Meniu Închide

Mitologia „armelor minune” – o comparație istorică referitoare la războiul din Ucraina

Să discutăm puțin despre mitologia „armelor minune” și efectele ei în războiul din Ucraina. În al Doilea Război Mondial inginerii germani au produs cele mai bune arme, mult mai avansate decât orice exista la acel moment: de la prima pușcă de asalt până la rachete balistice, bombardiere invizibile și avioane de vânătoare cu reacție. Au avut tot ce aveau aliații și echipamentele germane erau superioare din punct de vedere tehnic celor ale aliaților – inclusiv radarele germane erau mai bune decât cele ale britanicilor, atâta că erau folosite diferit. Au fost două excepții: bomba atomică și computerele digitale, aici germanii erau mult în urmă și nu pentru că nu ar fi avut capacitățile să dezvolte chestiile astea, dar cercetarea lor nu a mers în direcțiile acestea. Toate invențiile militare germane din Al Doilea Război Mondial au fost preluate și dezvoltate ulterior de sovietici și occidentali (v. Operation Paperclip).

„Wunderwaffen/ armele minune” au fost un element de bază în propaganda din timpul războiului. Berlinul anunța periodic dezvoltarea unor „arme minune” care urmau să asigure victoria – armele respective chiar au existat și au fost folosite, însă nu au reușit să asigure victoria. Sunt trei motive pentru care „armele minune” nu au funcționat așa cum anunța propaganda: 1) capacitatea redusă de a le produce (provocată de accesul redus la materii prime esențiale rare, perturbarea economiei) și pe cale de consecință au fost prea puține pentru a avea un efect major asupra desfășurării operațiunilor militare; 2) capacitatea redusă de integrare a noilor arme astfel încât să le fie maximizată eficiența; 3) capacitatea ridicată a aliaților de a găsi mijloace eficiente de contracarare a noilor arme germane prin măsuri calitative (bruierea radarelor germane în timpul războiului aerian din Marea Britanie) sau cantitative (numărul imens de tancuri T-34 produse de ruși care au potopit Tiger-urile germane).

Să luăm exemplul puștii mitralieră FG-42 (o armă extrem de puțin cunoscută, produsă pentru parașutiștii germani, a stat la baza conceperii mitralierei americane M60): există relatări despre cum 2 parașutiști germani înarmați cu FG-42 au ținut în loc un pluton de infanteriști americani. Însă FG-42 a fost produsă în circa 7000 de bucăți – mult prea puține pentru a avea un efect pe front, la fel stă situația cu pușca de asalt StG-44 (425.000 bucăți) sau pușca semiautomată Gewehr-43 (400.000 bucăți). Pentru comparație pușca semiautomată americană M1 Garand a fost produsă în 5,4 milioane bucăți sau pușca semiautomată sovietică SVT-40 a fost produsă în 1,75 milioane bucăți. Același lucru s-a întâmplat cu orice altă armă germană: cantitatea a bătut calitatea de fiecare dată, mai ales că nu a fost vorba de un decalaj calitativ uriaș (adică nu precum între o muschetă cu încărcare pe la gura țevii și o pușcă cu repetiție); pușca de asalt germană StG-44 era mai bună decât pușca semiautomată americană M1 Garand (cadență de tragere mai mare, încărcător cu capacitate mai mare) – însă pe front diferența a fost făcută de numărul de arme și de faptul că armata americană avea o doctrină de folosire a puștii semiautomate stabilită încă dinainte de începerea războiului, germanii au trebuit să-și inventeze și adapteze o astfel de doctrină din mers.

De departe cea mai fascinantă poveste este cea a războiului electronic dintre britanici și germani (R.V. Jones, „Most secret war”), confruntarea dintre radarele britanice și cele germane. Din punct de vedere strict tehnologic radarele germane erau superioare celor britanice, însă diferența a fost făcută de modul de folosire a lor. Germanii își doreau precizie și foloseau puține radare pentru ghidarea bombardamentelor de noapte, pe britanici îi interesa să vadă de unde veneau avioanele germane și foloseau un număr imens de radare. Britanicii au reușit să bruieze și să devieze undele germane și au știut exact de fiecare dată unde să-și concentreze apărarea anti-aeriană; în bătălia aeriană pentru Marea Britanie englezii au combinat spionajul, capacitatea de producție a avioanelor de vânătoare și pregătire a piloților cu folosirea abilă a noilor tehnologii – radarele britanice de la acea dată nu făceau multe parale, însă au devenit devastatoare în combinație cu alte elemente. Asta a fost de fiecare dată rețeta succesului în fața unor arme superioare tehnologic: existența unor arme relativ comparabile, chiar dacă inferioare – însă într-o cantitate mult mai mare, de natură să absoarbă pierderi relativ mari dar nu atât de mari cât să afecteze capacitatea de luptă – și găsirea unor mijloace de folosire a acestor arme relativ inferioare astfel încât să fie negat avantajul tehnologic.

Și vedem o repetare a acestei mitologii a „armelor minune” în Ucraina. Avem o lungă cronologie a „armelor minune” în acest război: la început a fost „Sfânta Javelina”, lansatorul de rachete anti-tanc Javelin care a făcut prăpăd printre tancurile și blindatele rusești, apoi au fost dronele turcești Baraiktar, după care au venit lansatoarele HIMARS și artileria auto-propulsată occidentală, au urmat blindatele Bradley, tancurile Leopard și Abrams, acum sunt așteptate avioanele de vânătoare F-16. Fiecare din armele enumerate mai sus și-a avut momentul de glorie în mass-media – după care au dispărut brusc din atenția jurnaliștilor de parcă nici nu au existat. Nominal fiecare din aceste arme este relativ superioară armei rusești echivalente – însă în fiecare caz, după o perioadă de pierderi suportabile, rușii au știut să-și adapteze tacticile și să anuleze această superioritate nominală. Rușii au putut suporta fără să-și piardă capacitatea de luptă pierderile provocate de Javeline, Baraiktare, HIMARS-uri etc, au scos din fabrici sau depozite alte și alte echipamente de luptă pe care le-au aruncat pe front.

Revenim la condițiile care au dus la negarea avantajelor deținute de „armele minune” germane și le vedem ca fiind valide și în războiul din Ucraina: 1) capacitatea de producție (sau transfer) redusă; 2) capacitatea redusă de folosire; 3) capacitatea ridicată de adaptare a adversarului în fața „armelor minune”. Până la urmă fiecare apariție și eventuală dispariție a unei noi „arme minune” din atenția mass-media rămâne un element de propagandă menit să mențină moralul ridicat, însă efectele practice pe front sunt reduse în tabloul general. Nici una din „armele minune” occidentale trimise în Ucraina nu a reușit să răstoarne echilibrul de forțe în mod decisiv. În fața unui adversar precum armata rusă de azi (care a dovedit o capacitate de adaptare ridicată) avantajul tehnologic nu este de natură să aducă victoria, este nevoie cel puțin de paritate în ceea ce privește numărul armelor angajate pe front și de o eficientizare crescută a folosirii lor integrate.

Un ultim detaliu: britanicii nu s-au lăudat niciodată cu „armele minune” pe care le-au dezvoltat în Al Doilea Război Mondial, dimpotrivă, le-au ținut sub un secret total. După război chiar au distrus computerele folosite pentru decriptarea mesajelor codificate ale germanilor, ca să păstreze secretul lor.


Alătură-te celorlalți 250 de abonați.

Articole similare

1 comentariu

  1. revelare

    Întru totul de acord. Armele minune occidentale ar fi putut produce în întorsătură, dacă ar venit mai repede și în cantități mai mari, pentru a lărgi succesul și transforma dintr-unul local, într-unul tactic și apoi strategic.
    Dar nu au venit….
    Mie ca român nu îmi pare rău.
    Eu cred, că pt România este cel mai bine dacă acest război va ține cât mai mult, uzură tot mai mare, totală, a ambilor beligeranți.

Ai ceva de spus?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.