Articole despre Basarabia,istoria Basarabiei,Basarabia in istorie,ce se intampla in Basarabia,cum a fost rapita Basarabia,Basarabia sub ocupatie ruseasca,rusii din Basarabia,romanii din Basarabia

Articole

Dreptul internațional nu este asemănător nici pe departe cu, să zicem, dreptul penal. Dreptul internațional este o negociere permanentă, altfel nu ar mai exista suveranitatea statelor. Citește mai mult

Platforma de propagandă a Moscovei, Sputnik, a demarat o operațiune de refacere a ”legăturilor frățești între poporul rus și cel moldovenesc”. Fiecare material ar merita un comentariu, deocamdată să-l vedem pe cel care îl ridică în slăvi pe țarul roșu Leonid Brejnev. Citește mai mult

Toți știm povestea cu jandarmul român care își punea chipiul într-un par și silea toți basarabenii din sat să-l salute. Până și în România este citată povestea asta. Citește mai mult

Pentru ca subiectul din titlu să devină controversă este nevoie de mai multe rafturi de cărți, zice maestrul Eftimie. Așa că m-am apucat să scriu și eu o carte (există deja mai multe volume pe tema asta, una în plus n-are cum să strice).

Deci planul cărții:
Pornesc de la neo-marxiștii Hobsbawm și Gellner, care în prezent domină discursul public în România. (Despre Hobsbawm vreau să spun că serviciile secrete britanice l-au monitorizat toată viața și la doar doi ani de la moartea lui au desecretizat o parte din dosarul de urmărire, partea puțin spectaculoasă, am documentele, n-am apucat să le citesc integral și să scriu ceva). Revenind: Hobsbawm și Gellner spun că în evul mediu națiunea etnică nu exista și nu avea importanță, teza asta fiind considerată literă de lege în România de azi. Nu contează că prin alte părți Hobsbawm și Gellner sunt combătuți, la noi nu îți poți permite să îi contrazici. Și asta spune multe despre universitățile românești (să aibă vreo legătură cu dominația numerică a absolvenților Central European University finanțată de George Soros la Budapesta? Pe acolo Hobsbawm și Gellner sunt alfa și omega, dar ăsta este un alt subiect).
După ce vedem validitatea tezelor lui Hobsbawm și Gellner trecem la documente. Cum îi numeau alții pe locuitorii Moldovei medievale, cum se numeau ei înșiși, ce limbă vorbeau, ce limbă credeau ei că vorbeau. Avem destule surse pentru asta. (Aici am prezentat nucleul demonstrației pe care am de gând să o extind în volum).
În ultima parte a cărții aruncăm o privire asupra importanței subiectului în ziua de azi. De ce ne interesează ce limbă vorbea Ștefan cel Mare? Are legătură cu Republica Moldova și Uniunea Sovietică, vă spun de la bun început. Cam așa.

P.S. Cum spune maestrul Eftimie, Dan Alexe și poveștile lui nu prea merită luate în seamă, despre orice ai discuta cu Dan Alexe tot la limba albaneză ajungi. Există un termen german pentru disfuncția asta: ”Fachidiot”, pe românește ”când ai un ciocan în mână, toate lucrurile din jur ți se par cuie”.

stefan-cel-mare

british-pathe

Un filmuleţ difuzat la Londra în 1944 prezintă un caz clasic de propagandă. În acei ani lipsiţi de televiziune ştirile filmate erau difuzate în cinematografe, iar British Pathe a vârât în minţile englezilor propaganda sovietică. Filmuleţul de mai jos l-am găsit în arhiva British Pathe de pe youtube.com

De la bun început ni se spune limpede că râul Prut este graniţa dintre Rusia şi România. Apoi că imaginile au fost furnizate de Moscova – cel mai probabil şi textul citit de crainicul britanic tot în laboratoarele de la Moscova a fost scris. Dacă graniţa dintre Rusia şi România este pe râul Prut dispare orice fel de discuţie referitoare la Basarabia. Ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă este redată în câteva vorbe, după care vedem imagini din oraşele Siret şi Botoşani – localităţi părăsite de civili. Iar mai apoi crainicul britanic ne mai spune că românii au început să se întoarcă la casele lor după ce au aflat că ruşii nu vor să le răpească pământurile. Doar că furăciunea fusese deja făcută!

Mesaje simple: graniţa dintre România şi Rusia pe râul Prut, armata sovietică este una puternică şi modernă, România a părăsit alianţa cu Germania, Uniunea Sovietică nu are intenţia să ocupe părţi din România. Şi publicul britanic s-a liniştit.

Vladimir Putin

Că moldovenistul Vasile Stati minte de îngheaţă apele – asta face parte din munca lui de manipulator. Dar când Ministerul de Externe al Federaţiei Ruse bate în cuie istoria românilor deja avem de-a face cu o problemă diferită.

Despre ce este vorba: pe site-ul Ambasadei Rusiei la Chişinău se găseşte pagina „Despre istoria intrării Basarabiei în componenţa Imperiului Rus (Notă informativă)” (o puteţi citi aici). Nu-mi este clar un lucru: aceasta este nota informativă pe care o lecturează diplomaţii ruşi când vin la post în Chişinău, este un text de propagandă sau o cercetare istorică? În oricare dintre variante, avem o problemă gravă.

Textul este atât de împănat de distorsiuni încât ar ieşi o lucrare de licenţă sănătoasă dintr-o încercare de demontare documentată a fiecărei manipulări conţinute. Dar să începem cu începutul: textul debutează enunţând o prostie colosală – anume că actualul teritoriu al Basarabiei a făcut parte din provincia romană Dacia. Trecem mai departe şi aflăm că biata Moldovă a făcut parte din Rusia Kieveană, iar mai apoi din cnezatul Galiţia. Ştiţi când au apărut românii în zonă? În secolul al XIII-lea când „a început popularea bazinului rîului Prut cu triburi valahe (româneşti, venite din Ungaria) (…) Eliminînd popoarele slave de pe rîul Siret şi aprofundîndu-se pe rîul Prut în partea de mijloc a Basarabiei, popoarele române niciodată nu s-au extins în partea de sud a Basarabiei”.

Aici e locul să amintesc de nedumerirea lui Gheorghe Brătianu, formulată cam aşa: ruşii spun că românii sunt veniţi din Ungaria, ungurii spun că românii sunt veniţi din Bulgaria, bulgarii spun că românii sunt veniţi de oriunde, numai de la ei nu; şi totuşi – cum au apărut românii? Vom fi fost vreun caz unic în istorie de generaţie spontanee.

În sfârşit, o demontare a tratatului scurt de istorie prezentat de Ambasada Rusiei la Chişinău ar ocupa prea mult spaţiu pe un blog. În esenţă se încearcă o motivare a ocupării Basarabiei de la 1812 şi sunt ocolite cu dibăcie o mulţime de documente, fiind citate doar cele care convin tezei ruseşti (autorul textului în cauză pur şi simplu uită că prin Tratatul de la Tilsit din 1807 Rusia a promis că se va retrage din principatele române, promisiune neonorată). Am explicat aici cum şi de ce a luat Rusia decizia de anexare a Basarabiei. Pentru evoluţia banditească a negocierilor dintre Franţa şi Rusia aveţi aici un alt exemplu.

Problema reală însă este alta. „Nota informativă” în care ne este schilodită istoria datează din februarie 2013. De un an de zile nu am auzit de vreo reacţie din partea diplomaţiei române. Să fi pus şi Ambasada României la Chişinău pe site o notiţă, o notulă, o ceva. (Dar staţi! Nu se poate, România respectă suveranitatea Republicii Moldova şi oricum, noi nu putem face ce fac ruşii). Partea a doua a problemei: toţi cei care militează pentru „apropierea de Rusia” se pot lămuri acum care este părerea diplomaţiei ruse faţă de istoria românilor.

Mi-am permis să păstrez o copie, pentru referinţe ulterioare.

MAE rus despre istoria romanilor

Via Timpul.

Situl rus waralbum.ru prezintă o colecţie impresionantă de imagini din Al Doilea Război Mondial, majoritatea lor reprezentând punctul de vedere sovietic asupra conflictului. Din această colecţie fac parte şi foarte multe imagini cu soldaţi români, cele mai multe provenind din surse sovietice. Le-am ordonat cronologic mai jos, cele mai impresionante pentru mine au fost cele din anul 1940, de la momentul anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică.

Bineînţeles, sovieticii nu-l puteau lăsa deoparte pe regele Mihai, atât alături de mareşalul Ion Antonescu, cât şi alături de un mareşal sovietic cu ordinul Pobeda în piept.

Principala problemă a relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova este moştenirea otrăvită a Cominternului. În gândirea politicii externe ruse încă domină idei şi scheme cominterniste – una dintre ele fiind aşa numita limbă „moldovenească”. Joi 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova sub preşedinţia lui Alexandru Tănase (alături de Aurel Băieşu, Igor Dolea, Tudor Panţâru, Victor Popa, Petru Railean) a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică. S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta. Însă există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean. Sau orice combinaţie doriţi. În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze. Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români. Până când ne întâlnim cu lingvistica şi începem să avem probleme în a diferenţia ştiinţific limba română de limba moldovenească (dar politrucii de rit cominternist nu se împiedică foarte tare de argumentele ştiinţifice, pe unele le ocolesc, pe altele le ignoră, ce rămâne deformează).

În primul rând trebuie spus că toată dezbaterea asupra chestiunii identitare este uşor lipsită de instrumente limpezi. Eu unul nu cred că este valabilă teza dominantă în acest moment „în evul mediu nu conta identitatea naţională, în evul mediu contau diferenţele sociale”. Am dat aici un exemplu care contrazice această teză, există multe alte exemple de acelaşi tip – dar sunt trecute cu vederea de dragul unui raţionament corect din punct de vedere politic.

Revenind la oile noastre: în evul mediu, în cazul statului Moldova exista o identitate cetăţenească (de apartenenţă la stat) moldovenească, în paralel cu o identitate etnică şi lingvistică românească. În caz de război moldovenii erau duşmani cu valahii (uneori), însă ştiau că vorbesc aceeaşi limbă cu valahii din Ţara Românească şi cu cei din Transilvania. În mediul online găsiţi aici o colecţie de documente şi cărţi extrem de bine făcută care dovedeşte cât se poate de limpede diferenţele enunţate mai sus.

Nici după ocuparea Basarabiei în 1812 nu a fost creată o diferenţă identitară între români şi moldoveni. Iată ce spuneau ruşii:

Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor! (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7). Sursa

Tot aici găsiţi multe alte exemple din autori ruşi care constatau relaxaţi că românii şi moldovenii sunt acelaşi popor, vorbitori ai aceleiaşi limbi.

Situaţia s-a schimbat brusc în 1924 când într-un memoriu către Comitetul Central al Partidului Comunist Rus se afirma aşa:

Republica Moldovenească (Transnistreană) va putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă faţă de Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului va servi URSS drept breşă strategică faţă de Balcani prin Dobrogea şi faţă de Europa Centrală prin Bucovina şi Galiţia, pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri politice şi militare.

(Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile moldovenismului, Editura CIVITAS, Chişinău, 2009, p. 93)

Asta a fost raţiunea înfiinţării în 1924 a Republicii Moldoveneşti Transnistrene. Apoi a urmat o dezbatere scurtă şi extrem de dură între comuniştii români (care susţineau ideea sprijinirii unei culturi şi limbi româneşti în nou creata republică) şi comuniştii ucraineni (care au venit cu ideea fabricării unei identităţi moldoveneşti, bazată pe o limbă moldovenească separată de limba română). Şi aşa a început experimentul cu limba moldovenească.

Nu ştiu ce efecte va avea hotărârea Curţii Constituţionale de la Chişinău care repune în drepturi limba română. Vor apărea nenumărate reacţii adverse, se va produce o polarizare în spaţiul public de la Chişinău. Cred că în dezbaterea ce va urma ar trebui ca blogul Tipărituri româneşti să devină un site cu domeniu propriu, eventual şi cu o variantă în limba rusă.

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă). Pentru toţi oamenii întregi la cap era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp.

În perioada interbelică soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia). Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani. Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini

Înaintea semnării acordului de la Munchen, de la stânga la dreapta: premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii. Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba. La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război. Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă. La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei. În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!). De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940. Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România. De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva. Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.

La începutul anului 1940 regele Carol al II-lea le promitea basarabenilor că nu îi va abandona în faţa sovieticilor (detalii aici). Însă regimul de corupţie care domnea în România a lăsat armata fără armament, iar sistemele de alianţe care garantau graniţele României dispăruseră de mult. Pe 28 iunie 1940 România a cedat Basarabia fără luptă. În rândurile de mai jos puteţi citi un raport al Serviciului Secret de Informaţii care sintetiza dezastrul retragerii armatei şi autorităţilor române din Basarabia. Până la urmă a fost un rezultat de neevitat al corupţiei.

Retragerea armatei române din Basarabia în iunie 1940

Retragerea armatei române din Basarabia în iunie 1940

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre retragerea din Basarabia

Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:

Clauzele ultimatului

1. În termen de patru zile, cu începere dela 28 iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române.

2. Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de forţele Armatei Roşii.

3. La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă.

4. Autorităţile vor trebui să predea în perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale, etc..

5. Se va constitui o comisie mixtă plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării.

Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.

Comportarea trupelor şi autorităţilor române

Trupele şi autorităţile române au căutat să respecte întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă; cunoscându-se însă că evacuarea în acest termen nu se va putea realiza complect, s-a cerut o prelungire de două zile, cu respectarea clauzelor iniţiale, ceea ce a şi fost acceptat de guvernul sovietic.

A. Comportarea sovietelor în timpul retragerii armatei şi autorităţilor române

Comportarea guvernului sovietic

Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata şi autorităţile sovietice a fost:

a) Ocuparea armată dintr-odată a întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie. În acest scop, unităţile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeu conform planului prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin debarcarea de paraşutişti, fapt ce a împiedicat şi desorganizat măsurile luate de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei. În acelaş timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.

b) Instigarea şi înarmarea elementelor ostile şi tulburente locale prin agenţi comunişti infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor. aceştia au format bande de terorişti, dedându-se la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând aresări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând autorităţile române locale pentru menţinerea ordinei. Toate aceste acte erau executate cu sprijinul şi încurajarea trupelor sovietice infiltrate.

c) Dezarmarea unităţilor române izolate de către trupele sovietice regulate

Dat fiind că, unităţile motomecanizate şi paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.

Profitând de această situaţie critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea.

În continuarea operei de terorizare a acestor unităţi, trupele sovitice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi soldaţii români să strângă armamentul, rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze în locurile fixate de ei.

După aceasta, trupa a fost lăsată voia întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de origină cu rechiziţiile (animale, cai şi căruţe), soldaţii din Vechiul Regat lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.

d) Desfăşurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei şi Autorităţilor române de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist Uniunea Sovietică.

Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecierei jignitoare şi de ponegrire a Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărire a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din U.R.S.S..

Totodată, agenţii sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a isbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României, ocupând Transilvania şi Dobrogea, şi că trupele germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.

În acelaşi timp, agenţii au căutat să descrie regimul de libertate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând Basarabenilor şi Bucovinenilor acelaş regim şi bună stare. Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţa, ascunzând contrasturile dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din U.R.S.S., şi pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei cari voiau să se repatrieze de a renunţa la această idee.

B. Comportarea sovietelor după retragerea Armatei şi Autorităţilor Române

Comportarea faţă de ofiţerii arestaţi

În general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:

a) Primul motiv şi cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau ofiţeri români şi educaţi deci – împotriva U.R.S.S. şi regimului de acolo.

b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anti-comunist şi anti-sovietic.

c) Al treilea motiv este faptul că ofiţerii români au tolerat maltraterea soldaţilor basarabeni de sub comandă.

d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi de a se pregăti pentru un eventual războiu împotriva U.R.S.S..

e) Al cincilea motiv, este faptul că ofiţerii români au făcut propagandă anti-sovietică printre soldaţi şi populaţia civilă.

f) Al şaselea motiv constă în faptul că ofiţerii români au făcut şi ordonat rechiziţii dela populaţia basarabeană şi bucovineană.

g) În şfârşit, al şaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.

Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor se făceau sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi. În general, toţi ofiţerii erau forţaţi – sub ameninţări – să semneze declaraţii, al căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părţi.

Deasemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către organele anchetatoare. Ofiţerilor li se propuneau – sub ameninţări – presiuni şi maltratări morale – să dea informaţiuni asupra organizării şi dotării Comandamentului Armatei române. Au fost obligaţi să declare domiciliile lor şi rudelor din România.

Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost obligaţi să dea declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi Statul Sovietic, dând informaţiuni asupra intenţiunilor probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S. şi că nu vor spune nimănui tratamentulo la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării. Deasemenea, unor ofiţeri români li s-a propus să rămână în serviciul Armatei sovietice cu aceleaăi grade, sau altele mai superioare.

Tratamentul în timpul reţinerii

Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la un loc cu criminalii şiinfractorii de rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să cureţe closetele cu mâinile. Erau cazaţi câte 16-18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi săîşi aştearnă hainele pe jos.

Hrana era mai mult decât insuportabilă, şi preparată în condiţiuni infecte, constând în general dintrîo apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi, şi uneori ciorbă de varză şi sfeclă furajeră, sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaş ceai sau apa dela macaroane.

Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23-24, sau la mic interval după masa de prânz. Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.

Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi 18, restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile şi în hârdău.

Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea odată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. Deasemenea nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de tuns.

Din cauza promiscuităţii, în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii, şi din cauza lipsei de îngrijire higienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi necurăţeniei. Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medici cât şi medicamente strict necesare. Vizita medicală era făcută – odată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constând din sare amară, chinină şi tinctură de iod. Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente.

Paznicii închisorii şi sentinelele aveau o comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care hârdaiele cu murdării. Cererile ofiţerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat toate obiectele de preţ şi bagajele, fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să semneze declaraţii că au primt toate lucrurile. Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată.

Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să recunoscă învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiunile cerute şi de a primi propunerile de a face servicii Statului sovietic.

C. Atitudinea faţă de populaţia civilă

Faţă de populaţia civilă, atitudinea autorităţilor sovietice, în special N.K.V.D., era mai mult decât intolerantă.

Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii. Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de traiu.

Intelectualii români erau deasemenea arestaţi şi duşi în interiorul U.R.S.S., mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi bănuiala de a fi fost ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus, numai în urma denunţurilor făcute şi a informaţiunilor culese anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriu român.

Ţăranii au fost obligaţi să predea totul organelor sovietice şi în caz de refuz, s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul U.R.S.S..

Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că după sosirea în România vor activa în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostateci. Mutora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică.

Foştii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu autorităţile române. Deasemenea foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată.

Mulţi foşti funcţionari români, cari nu au fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să contuinue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de sabotaj.

Bisericile au fost închise, preoţii batjocoriţi, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei, bisericile au fost redeschise, însă cei cari le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.

La repatriere, autorităţile sovietice au oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000-2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă, în care se arăta că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.

Comiţând aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:

a) În primul rând se căuta determinarea populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentrucă acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic.

b) În al doilea rând, prin teroarea deslănţuită de organele Gugobez, se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în favoarea Serviciului de Spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia Armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de U.R.S.S..

c) În al treilea rând, autorităţile sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de propagandă comunistă în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.