Articole

La 1840 ţările române cu siguranţă le apăreau occidentalilor ca un spaţiu exotic. Puneţi-vă în fracul unui francez (sau german, britanic, spaniol) şi imaginaţi-vă printre ţărani români cu iţari, cuşme şi cojoace fabricate manual. Din multe texte ale călătorilor străini pe meleagurile noastre se simte că unii ne vedeau ca pe nişte „sălbatici” (unii ca pe nişte „barbari”, alţii ca pe nişte „sălbatici nobili”, în funcţie de nivelul de simpatie).

În sensul grecesc al cuvântului asta şi erau românii pentru occidentali: barbari, străini de spaţiul lor de civilizaţie. Dar asta nu înseamnă în mod necesar că eram inferiori – eram un alt spaţiu, eram altceva. Iar la nivel de costumaţie, cuşmele, ilicele, fotele şi cojoacele românilor puţin schimbate în sute de ani erau diferite de ceea ce începea la sudul Dunării în Imperiul Otoman. Exista un spaţiu de civilizaţie românească, barbară sau sălbatică – dar proprie. În mai puţin de 100 de ani această diferenţiere a dispărut.

Mai jos puteţi vedea cele 12 litografii ale pictorului francez Michel Bouquet care a călătorit în Ţara Românească în 1840, litografii cuprinse în l’Album valaque. Vues et costumes pittoresques de la Valachie: oraşul Câmpulung, costume din Valahia, piciorul podului lui Traian, hanul lui Manuc, din nou costume din Valahia, bordeie din Bărăgan, oraşul şi mănăstirea Curtea de Argeş, iar costume din Valahia, oraşul Bucureşti, curtea mănăstirii din Câmpulung, ruinele curţii domneşti de la Târgovişte. (via Biblioteca Naţională)

În 1863 la Londra era inaugurată prima linie de metrou din lume. Câţiva ani mai târziu, în 1869, pictorul Amedeo Preziosi surprindea în acuarelele sale un Bucureşti rural.

 

Scriitoarea Olivia Manning e puţin cunoscută, o englezoaică ajunsă în Bucureşti înainte de al Doilea Război Mondial, care a lăsat un portret puţin măgulitor pentru români. Problema ei a fost că s-a căsătorit în fugă cu un englez lector la British Council în România şi când a venit aici a descoperit că proaspătul soţ o înşela cu mai multe româncuţe vesele. De aici a rezultat o acreală şi o percepţie deformată a românilor şi României, defecte transmise în cartea Oliviei Manning „Trilogia balcanică”.

În rândurile următoare puteţi citi modul în care a văzut Olivia Manning o reprezentaţie dată de Maria Tănase (camuflată sub numele Florica) la o terasă de vară din Bucureşti:

Florica, în fustele ei lungi, alb cu negru, era expusă ca o coţofană în colivia orchestrei. Când aplauzele se stinseră, se avântă într-o plecăciune, apoi, deschizând gura, dădu drumul unui urlet ţigănesc – înalt şi violent. Publicul se agită. Harriet simţise sunetul ca un şoc prin şira spinării.

Primul strigăt a fost urmat de un al doilea, susţinut la o asemenea înălţime şi intensitate a tonului încât, după câţiva ani (cum o asigurase Inchcape ulterior), coardele vocale nu vor mai rezista.

Florica, transformată într-o furie în colivia orchestrei, părea făcută din fir de aramă. Avea subţirimea obişnuită a ţigăncilor şi era negricioasă ca o indiană. Când îşi aruncă, dintr-o mişcare, capul înapoi, i se văzură tendoanele gâtului şi muşchii pe braţele ei subţiri care se roteau prin aer. Lumina îi arunca reflexe în părul strâns la spate, strălucitor ca şi fruntea rotundă. Cântând acolo, printre grăsanele din public, părea un pisoi sălbatic, mort de foame, scuipând înspre pisicile mari, hrănite cu smântână. Muzica se stingea şi vocea ei coborâse într-un fel de mârâit. Se ridică, răsucindu-şi corpul, parcă de mâne, strângându-şi pumnii şi lovindu-şi fustele şi încheie cu un alt strigăt ascuţit, pătrunzător, de stihie, susţinut pe deasupra ropotului teribil al aplauzelor.

Olivia Manning n-a înţeles nimic.

Câteva imagini cu ştrandurile bucureştene Floreasca şi Bragadiru în vara anului 1941, din colecţia fotografului german Willy Prager.

Îmi este clar că bucureştenii îşi urăsc oraşul, sunt într-adevăr doar nişte simpli locuitori. Mânaţi în Bucureşti de motive economice, ei sau părinţii lor, bucureştenii de azi nu mai au nici o legătură cu acest oraş. În jumătate de secol a dispărut şi numele adevărat al oraşului: „Bucureştiul”, o formă ciudată care aruncă la gunoi povestea ciobanului Bucur. „Bucureştii”, târgul oamenilor lui Bucur şi comunitatea sa au dispărut.

Mă fascinează ura bucureştenilor de azi faţă de Bucureşti. Au venit aici să câştige bani şi privesc cu dispreţ locul unde fac asta. Bucureştenii respectă prea puţine reguli de convieţuire în comun, nu-i interesează istoria clădirilor pe lângă care trec grăbiţi, nu au nici un fel de legătură cu autorităţile locale în afară de o ură constantă. Au cam dispărut bucureştenii care apucaseră să îşi petreacă o parte din copilărie sau adolescenţă în perioada interbelică, au dispărut acei bucureşteni politicoşi în orice situaţie, calmi şi în acelaşi timp neîncrezători, gata să întâmpine orice veste proastă cu o ironie. Bucureştenii de azi au bunicii „la ţară” şi trăiesc cu nostalgia locurilor de unde au plecat.

La fel şi administratorii oraşului, nişte zapcii şi arendaşi fără nici o legătură cu locul pe care îl administrează. Bucureştii sau transformat într-o metropolă alcătuită dintr-un amestec de dezrădăcinaţi. Istoria locului păstrată în oameni şi prin oameni a dispărut o dată cu purtătorii ei.

Producţia locală a revistei National Geographic este plină de tâmpenii. În numărul din luna octombrie se afirmă cu seninătate că statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate este de fapt o statuie a Ioanei D’Arc pe care sculptorul francez Albert-Ernest Carrier-Belleuse ar fi făcut-o pentru oraşul Nantes care nu a mai putut-o plăti. Când a venit de la Bucureşti oferta pentru o statuie a lui Mihai Viteazul, francezul a înlocuit capul Ioanei D’Arc cu cel al voievodului şi crucea cu barda.

O tâmpenie mai mare repetată cu atâta insistenţă rareori mi-a fost dat să aud. Pe net se găsesc chiar şi sculptori care susţin aceeaşi teorie. Anonimul care nu şi-a semnat articolul din National Geographic nu aduce nici un fel de dovadă, nu citează nici un document sau vreo mărturie a unui contemporan.

Statuia lui Mihai Viteazul din Bucuresti la 1890

Statuia lui Mihai Viteazul din Bucuresti la 1890

Tot felul de rătăciţi spun că talia îngustă a personajului şi „sânii” lui Mihai Viteazul constituie dovezi ale teoriei „Ioana D’Arc”. O simplă privire asupra statuii lămureşte inexistenţa sânilor. În plus, echipamentul militar al statuii lui Mihai Viteazul este în perfectă conformitate cu cel al cavaleriştilor europeni de început de secol XVII: platoşă pe piept şi spate peste o tunică cu brandenburguri, culete lamelare peste coapse, pantaloni cu cizme fără armură pentru picioare şi braţe, valtrap oriental, sabie de cavalerie încovoiată, pelerină cu guler îmblănit etc. Teoria capului înlocuit nu stă în picioare sub nici o formă, sculptorul ar fi trebuit să fie total dement să încerce să vândă o Ioana D’Arc în armură de secol XVII. Apoi mâna ridicată a personajului: Ioana D’Arc cu crucea în mâna stângă? La asta se adaugă atitudinea întregului corp: braţul ridicat îi cheamă pe cei din spate să-l urmeze, o Ioana D’Arc cu crucea ridicată ar fi trebuit să o aibă în mâna dreaptă şi să o arate celor din faţa sa.

Art Historia are o pagină dedicată statuii lui Mihai Viteazul din Bucureşti bine documentată care lămureşte chestiunea copiei. Sculptorul Carrier-Belleuse a folosit acelaşi model de cal pentru statuia generalului Manuel Belgrano din Buenos Aires, însă asemănările se opresc aici. De pe aceeaşi pagină am aflat că sculptorul francez a primit documentaţia necesară pentru statuia lui Mihai Viteazul de la Alexandru Odobescu şi Theodor Aman – de aici şi precizia foarte mare a echipamentului voievodului.

Nu este singura măgărie de la National Geographic, care în acelaşi articol strecoară ideea că statuia lui Ion Luca Caragiale din Bucureşti (expulzată pe nedrept din faţa Teatrului Naţional în beneficiul unui ansamblu demonic) ar fi în realitate o statuie a lui Lenin cu capul înlocuit. După prima tâmpenie, a doua vine fluierând. Vorba lui nenea Iancu „O dăm anonimă! – Aşa da, o iscălesc” – dacă nu semnezi articolul poţi să răspândeşti orice fel de prostii.

Obiceiul lui Carol al II lea de a agăţa noaptea femei de stradă din Bucureşti le făcea de multe ori pe ţigăncile florărese ale capitalei să strige “Ia de la mine, că am fost aseară cu Măria Sa!”. Mai multe detalii despre obiceiurile lui Carol al II lea aici. Imaginile provin din arhiva fotografului german Willy Pragher.

Parada de 10 mai, de ziua regelui, era un eveniment deosebit la Bucureşti. În anul 1943 parada la care au participat regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu a fost imortalizată de fotograful german Willy Prager (sursa foto). Am ales câteva imagini, pe care le puteţi vedea mai jos.

Documentele din arhive de săptămâna aceasta pe care vi le propun sunt mai “uşurele”: o serie de fotografii ale dansatoarelor de cabaret din cluburile de noapte bucureştene din perioada interbelică. Bonus: rapoartele de filaj ale dansatoarei Cristina Rodriguez care îşi făcea veacul prin Bucureşti în anul 1940.

Serviciul Secret de Informaţii din perioada interbelică urmărea cu mare atenţie tot ce se petrecea în cluburile de noapte bucureştene. Dosarul barului Melody cuprinde şi fotografiile dansatoarelor de cabaret, cu numele lor real plus numele de scenă. Pe mine m-a amuzat tocmai diferenţa dintre aceste nume. În plus, pe prima fotografie din serie domnişoara are nişte mustăţi desenate cu stiloul, eu sunt sigur că este “operă” contemporană a vreunui angajat al Serviciului Secret de Informaţii care s-a amuzat în timp ce studia dosarul barului Melody.

În imaginile de mai jos puteţi citi rapoartele de filaj ale agenţilor SSI care au urmărit-o pas cu pas vreme de şase zile pe dansatoarea de cabaret Cristina Rodriguez. Nu a fost descoperit nimic special, însă din aceste rapoarte vă puteţi face o idee cum îşi petrecea ziua o dansatoare de cabaret din Bucureştiul interbelic.

 

 

Bănuiesc că şi în 1939 existau prin România nişte regi ai asfaltului. Cei din imaginile de mai jos sunt muncitori simpli care astfaltau o stradă din Bucureşti în toamna anului 1939 şi au fost fotografiaţi de germanul Willy Pragher (sursă imagini).