Prima generație de pistoale semiautomate militare: câteva concluzii

Prima generație de pistoale semiautomate militare a fost una în care armurierii și-au folosit din plin imaginația. Soluțiile pentru realizarea înzăvorârii armei au fost extrem de diferite – practic fiecare armă din această generație reprezintă o inovație.

Majoritatea ideilor, chiar dacă s-au dovedit funcționale, au fost totuși abandonate în fața ideilor lui John Browning, a cărui idee de manșon-închizător s-a impus ca soluție generală pentru viitoarele pistoale semiautomate. Toate pistoalele din următoarele generații, cu foarte puține excepții, s-au inspirat din soluțiile găsite de armurierul american.

Soluțiile inginerești au dat arme de dimensiuni foarte diferite, după cum se poate vedea mai jos. Oricum, primele pistoale semiautomate erau voluminoase și grele.

O altă caracteristică a primei generații de pistoale semiautomate este diversitatea calibrelor. Realizarea ciclului de operare a unei arme semiautomate depinde în mare măsură de încărcătura cartușului – ceea ce dă forța de recul necesară punerii în mișcare a mecanismului. Drept urmare fiecare armă a venit în această perioadă cu propriul calibru și propria încărcătură de pulbere.

În graficul de mai jos am pus calibrele primei generații de pistoale semiautomate militare. Majoritatea sunt în jurul a 9 mm, însă e vorba de cartușe cu încărcături diferite (Luger, Glisenti și Steyr-Hahn au cartușe diferite care nu sunt interschimbabile).

Încă de la început se fac simțite cele 3 direcții rămase până în ziua de azi valabile: calibre mici de 7 mm și puțin, calibrul de 9 mm care avea să se generalizeze și calibrele mari .44 și .45 specifice americanilor și britanicilor.

Graficul de mai jos ilustrează faptul că în ciuda diferențelor de calibru, cam toate armatele au ajuns la un numitor comun: energia de cca 450 J, suficientă pentru ca proiectilul să devină letal.

Francezii au preferat o armă de dimensiuni și calibru reduse, cu o energie minimă, mergând pe ideea că pistolul este o armă secundară, destinată autoapărării. Celelalte armate au căutat arme puternice, văzând în pistol inclusiv caracteristici ofensive.

Pistolul italian Glisenti este un eșec major. Cun un mecanism de înzăvorâre slab pentru calibru 9 mm, soluția găsită a fost reducerea cantității de pulbere, ceea ce a dus la o energie scăzută a proiectilului.

O altă bizarerie a primei generații de pistoale semiautomate a fost constituită de încercarea de a le transforma în carabine sau arme automate. Ambele experimente au eșuat și nu s-au dovedit fiabile pe câmpul de luptă. Însă aceste experimente au dus la apariția unei noi arme care a rămas în arsenalul militar până în ziua de azi: pistolul mitralieră.

Puteți citi aici descrierea mecanismului fiecăreia din armele prezentate în acest articol.

Ai ceva de spus?