Articole

 

Istoricii ruşi care au apărut în documentarul TVR despre Tezaurul României de la Moscova au spus lucrurilor pe nume: România nu va primi nici un gram de aur din cele 93,4 tone rămase în Rusia. Povestea pe larg a aurului românesc ajuns la Moscova o găsiţi pe larg aici, eu mă voi referi la cele spuse de istoricii ruşi care au apărut într-un documentar realizat pe acest subiect pentru TVR de Marian Voicu (aici vorbesc despre partea a doua a filmului, ce cred despre prima parte am scris aici).

O primă observaţie: istoricii ruşi au preferat să se menţină în termeni generali şi majoritatea lor au avut poziţii de bun simţ (Aleksandr Stikalin, Vladimir Bruter, Serghei Golubitsky, Aleksandr Konovalov). Viktors Iscenko – cel mai probabil din cauza calităţii sale de secretar al Comisiei mixte de istorici create în 2003 pentru rezolvarea disputelor istorice româno-ruse – a vorbit mai puţin ca istoric şi mai mult ca funcţionar al Federaţiei Ruse.

Câteva cuvinte despre Comisia mixtă înfiinţată în 2003. De prin 2007 nu s-a mai întrunit şi deşi Titus Corlăţean spunea că această comisie îşi va relua activitatea, Viktor Iscenko nu prea pare de acord, spune că 2 membri din partea rusă au murit, alţi doi sunt foarte bolnavi şi în prezent în Rusia oricum nu prea există istorici care să se priceapă la istoria României. Oricum, Comisia asta nu aducea aurul românesc de la Moscova, cel mult ar fi stabilit ce s-a întâmplat cu el.

Niet aur!

Istoricul Aleksandr Konovalov a spus lucrurilor pe nume: nu-şi imaginează în condiţiile actuale sau cele ale viitorului apropriat că Rusia va înapoia ceva României. Omul are dreptate, după aproape 100 de ani de negări ar fi şi culmea ca un preşedinte rus să vină şi să zică: „Dragi români! Am găsit în arhive documentele care dovedesc ce s-a întâmplat cu aurul românesc: Lenin l-a cheltuit! Deci vă suntem datori 93,4 tone de aur, vagonul cu acest aur porneşte în 24 de ore de la Moscova. Ne cerem scuze!”

Poziţia oficială a actualului Guvern de la Moscova referitor la tezaur o găsiţi aici. Viktor Iscenko ne-a spus în documentarul TVR că ei istoricii ruşi au muncit de s-au spetit prin arhive, dar nu au găsit nici un document care să se refere la aurul românesc. Poate ar fi trebuit să-l întrebe pe ambasadorul Ion Bistreanu care a dat de urma unor documente ce dovedesc că Lenin ştia în detaliu ce s-a întâmplat cu aurului românesc (detalii aici), iar dacă se grăbeau l-ar fi putut întreba pe regretatul Florin Constantiniu care şi el a identificat câteva documente. Nu ştiu dacă să-l cred pe cuvânt pe Iscenko în chestiunea asta, dar mă irită când spune că pentru români tezaurul de la Moscova este o chestiune politică folosită în campanii electorale şi dezbateri interne, în timp ce pentru ruşi reprezintă o poveste istorică.

Ape tulburi

Altă chestiune: aurul românesc din 1918 este pus în legătură directă cu participarea României alături de Germania la invazia URSS. Iscenko o învârte după cireş: ar fi existat o înţelegere verbală între Ceauşescu şi Brejnev – nu vă dăm aurul, dar nu vă cerem despăgubiri de război. La fel, Serghei Golubitsky spune că la Moscova nelămurirea stă cam aşa: am oprit aurul din 1918 drept despăgubiri pentru invazia din 1941, ce mai vreţi?

Ce să mai vrem? România a plătit despăgubiri din plin începând cu septembrie 1944 până în 1956, la desfiinţarea sovromurilor. Dar va fi necesară o nouă comisie pentru a se vedea dacă România a plătit îndeajuns, dacă nu cumva nu au fost returnate şinele de tramvai şi scaunele de la Opera din Odessa (sic!) şi cred că tot noi vom fi scoşi datori. Până la urmă tot acolo ajungem: românii au fost fascişti!

Mai sunt de expulzat din spaţiul public câteva idei toxice (ameţeala cu o firmă germană care ar fi propus în 2004 recuperarea tezaurului de la Moscova, plus noua teză a lui Radu Golban conform căreia aurul românesc din 1918 trebuie căutat la Berlin şi nu la Moscova, voi scrie cât de curând despre aceste subiecte). Nu avem altceva de făcut decât să nu renunţăm la a spune limpede: în 1917 România a dat aliatei sale Rusia 93,4 tone de aur şi nu le-a primit nici până în ziua de azi. Şi ar fi bine ca documentarul realizat de Marian Voicu să ajungă online pe TVR+, deocamdată nu este.

 

dosarul-tezaurului

Puteţi vedea la TVR un documentar despre Tezaurul României de la Moscova (pe 5 şi 6 martie 2014 de la ora 21:00). Documentarul este realizat de Marian Voicu şi cuprinde pentru prima oară şi părerile unor istorici ruşi despre acest subiect.

De puţină vreme Radu Golban a lansat o teorie interesantă: românii nu ar mai trebui să-şi caute aurul la Moscova, mai degrabă ar trebui să-l ceară de la Berlin. Teoria lui Radu Golban e cam foarte şchioapă, însă voi dedica un articol special demontării ei. Pentru mine lucrurile sunt destul de clare din punct de vedere istoric: aurul românesc a fost cheltuit de bolşevici şi cel puţin o parte din el a ajuns în America (detalii aici şi aici). Abia aştept să văd ce elemente noi va aduce documentarul lui Marian Voicu.

Detalii suplimentare despre documentar aici.

Interesul românilor faţă de propria istorie este la pământ, cel puţin asta am aflat după ce m-am jucat puţin cu instrumentele Google pentru cuvinte cheie. Românii caută orice tâmpenii pe Google, mai puţin despre istorie sau istoria lor. Dar să ne uităm puţin la nişte grafice şi tabele.

Pentru cuvintele cheie „istoria romanilor”, „istoria romaniei” şi istorie am constatat o scădere a interesului, abruptă şi continuă începând de prin anul 2005-2006. Au mai existat câteva vârfuri de creştere prin 2007-2008, dar după aceea interesul cade grămadă şi acolo rămâne. Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat între 2006-2008 de s-a produs acest fenomen, sau nu-mi amintesc. Alt grafic, pentru cuvintele cheie „masini second hand germania” este mult mai limpede. În 2007 (aderarea la Uniunea Europeană) începe să urce abrupt, după care cade grămadă în 2009 (taxa auto). Referitor la istorie nu găsesc o explicaţie logică.

 Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -istoria romanilor- - România, 2004 - prezent Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -istorie- - România, 2004 - prezent Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -istoria romaniei- - România, 2004 - prezent Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -masini second hand germania- - România, 2004 - prezent

În prezent, din punct de vedere cantitativ, interesul faţă de aceste cuvinte cheie este la pământ. Doar la „istorie” sunt inregistrate 301.000 de căutări lunare, însă în legătură cu siteul istorie-edu.ro care este o resursă pentru elevi şi profesori. Cuvintele cheie „istoria romaniei” şi „istoria romanilor” generează 33.000 de căutări lunare, respectiv 18.000 de căutări lunare. Comparaţi cu „masini second hand” care generează în perioadă de criză 165.000 de căutări lunare.

Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-masini-second-hand Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-istoria-romaniei Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-istoria-romanilor Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-istorie

Dintre personalităţile istorice „Stefan cel Mare” stă cel mai bine, cu 90.000 de căutări lunare, „Mihai Viteazul” are şi el 60.000, „Alexandru Ioan Cuza” – 30.000. Vlad Ţepeş stă neaşteptat de prost: doar 27.000 de căutări lunare. Iancu de Hunedoara (8.100) sau Matei Basarab (12.000) sunt pe nicăieri, de restul nu mai are rost să vorbim. „Nicolae Ceausescu” este mort şi îngropat la 12.000 de căutări lunare în România.

Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-alexandru-ioan-cuza Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-iancu-de-hunedoara Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-matei-basarab Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-mihai-viteazul Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-stefan-cel-mare Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-vlad-tepes

Românii sunt interesaţi de „Becali” (90.000, cât Ştefan cel Mare), de „Oana Zavoranu” (60.000, cât Mihai Viteazul), „romanii au talent” (368.000, în afara sezonului!) şi mai ales de „can can” (4.000.000!!!).

Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-can-can Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-oana-zavoranu Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-romanii-au-talent Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-becali

Şi acum una amuzantă. La câte resurse sunt investite în cercetarea istoriei comunismului şi la cât circ se face prin mass-media pe tema asta m-aş fi aşteptat ca românii să fie mult mai interesaţi de subiect. Din păcate, Google nu deţine un volum suficient de date pentru a afişa tendinţa căutărilor în România pe cuvintele cheie „istoria comunismului”. Iar din punct de vedere cantitativ a fost înregistrată o medie de 880 (!!!) de căutări lunare pentru această expresie.

Google AdWords- instrumentul pentru cuvinte cheie-istoria-comunismului Google Trends - Interes pentru Cautare pe internet- -istoria comunismului- - România, 2004 - prezent

Prima concluzie e evidentă: românii caută pe internet chestii practice (maşini second hand) şi bârfe despre maimuţele care se scălămbăie la televizor, istoria nu este pe vreun loc fruntaş. A doua: oricât s-ar zbate „formatorii de opinie” să impună o anumită tematică (cum e asta cu istoria comunismului) românii caută tot ce îi interesează.

… şi mi-a zis tata să mă fac inginer!!!

Pentru că participarea României în al Doilea Război Mondial nu mai avea un obiectiv clar care să poată fi atins şi care să fie folositor ţării.

plecaciunea-regelui-Mihai-in-fata-sovieticilor

Clausewitz a spus că „Războiul este un act de forţă destinat silirii inamicului să se supună voinţei noastre” şi „Războiul este doar continuarea politicii prin alte mijloace”. Definiţia completă a războiului dată de Clausewitz (valabilă pentru al Doilea Război Mondial, condiţiile au fost schimbate după apariţia armelor atomice) sună aşa: „Războiul este o trinitate fascinantă – compusă din violenţă primară, ură şi duşmănie, care trebuie văzute ca o forţă naturală oarbă, jocul norocului şi probabilităţii în cadrul căruia spiritul creativ este liber să se manifeste şi elementul de subordonare, războiul fiind un instrument al politicii, ceea ce îl supune raţiunii”. Război egal violenţă oarbă plus noroc, probabilitate şi creativitate plus politică şi raţiune. Discuţia asupra acestei ecuaţii se întinde pe mii de pagini de câteva sute de ani.

Obiective raţionale şi obiective iraţionale

Multă vreme obiectivele lui Hitler în politica europeană au fost considerate raţionale de oponenţii săi. Anexarea Austriei, acordul pentru anexarea teritoriilor locuite de germani din Cehoslovacia au fost astfel de obiective ale lui Hitler văzute ca raţionale (cel puţin parţial) de către Franţa şi Marea Britanie, fiind justificate de principiul naţional: toţi germanii să trăiască într-o singură ţară. Ocuparea Cehoslovaciei pe 15 martie 1939 a fost momentul în care Franţa şi Marea Britanie au realizat că obiectivele lui Hitler sunt iraţionale şi că acesta intenţionează să supună întreaga Europă, pe căi paşnice (presiuni politice şi economice) sau militare.

Pe de altă parte, privind din perspectiva nazistă, obiectivele lui Hitler sunt „raţionale” conform logicii sale. După ocuparea Cehoslovaciei, Franţa şi Marea Britanie au garantat frontierele Poloniei. Conform logicii sale, Hitler s-a simţit înconjurat: şi-a asigurat spatele prin tratatul Ribbentrop-Molotov (şi a împărţit cu Stalin Europa de est), apoi a zdrobit Polonia. După care a scos rapid din joc armatele Franţei, Belgiei şi Olandei, i-a alungat pe britanici înapoi pe insula lor şi i-a supus unei campanii de bombardamente aeriene. Fiecare obiectiv militar al lui Hitler a fost „justificat” de acţiunile precedente şi în acelaşi timp a fost unul clar. Pentru fiecare atac pornit se ştia când şi cum va fi încheiat.

Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea Sovietică. Planurile de invazie au fost făcute cu şase luni înainte de declanşarea operaţiunilor, însă motivul care l-a determinat pe Hitler să atace rămâne obscur. Dincolo de asta, obiectivele planului Barbarossa erau clare: cucerirea principalelor centre administrative şi economice. Întârzierea atacului şi mai apoi implicarea lui Hitler în conducerea operaţiunilor, respectiv modificarea iraţională a obiectivelor au făcut ca invadarea Uniunii Sovietice să eşueze.

Oricum, chiar dacă obiectivele planului Barbarossa ar fi fost atinse (distrugerea armatei sovietice şi ocuparea centrelor economice) pentru Hitler şi ai lui nu era foarte clar ce s-ar fi întâmplat după ieşirea din scenă a militarilor. Stalin ar fi avut resurse să se retragă dincolo de Urali unde putea să reziste, iar politicile ariene ale lui Hitler nu ar fi pacificat teritoriile ocupate. Prin atacarea Uniunii Sovietice, obiectivele militare ale lui Hitler devin neclare şi imposibil de atins.

(Nu am luat în calcul obiectivele politice şi militare ale Uniunii Sovietice, discuţia s-ar fi extins enorm).

Ce a dorit România

Obiectivul politicii externe româneşti în perioada interbelică a fost menţinerea şi garantarea graniţelor României Mari. Pentru asta au fost puse în mişcare mijloace diplomatice: diverse tratate de alianţă (mai mult sau mai puţin realiste) şi susţinerea Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU). Când garanţiile diplomatice au dispărut, au apărut calculele militarilor. Toate scenariile şi planurile Statului Major al Armatei Române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial indicau că este imposibil de folosit războiul ca unealtă pentru atingerea obiectivului politic. Un atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică ar fi spulberat România în mai puţin de o săptămână. În plus, dotarea tehnică a armatei era la pământ.

Obiectivul a fost menţinut (păstrarea graniţelor) însă în locul garanţiilor franco-britanice s-a încercat obţinerea garanţiilor germane. Care garanţii germane au dus la pierderea Basarabiei, Transilvaniei de nord şi Cadrilaterului. Din acest moment obiectivul politic al României a devenit recuperarea teritoriilor pierdute. Iar pentru atingerea acestui obiectiv, mareşalul Ion Antonescu a mers pe mâna lui Hitler. Primul obiectiv (recuperarea Basarabiei) a fost atins prin participarea soldaţilor români la campania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Traversarea Nistrului şi continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice a fost o acţiune militară fără obiectiv politic. Mareşalul Antonescu s-a apărat spunând că războiul se încheie cu distrugerea adversarului, de aceea a continuat să lupte şi dincolo de Nistru. Un caz simplu de inversare a subordonării: în loc ca războiul să se supună politicii, politica a devenit subordonata războiului. Din acest moment, obiectivele militare ale României (distrugerea Armatei Sovietice?!?) au devenit neclare şi imposibil de atins. Recuperarea Transilvaniei de nord de la Ungaria făcea parte din planurile secrete ale mareşalului Antonescu, însă Hitler amâna decizia după încheierea războiului.

Situaţia militară din august 1944

Harta operaţiilor de la începutul anului 1944 arăta limpede că România se afla pe lista de priorităţi a armatei sovietice. Pentru orice militar era clar că urma o ofensivă împotriva României: sovieticii ocupaseră zonele muntoase ale Bucovinei şi nordul Basarabiei. Ofensiva sovietică îşi stabilise punctul de plecare: de la nord la sud, de-a lungul văilor ce brăzdează Moldova.

April1944

În acest moment obiectivele politice ale lui Stalin ce trebuiau atinse pe calea armelor erau cât se poate de limpezi: pe 30 octombrie 1943 fusese semnată declaraţia de la Moscova, prin care SUA, Marea Britanie, China şi Uniunea Sovietică se angajau să continue operaţiunile militare împotriva forţelor Axei până la capitularea necondiţionată. În ceea ce priveşte România, Stalin îşi anunţase obiectivul încă din decembrie 1941, când îl anunţase pe ministrul britanic de Externe Anthony Eden că dorea revenirea la graniţele din 1940, respectiv să recapete Basarabia.

Sovieticii au încercat în decursul a două bătălii la începutul anului 1944 să controleze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani (6-12 aprilie şi 2-7 mai). În ambele bătălii, tancurile sovietice au fost respinse de 3 divizii blindate germane de elită (Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer).

În acest moment, obiectivul politic al României s-a limpezit: ieşirea din război, iar obiectivul militar a devenit stabilirea liniei frontului pentru a se putea purta negocieri. Atât mareşalul Antonescu, cât şi cercurile din jurul regelui Mihai au deschis linii de discuţie cu britanicii şi sovieticii. Discuţiile nu au ajuns la niciun rezultat: respectând declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, României i se cerea capitularea necondiţionată, condiţie respinsă de Antonescu. Mareşalul spera că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focşani-Galaţi ar fi atins un obiectiv militar care să îi permită atingerea obiectivului politic (din nou, subordonarea politicii în faţa deciziilor militare).

Operaţiunea Iaşi-Chişinău

Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.

Puţini ştiu că operaţiunea Iaşi-Chişinău a avut aceleaşi dimensiuni cu bătălia de la Stalingrad. Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de 7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi, 13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri, 675 tancuri şi 1200 avioane.Karte_Operation_Jassy-Kischinew_01

Pe 23 august 1944 frontul româno-german fusese spulberat de sovietici. Sovieticii ajunseseră la Bacău şi Bârlad. Există o discuţie extinsă dacă ar mai fi putut fi organizată rezistenţa pe linia Focşani-Galaţi. Distrugerea armatelor româno-germane din nordul Moldovei l-a mobilizat pe regele Mihai şi cei din jurul lui să îl aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să încerce să atingă obiectivul politic (ieşirea din alianţa cu Germania) cu orice preţ.

Şi dacă?

Greşeala regelui Mihai a fost că şi-a stabilit un obiectiv pe termen scurt: ieşirea din război şi armistiţiul cu Aliaţii. A sperat că britanicii şi americanii vor susţine România, fără să ştie că una din condiţiile puse de Stalin a fost re-anexarea Basarabiei. Mai mult, regele Mihai nu avea de unde să ştie de acordul dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944 prin care România era plasată în sfera de interese a Uniunii Sovietice. După 23 august 1944 regele Mihai a rămas o simplă marionetă politică.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Galaţi? Evoluţia generală nu ar fi fost mult diferită. În cazul în care mareşalul Antonescu ar fi urmărit obiectivul politic al ieşirii din război, cel mai probabil ar fi avut soarta lui Miklos Horthy – ar fi fost arestat de germani, care ar fi instalat la Bucureşti un guvern legionar sub conducerea lui Horia Sima. Indiferent dacă mareşalul Antonescu rămânea sau nu la putere, până la urmă sovieticii tot ar fi rupt frontul şi ar fi invadat România. Cu sau fără rege, cu sau fără lovitura de stat de la 23 august 1944, România tot sub influenţa sovietică ar fi ajuns.

Cartea lui Larry Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece” nu putea să apară fără să fie condamnată de Vladimir Tismăneanu (aici). E un articol cu multe piruete, ar fi o pierdere de vreme descifrarea lor; mult mai direct este însă Petre Iancu de la Deutsche Welle care zice aşa:

Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Ca de obicei, când este vorba de distrugerea unei cărţi şi a autorului ei, măciucaşii nu şi-au pierdut timpul cu lectura. Iar noua carte a lui Larry Watts este la fel ca prima: înţesată cu documente în mare parte inedite sau ignorate, documente care îi susţin întreaga argumentaţie. Mai mult, Larry Watts a preferat să se bazeze pe documente din afara României, tocmai pentru a nu fi acuzat de „pactizare” cu Partidul Comunist Român şi temuta Securitate. Precauţie inutilă, istoria comunismului din România trebuie scrisă conform directivelor lui Vladimir Tismăneanu şi nu altfel (o situaţie care îl pune pe pontiful anticomunist pe aceeaşi treaptă cu Roller, dar aceasta este o altă discuţie).

Dar să revenim la „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece”: în anul 1989 România devenise ţinta unei operaţiuni de propagandă neagră care urmărea să transmită un set de mesaje cu „încadrare juridică”: Ceauşescu ar deţine bomba atomică, Ceauşescu intenţionează să atace Ungaria, Ceauşescu supune minoritatea maghiară unui genocid. Ceauşescu, un dictator dement şi periculos care călca în picioare toate principiile fundamentale ale ONU. Set identic de acuzaţii cu cele aduse lui Saddam Hussein (Ceauşescu a ratat asocierea cu terorismul internaţional Ossama bin Laden, dar îl are în cârcă pe Carlos Şacalul).

Sursa de unde erau propagate aceste informaţii în 1989: Budapesta. Larry Watts le demontează pe rând în noua sa carte: România nu avea bomba atomică, România nu intenţiona să atace Ungaria. Iar despre genocidul practicat de Ceauşescu împotriva ungurilor din România ne lămurim foarte repede dacă aruncăm o privire la evoluţia demografică.

evolutia-demografica-a-maghiarilor-din-romania

Numărul maghiarilor din România a crescut constant, abia după 1990 începe o scădere abruptă – dar nici vorbă de genocid, este un fenomen general pentru populaţia României (emigrare, scăderea natalităţii).

Mai mult: ceea ce spune Larry Watts spre indignarea unora în 2013 era cunoscut încă din 1989. Departamentul de analiză al postului de radio Europa Liberă a demontat punct cu punct toate acuzaţiile propagate de Budapesta în vara anului 1989: nici vorbă de bombă atomică, nici vorbă de intenţii agresive împotriva Ungariei, nici vorbă de genocidă (puteţi descărca documentul aici, în limba engleză). Doar că adevărul nu interesa pe nimeni în 1989, aşa cum nu interesează în 2013.

Noua carte a lui Larry Watts o puteţi găsi la librăria online Libris.

cei-dintai-vor-fi-cei-din-urma-romania-si-sfarsitul-razboiului-rece_1_produs

În octombrie 1941 anuarul economic al Keyo University din Japonia publica articolul „Viitorul economic al Europei” sub semnătura lui Helmut Wohlthat. Un text vizionar, care stabilea o serie de coordonate politico-economice de-a lungul cărora s-a dezvoltat în timp Uniunea Europeană.

Cine era Helmut Wohlthat? Născut pe 4 octombrie 1893, ofiţer în Primul Război Mondial, a studiat economia la Koln şi ştiinţe politice la Columbia University din New York. Din 1933 a lucrat pentru Ministerul Economiei de la Berlin, ajungând în 1938 să fie mâna dreaptă a lui Hermann Goring în chestiuni economice. Pe 23 martie a negociat şi semnat cu Guvernul României aşa numitul „Tratat asupra promovării raporturilor economice între Regatul României şi Reichul German” (textul integral al tratatului aici, povestea lui aici, în principiu este vorba de un tratat care subordona economia românească în favoarea celei germane, Nicolae Malaxa se temea că prin acest tratat va fi blocată dezvoltarea industriei româneşti).

În octombrie 1941 Wohlthat se afla în Japonia pentru a negocia o serie de exporturi de materii prime (mai multe detalii aici). În acest context îi apărea articolul în anuarul Keyo University (care poate fi citit aici în engleză). Redau în rândurile următoare paragrafele care mi se par cele mai relevante.

Valutele

Statele naţionale vor continua probabil să mai existe pentru multă vreme ca unităţi economice şi împreună cu ele diversele valute şi bugete naţionale. De aceea crearea unei valute europene uniforme nu este foarte probabilă; în orice caz Reichsmark, ca mijloc de schimb va creşte în importanţă şi va ocupa primul loc între valutele europene (notă: vă mai amintiţia marca germană?) Imediat ce condiţiile diverselor economii naţionale şi ale datoriilor reciproce vor putea fi urmărite după război va trebui încercată stabilizarea ratelor de schimb astfel încât să se ajungă la un echilibru natural între preţurile din ţările implicate şi puterea de cumpărare a valutelor lor.

Aurul?

Nu este de aşteptat ca valutele să se bazeze pe aur, ceea ce ar duce la un echilibru automat al plăţilor într-un sistem al aurului ca monedă. Rezervele de aur ale lumii au fost concentrate în ultimii ani în Statele Unite şi rămâne de văzut în ce măsură pretenţiile statelor europene faţă de Statele Unite vor fi plătite în aur după război. În orice caz, un mare număr de state în viitor nu vor mai avea rezerve mari de aur la dispoziţie şi vor fi silite să îşi susţină valutele prin echilibrarea plăţilor prin diverse metode de control asupra schimburilor şi prin echilibrarea bugetelor interne. (notă: nu vi se pare că exact asta ni se întâmplă de ceva ani?)(…)

Forţa de muncă – o rezervă valutară

Dacă s-a spus că pe viitor valutele nu se vor baza pe aur ci pe forţa de muncă asta nu implică o politică aplicată exclusiv pe menţinerea unui sistem stabil de salarii. Mai degrabă munca umană este privită ca cea mai importantă sursă de producţie şi drept bază a unei economii naţionale ordonate. Stabilitatea valutelor poate fi menţinută într-un astfel de sistem financiar printr-o supraveghere atentă a balanţelor de plăţi. Pe mnăsură ce balanţa de plăţi a fiecărei economii naţionale în relaţia sa cu alte state trebuie să fie egalizată pe termen lung, supravegherea balanţelor de plăţi constituie un mijloc de creare a bazei de dezvoltare economică internă stabilă. Supravegherea balanţei de plăţi va trebui în viitor să fie extinsă, nu doar asupra comerţului, ci şi asupra tuturor mutărilor de capital pe termen scurt. Aceasta deoarece mişcările bruşte şi rapide din ultimele decenii au fost punctele de plecare pentru tulburările din sfera valutară şi au cauzat, în conexiune cu datoriile interstatale, căderea pieţelor de credit din întreaga lume. (notă: mecanismele de supraveghere bancară şi bugetară ale Uniunii Europene, Grecia?)

Fundaţiile naturale ale economiei europene

(…) Ar fi nu doar nenaturală, dar şi lipsită de logică dezvoltarea de industrii grele sau chimice în acele părţi ale Europei cu un sol potrivit pentru producţia agricolă. Aceasta deoarece ar trebui aduse materii prime industriale de la mari distanţe, iar forţa de muncă, în mod natural orientată spre agricultură, va trebui să fie educată pentru munca industrială. Este necesar să existe un anumit nivel de industrializare în statele agricole europene, chestiunea este găsirea gradului de industrializare cel mai potrivit pentru un plan european comun. (…) (notă: vă amintiţi planul economistului sovietic Valev care cerea României să renunţe la industrializare? ştiţi ce s-a întâmplat cu industria românească; Oltchim, Mechel?)

În 1954 Helmut Wohlthat a fost la un pas să ajungă directorul Băncii Mondiale, însă din cauza trecutului său în guvernul Germaniei naziste a fost blocat de cancelarul Konrad Adenauer.

Helmut Wohlthat

Helmut Wohlthat, fotografie apărută în revista Life, august 1941.

După un trecut printre comuniştii ilegalişti din România, ridicată în grad printre kominterniştii de la Moscova, întoarsă pe tancurile sovietice la Bucureşti, Ana Pauker şi-a atins apogeul puterii la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Detaliile luptelor dintre comuniştii de la Bucureşti sunt încă destul de obscure, cert este că Ana Pauker “a ţinut aproape” de principalul ei adversar, Gheorghe Gheorghiu Dej (după cum se poate vedea şi în imaginile de mai jos). După 1989 se încearcă o refacere a imaginii Anei Pauker care este prezentată drept victima căpcăunului primitiv Gheorghe Gheorgiu Dej (scos aproape singurul vinovat de crimele din primii ani de după instalarea comunismului în România).

Dezbaterea de la Strasbourg de săptămâna asta care a cuprins şi subiectul aurului românesc furat de sovietici a stârnit puţină emoţie în mass-media, însă multe din cele spuse sunt fie incomplete, fie de-a dreptul greşite. Aşa că vă ofer un rezumat al situaţiei.

Ce s-a întâmplat la Strasbourg

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat un raport privitor la situaţia democraţiei din Federaţia Rusă alcătuit de românul Gyorgy Frunda şi elveţianul Andreas Gross. La acest raport un grup de deputaţi din România şi Republica Moldova au depus câteva amendamente care se refereau la chestiunea Tezaurului României de la Moscova. Amendamentul care se referea explicit la cele 93,4 tone de aur furate de sovietici a fost respins: elveţianul Andreas Gross a motivat că aurul a fost confiscat în schimbul ocupaţiei Basarabiei (o frumoasă teză sovietică preluată la APCE!). Au fost acceptate două amendamente care ne trimit la negocieri directe cu Federaţia Rusă. Tot e mai bine decât nimic: ruşii refuză să discute subiectul celor 93,4 tone de aur furate de sovietici, iar rezoluţia APCE care îndeamnă la negocieri reprezintă un instrument care poate fi folosit. Titlurile de genul „Tezaurul rămâne la Moscova” sunt lipsite de sens: negocierile continuă!

(Puteţi citi aici textul final al Rezoluţiei APCE privind situaţia din Rusia, aici puteţi citi cum s-au desfăşurat dezbaterile pe fiecare amendament şi ce a zis elveţianul despre Tezaurul României şi Basarabia).

Despre ce tezaur vorbim şi unde a dispărut aurul

Istoria Tezaurului de la Moscova este destul de clară: după România a dezarmat trupele ruse bolşevizate şi a stârpit bolşevicii din Basarabia, Lenin a dat ordin să fie confiscate bunurile date în păstrarea Moscovei cu promisiunea că vor fi înapoiate poporului român după ce va fi eliberat de sub „jugul burghezo-moşieresc”. În 1935, în condiţiile unei încălziri a relaţiilor României cu Uniunea Sovietică a fost returnată o parte din tezaur. Înapoierea s-a făcut pe bază de proces verbal: au fost verificate listele de inventar păstrate la Bucureşti cu cele păstrate la Moscova şi cu conţinutul casetelor. În principiu nu lipsea nimic, însă nu au fost înapoiate lingourile şi monezile de aur. În 1956 a fost înapoiată o altă tranşă de obiecte din Tezaurul de la Moscova: documente vechi, arhivă, obiecte de artă – aur nu.

În 1965 Ceauşescu a discutat cu Brejnev despre subiectul celor 93,4 tone de aur care mai trebuiau date înapoi. Sovieticii au sărit ca arşi, iar Brejnev a spus ceva de genul că arhivele lor nu reflectă soarta aurului românesc care a fost trimis pentru siguranţă în Siberia, doar că acolo a fost furat de alb-gardişti.

Brejnev a minţit, iar regretatul istoric Florin Constantiniu a dezvăluit anul trecut ce s-a întâmplat cu aurul românesc de la Moscova: Lenin personal a dat ordin să fie folosit pentru „zdrobirea contra-revoluţiei române”. Întreaga poveste a acestor documente aici. Doar că faptul că Lenin a cheltuit aurul românesc împotriva României nu şterge datoria! Rusia încă ne datorează cele 93,4 tone de aur.

Negocierile de după 1992

După dizolvarea Uniunii Sovietice, România a căutat căi de rezolvare a problemei aurului prin intermediul organismelor internaţionale. Când Federaţia Rusă a încercat să devină membră a Consiliului Europei, România a pus problema Tezaurului: Opinia APCE 193 din 1996 cere într-adevăr ca Rusia să dea înapoi cele confiscate (paragrafele 10.12-10.14) însă în baza unor negocieri cu statele solicitante. Amendamentele de săptămâna aceasta au fost posibile datorită paragrafelor amintite mai sus.

Ce a făcut Rusia? A intrat în negocieri cu statele reclamante (nu ştiu ce au cerut alte state, cum au negociat şi ce au primit) iar în cazul României a aplicat o şmecherie: în 2003 la semnarea Tratatului de cooperare România-Rusia Moscova a refuzat să includă în tratat problema Tezaurului. Aceasta a fost delegată unei comisii de istorici care s-a întâlnit prima dată în octombrie 2004, s-a mai reunit de atunci de două ori, după care s-a făcut linişte. Rusia a lovit două ţinte cu acelaşi glonţ: s-a conformat cererii APCE de a discuta bilateral cu statele reclamante şi nu a recunoscut oficial că are ceva de dat înapoi (comisia de istorici se referă la istorie, nu la relaţii actuale!).

Reacţiile de la Moscova

Punerea pe tapet a chestiunii aurului furat de sovietici i-a scos din sărite pe ruşi. Mesajul oficial de la Moscova a fost unul sub formă de avertisment: nu răscoliţi trecutul! (aici) S-au găsit şi istorici ruşi care să spună că de fapt România nu a plătit despăgubiri după cel de-al Doilea Război Mondial, că aurul a fost reţinut drept despăgubire pentru ocuparea şi exploatarea Basarabiei (tot pentru acelaşi motiv a fost ocupată şi Bucovina de nord cu Cernăuţiul în 1940!) – una peste alta România datorează mai mult Rusiei. Presa rusă susţine intens teza asta: KM.ru, Vocea Rusiei, Regnum.

Rămâne de văzut cum poate fi folosită noua rezoluţie de la APCE, dacă Rusia va accepta reluarea negocierilor despre aurul românesc şi sub ce formă (dacă va fi reactivată comisia istoricilor atunci chestiunea ţine de istorie).

P.S. Dacă vedeţi pe undeva poveşti cu nişte băieţi care ştiau ei cum să aducă aurul de la Moscova să ştiţi că este vorba de o manipulare ordinară.

“Operaţiunea Autonomous. În România pe vreme de război” scrisă de Ivor Porter este una din cărţile mele preferate. Este povestea unui spion britanic ajuns în România înaintea şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o poveste spusă cu un umor reţinut şi înţesată de detalii care m-au făcut să izbucnesc în râs.

Ivor Porter a ajuns în România în anul 1939 ca lector de limbă engleză şi a fost şocat de nudismul practicat de românce la Mamaia, dar a fost şi stropit cu lapte din sânii unei ţigănci din Ferentari. Avea să fie înrolat în cea mai temută organizaţie secretă a guvernului britanic: Special Operations Executive, o organizaţie înfiinţată special pentru sabotaje şi spionaj, care acţiona în afara oricăror legi.

Ivor Porter in 1945

Ivor Porter în anul 1945. Sursa foto: Telegraph

În decembrie 1943 Ivor Porter a fost paraşutat în România, dar echipa sa a fost capturată în mai puţin de 24 de ore în satul Plosca din judeţul Teleorman – până şi povestea capturării este veselă: ofiţerul de jandarmi care îi escorta spre Bucureşti a oprit într-un sat la o ibovnică. Porter a reuşit să supravieţuiască interogatoriilor luate de germani cu sprijinul autorităţilor române, iar captivitatea nu a fost foarte dificilă. Fostul spion a îmbrăţişat după război o carieră diplomatică, a murit pe 29 mai 2012.

Cartea “Operaţiunea Autonomous. În România pe vreme de război” de Ivor Porter poate fi cumpărată de la librăria virtuală Libris (link afiliat). Pentru ediţia din 1991 a aceleiaşi cărţi puteţi încerca la anticariatul online Colţul Colecţionarului.

Nu îi înţeleg pe cei care spun că românii din evul mediu nu au fost în stare de nimic. A apărut un fel de întrecere în înjosirea istoriei medievale a românilor: care adună mai multe dovezi ca să arate că acum câteva sute de ani românii erau nişte neica nimeni?

În primul rând este o stupizenie să reproşezi românilor din evul mediu că nu au construit catedrale ca ale francezilor. Au construit şi ei ce au ştiut, cum şi cât au putut şi ce au avut nevoie. Asta nu îi face nici mai buni, dar nici mai răi decât alte popoare.

Apoi vine partea a doua: „prostia dovedită” a românilor din evul mediu este transferată în prezent. Dacă în urmă cu 500 de ani românii erau nişte maimuţoi abia daţi jos din copaci urmaşii lor din ziua de azi sunt cu mult mai îngrămădiţi, cam aşa merge raţionamentul. Mă amuză chestia asta, pentru că promotorii acestui raţionament sunt aceiaşi cu cei care spun că nu există continuitate naţională, că românii din evul mediu nu au nici o legătură cu românii din ziua de azi. Probabil o mică scăpare de logică.