi în plasa aia, indiferent cât era un program, de aia am și pus în coment „să zicem”… până la urmă nu trebuia să se încarce totul în memorie, țin minte că jocurile nu se încărcau în totalitate, la un moment dat, între nivele, se mai încărca puțin…

    • NICU

      …așa că până la urmă nu am exagerat deloc cu cifrele: cartelele funcționau ca un „hard-drive extern”, nu trebuiau încărcate toate deodată, la finalul unei serii se putea produce o cartelă nouă cu „rezultatul” seriei ca o „salvare” pe „hard” și se folosea împreună cu o nouă serie… cum e dacă în plasa respectivă nu erau 3 mega, ci 5? Era grav de grea, nu m-ar mira să fi fost mai mult, am zis că fie lejer, să nu exagerez în estimări și uite că tocmai asta se reproșează… „hard-drive extern” pe hârtie „portabil”…, adică tehnologie de anii ’70 folosită și 20 ani mai târziu, în timp ce în altă parte existau monștrii de hard drive ca asta… (trebe să ai răbdare cu australianul, nu arată „monstrul” decât pe la minutul 2…)

      Sigur, s-au făcut cercetări, lucru bun…, la Timișoara se face la Politehnică o mașinărie cât o sală de seminar pe care citeam într-un articol că „se proiectează” barajul de la Vidraru… și cititorul de rând sare cu gândul la așa cum se știu azi că sunt proiectele de arhitectură în ArhiCAD de exemplu, când de fapt respectiva mașinărie doar scuipa numere și s-au făcut doar verificări ale proiectului făcut clasic pe hârtie de mână + machetă la scară mică… Ce mai contează mașina respectivă abandonată prin Politehnică și ștearsă de praf pentru o expoziție (unde nu a putut fi văzută funcțională pentru că lipseau „componente”), când acuma vreo lună mureau 2 copii la Timișoara de pe urma unei deratizări? Ce contează dacă se face cercetare științifică dacă nu ajunge la oameni din cauza unei „cleptocrații”? (…un termen foarte bun, l-am găsit aici…)

      Lucru bun sau rău că nu s-a făcut o infrastructură de rețea de vremuri? Păi lucru bun pentru că am sărit direct la coaxial și avem viteza de internet a II-a din lume, după Coreea de Sud (așa auzisem la un moment dat…), dar la ce bun dacă îl folosește un troll ca să mă întrebe ironic dacă știu când s-a inventat insulina în loc să citească cu adevărat ce am scris?

      Lucru bun că nu s-a făcut infrastructura aia pentru că nu au profitat de lipsa controlului numai hoții puși în funcții, ci și micul țăran care când îi făta vaca un vițel mințea la colectiv că s-a născut „țeapăn”, altfel ar fi fost „confiscat” legal… Era ținut ascuns în grajd oricât auzeau vecinii ca mugea după vaca dusă la pășune, nu conta, vecinul făcea la fel, iar când ajungea de tăiat, îl tăia pe ascuns noaptea în șură și avea familia de rând carne proaspătă de vițel… Acum câțiva ani, într-o tură la pădure după ciuperci, am găsit un „cimitir” de capete de vită aruncate aiurea prin pădure, toate cam în același loc, toate plesnite în frunte, arătau destul de vechi…, nu mi-am dat seama pe moment care era faza, dar câteva sate ascundeau acolo ceea ce nu foloseau de la vită, capul (fără limbă, creier, bineînțeles…)… Dacă ar fi existat rețeaua respectivă în socialism, s-ar fi sesizat cineva că planul cincinal e în deficit grav, constant și continuu de o mortalitate suspectă națională într-ale vițeilor? Ar fi dus asta mai repede la revoluția deturnată în lovitură de stat și cristalizată prin război civil? Bă, ăla cu insulina, dă-ți cu niște „turkish delight” și ia spune: mineriada intră sub umbrela războiului civil? De ce să disecăm decembrie ’89 de iulie ’90? De ce am ajuns să îi spunem eufemistic la perioada respectivă „evenimente”? Bă insulină, o știi pe aia cu „pentru că automobile”? „Pentru că cleptocrație”, de aia…

    • NICU

      … am scris „iulie ’90” din grabă, de la insuLină insoLentă până la insoLvență… pfff… „iunie ’90” trebuia…

  6. NICU

    …între timp am aflat problema din estimarea respectivă, o cartelă putea conține 80 biți (între 72 și 80 de fapt, în funcție de „computer”)… az a bai, Miklos! …și se legau în teancuri cu bandă de hârtie, eventual cu câte o notă scrisă, ca să nu se amestece, iar teancurile variau ca și număr de cartele, puteau să fie 100, 200… așa că într-o plasă nu încăpea un mega, era necesar un sac ca volum estimativ, într-o plasă puteau să fie aproximativ 100 kilobiți, ca să fie rotund… ez az, Miklos!…, iar restul chestiilor pe care le-am scris, „rămâne cum am stabilit”: până la începutul anilor ’90 în țară exista „rețea wireless” la plasă, cu eficiența de 100kb/plasă (să zicem), o tehnologie veche de aprox 20 ani, când kilobitul se putea cântări în kilograme și transferul se făcea la propriu pe mușchiul angajatului, iar Centrele de Calcul se incingeau la sfârșit de lună…

    • kerehome

      Eroare de calcul: o cartela continea maxim 960 biti, 12 linii x 80 coloane, mai departe 100kb erau de fapt 100-150 cartele, adica un teanc de 4-5 cm. Deci nu trebuia un „sac” prea mare pentru 1 mega. O cutie de cartele continea 2000 bucati, deci ceva sub 2 mega si cantarea cam 6kg. Asa ca mai cu grija cu cifrele pe scari, ca se varsa!

  7. NICU

    Să înțeleg că ai ajuns cam pe la estimarea mea inițială despre care ziceai că nu e bună :) DAR e o estimare absurda, in sensul că o cartelă poate să conțină 960 de biți dacă și numai dacă TOATE coloanele și TOATE rândurile se perforează…, iar o asemenea „dantelă” bloca „mașina” scofâlcindu-se între role, arățată în timpul procesării, trebuia „operat” aparatul, scoasă cartela șifonată din „mațe”, planul cincinal se amâna pe „mâine”, se punea un „semn de carte” în teancul de cartele din seria respectivă ca să poată fi înlocuită „mâine” cartela șifonată și se continua cu alte teancuri construirea socialismului, dacă mai aveau nervi „IT-iștii” după ce jucaseră ascunselea cu cartela șifonată prin „mațele mașinii”… etc …se blocau oricum și cartele mai puțin perforate, pentru asta trebuia pus în funcție un „management al găurii” (LOL!!!), ca nu cumva să fie prea multe perforații pe o cartelă, eventual extinse pe o a doua cartelă…, ca să nu mai vorbim de preocuparea „IT-istului” de a menține rolele curate prin tot electrostaticul situației…
    Așa că pe fiecare cartelă se stoca un număr diferit de biți, perforația și bitul… așa că a estima cam câți biți erau într-o plasă în drum spre Centrul de Calcul, rămâne de domeniul presupusului, nu se poate calcula… în schimb se poate număra :)
    Cred că o estimare cam cum e a doua pe care am făcut-o e mai aproape de adevăr… adică 80 perforații pe o cartelă e „rezonabil” :)

  8. NICU

    Crezi că un „IT-ist” care a fost „uns” bine în funcție 20 de ani cu toate „alifiile” blocării părților mecanice ale unui „computer” (pentru care nu a primit piese de schimb, rolele fiind niște consumabile care ar fi trebuit schimbate), face o „pre-compilare” „răsfoind” manual câte un teanc „nou”? Dacă găsea cartele „filate” sau prea perforate, crezi că avea un verdict similar „Error: corrupt file” ? Probabil că da, iar ca urmare trimitea cartelele la refăcut, nu cred că avea chef să își piardă nervii „din nou” printr-o „mașină” obosită de 20 ani… re-împărțirea perforațiilor ducea la creșterea numărului de cartele în tot atâția biți… E o estimare complexă asta cu biții la plasă :), dar fără să fie la vrac, că dacă se amestecau era gata, făcea „infarct” planul cincinal, bitul la vrac era dușmanul poporului… =)))
    Interesant, simbioza om-mașină în socialism…
    Dar am divagat grav, totul plecase de la Petre Opriș care îi denunța de „academicieni” ca o altă specie de spălători de bani, de parcă n-am fi avut destui…

Ai ceva de spus?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.