Nicolae Ceauşescu

Lui Ceauşescu i-a plăcut „Delirul” lui Marin Preda

februarie 23, 2014 by George Damian 4 Comments

Fostul ministru de Externe Ştefan Andrei povesteşte că lui Nicolae Ceauşescu i-a plăcut romanul „Delirul” scris de Marin Preda, iar scriitorul ar fi avut acces la documentele despre mareşalul Ion Antonescu din arhiva Institutului de Istorie al Partidului Comunist. În volumul de amintiri „I se spunea Machiavelli”, Ştefan Andrei spune că Nicolae Ceauşescu nu a citit toată cartea lui Marin Preda, ci doar capitolul despre întâlnirea mareşalului Ion Antonescu cu mama sa. (Spusele lui Ştefan Andrei ar putea fi verificate destul de uşor în arhiva C.C. al P.C.R., capitolul respectiv a fost bătut special la maşină pentru Ceauşescu cu corp de literă mare, dictatorul nu voia să poarte ochelari). Se pare că lui Ceauşescu i-a plăcut capitolul care îl umanizează pe mareşalul Ion Antonescu.

De fapt aceasta este şi marea problemă cu romanul „Delirul” apărut în 1975: îl prezintă pe Ion Antonescu ca pe un om care încearcă să ia decizii politice corecte. Un militar raţional şi patriot – nu un monstru delirant şi setos de sânge. Cartea lui Marin Preda a provocat un adevărat cutremur în societatea românească – şi i-a scos din sărite pe sovietici. La Moscova, în Literaturnaia Gazeta a apărut imediat un articol în care i se reproşa lui Marin Preda necunoaşterea istoriei. Din câte îmi amintesc, am văzut pe undeva şi o intervenţie diplomatică a sovieticilor legată de cartea lui Marin Preda. Şi nu doar sovieticii au fost iritaţi de reevaluarea literară a mareşalului Ion Antonescu: postul de radio Europa Liberă şi revista germană Der Spiegel au criticat la fel de vehement romanul proaspăt apărut.

Ştefan Andrei îşi mai aminteşte că s-a dat dispoziţie de la Partid să fie dată o replică articolului din Literaturnaia Gazeta. Replica a apărut în revista România Literară sub semnătura lui O. Crohmălniceanu şi mai degrabă îl cam îngropa pe Marin Preda decât să-l scoată la lumină. Tot România Literară a găzduit mai apoi mai multe critici la adresa romanului „Delirul” – iar Marin Preda a preferat să promită un al doilea volum, pe care se pare că nu a avut de gând niciodată să-l scrie.

P.S. Şi mai are o poveste interesantă Ştefan Andrei. La pregătirea evenimentelor din 23 august 1964 (20 de ani de la dărâmarea regimului Ion Antonescu) lui Gheorghe Gheorghiu Dej i s-a adus un proiect de discurs, iar acesta a cerut să fie eliminată o anumită pagină. Era pagina în care era înfierat tovărăşeşte mareşalul Ion Antonescu şi scriitorii discursului şi-au zis că nu era destul de “tare”. Aşa că s-au apucat să îl încondeieze şi mai tare pe Antonescu. Dej şi-a ieşit din sărite şi a cerut din nou să fie scoasă acea pagină spunând că pe Antonescu să-l judece istoria.

Puteţi vedea aici mai multe imagini de la parada de 23 august din 1964.

De ce a trădat Pacepa?

februarie 9, 2014 by George Damian 11 Comments

Istoricul Liviu Ţăranu reduce la trei posibilele motive ale trădării lui Ion Mihai Pacepa din vara anului 1978. Primul este cel prezentat chiar de transfug: ar fi ales varianta fugii la americani deoarece Nicolae Ceauşescu i-ar fi cerut să organizeze asasinarea lui Noel Bernard, directorul secţiei române a postului de radio Europa Liberă. Tot Liviu Ţăranu constată că această variantă nu este susţinută de nici o altă sursă aflată la dispoziţia istoricilor. Eu aş mai adăuga faptul că memoria lui Ion Mihai Pacepa este fluctuantă: în prima ediţie a cărţii Orizonturi roşii spune că Nicolae Ceauşescu îi cerea să folosească un dispozitiv pentru iradierea indezirabililor; într-o ediţie mai recentă a aceleiaşi cărţi a lui Pacepa, Ceauşescu îi solicita să folosească otrăvirea cu taliu radioactiv (influenţă a cazului Aleksandr Litvinenko? detalii suplimentare aici)

Al doilea posibil motiv al fugii lui Pacepa (şi cel mai probabil şi bine documentat) ar fi o combinaţie de factori care i-ar fi indicat acestuia că urma să cadă în dizgraţia lui Ceauşescu şi chiar să fie judecat şi condamnat pentru fapte de corupţie. Când şeful spionajului românesc Nicolae Doicaru a căzut în sus pe scări şi a fost numit ministru al Turismului în martie 1978, adjunctul lui, Ion Mihai Pacepa se aştepta să preia el conducerea Direcţiei de Informaţii Externe din cadrul Securităţii. Avea să fie dezamăgit: şeful spionilor a fost numit generalul Alexandru Dănescu. La asta s-a adăugat şi declanşarea unei anchete de Partid asupra corupţiei practicate de ofiţerii de Securitate care se ocupau cu spionajul extern, anchetă în care Pacepa figura la loc de frunte, printre şpăgarii cei mai mari. În plus, Pacepa a ratat şi „afacerea Fokker”, nu a reuşit să-i convingă pe vest-germani să vândă României drepturile pentru fabricarea unui avion civil. Trecut cu vederea la promovare, ameninţat de o anchetă a procurorilor şi cu ratarea afacerii Fokker, Pacepa avea foarte puţine motive să se întoarcă în România, unde cu siguranţă îl aşteptau interogatorii prelungite şi o posibilă condamnare.

A treia variantă ar fi că Ion Mihai Pacepa se află de multă vreme în legătură cu CIA ca agent dublu şi în vara anului 1978 ar fi „mirosit” că ar putea fi descoperit şi de aceea a trecut la americani. Liviu Ţăranu nu este convins de această variantă, deşi foarte mulţi generali de Securitate au luat în braţe această variantă. Mai degrabă totuşi pare probabilă varianta în care Pacepa s-a speriat de ancheta declanşată de introducerea fără vamă în România a unui camion plin cu televizoare şi frigidere occidentale destinate mahărilor din Partid.

Liviu Ţăranu a publicat în 2009 volumul „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii 1978-1980”, o carte în care a adunat 132 de documente care reflectă fuga lui Pacepa şi ancheta declanşată după acest eveniment. Unele din aceste documente sunt chiar vesele. De exemplu, iată ce declara generalul Gheorghe Marcu referitor la obiceiurile nomenclaturii de Partid:

Raportez următoarele probleme deosebite:

1. În anul 1970 am raportat tov. I. Stănescu şi N. Doicaru că „E” (agent al Securităţii) mi-a oferit cadou o puşcă de vânătoare drilling (cu trei ţevi) cu lunetă, pe care n-am primit-o. Tovarăşii mi-au spus să încerc obţinerea fără bani a 5 puşti similare cu rezerva de cartuşe necesară.

Am executat dispoziţia şi am procurat armele în cauză. Pe raportul întocmit la data respectivă, care se găseşte în posesia subsemnatului, s-a pus rezoluţia: o armă se dă la cabinetul nr. 1, una la tov. I. Stănescu, una la tov. V. Patilineţ şi una rămâne subsemnatului. S-a executat.

În 1973 am fost chemat de tov. E. Bobu, ministru de Interne şi în prezenţa tov. N. Doicaru am fost întrebat dacă mai am arma care mi-a fost dată. Am răspuns că o am la birou nefiind folosită. Mi s-a ordonat s-o aduc, ceea ce am făcut. Tov. E. Bobu a examinat-o şi mi-a spus că nu este de mine. Că o ia dânsul şi din armele pe care le are îmi va trimite o puşcă rusească Ij. Aşa a şi procedat. (…)

Scena în care un ministru îi ia unui subordonat o puşcă (dar şi modalitate de obţinere a armei!) mise pare extrem de jegoasă. În sfârşit, dacă vreţi să vă amuzaţi cu detaliile sordide ale corupţiei la nivel înalt din România comunistă găsiţi cartea lui Liviu Ţăranu aici.

Nicolae Ceauşescu urmărit de Securitate: îi era frică de injecţii!

ianuarie 31, 2014 by George Damian 7 Comments

La 14 martie 1973 Nicolae Ceauşescu dădea de pământ cu şefii Securităţii: descoperise că şi el era urmărit pas cu pas. Avea pe masă două dosare voluminoase, pline cu note informative şi fotografii care se refereau la el. Toţi oamenii din jurul lui Nicolae Ceauşescu erau fie urmăriţi, fie transformaţi în surse ale Securităţii – chestie care l-a scos din sărite pe marele conducător. Unele pasaje din stenograma în care Ceauşescu se răţoia la mahării din Ministerul de Interne şi Securitate sunt absolut delicioase:

Ceauşescu: O altă notă este în legătură cu medicii care m-au consultat, ce au spus ei şi ce am spus eu, dar nu vreau să intru în amănunte. Din aceste note reiese că, de fapt, ele sunt date de medici care fac muncă informativă, care au participat direct la consult, pentru că toate aceste lucruri nu puteau fi cunoscute decât de cei care au participat direct. Aici se spune că s-a prescris un anumit medicament şi că pacientul este împotriva oricărui medicament injectabil.

Securitatea descoperise secretul lui Ceauşescu: se temea de injecţii! Drept urmare ministrul de Interne Ion Stănescu şi-a pierdut funcţia, în locul lui fiind numit Emil Bobu. Ceauşescu nu a reuşit să afle cine a dat ordin ca el să fie urmărit de Securitate, generalul Nicolae Pleşiţă mulţumindu-se să spună sec: „Vă raportez că exista această practică”. Ceea ce l-a enervat şi mai tare pe Nicolae Ceauşescu, care dorea să afle cui îi erau destinate informările despre propria lui activitate? Aveau cumva de gând securiştii să-i povestească tocmai ce făcuse?

Altă problemă era că nu doar Ceauşescu era urmărit de securişti, ci toţi şefii de partid – ceea ce năştea întrebarea: cine pe cine controla? Partidul pe securişti sau invers? Rezultatul acestui scandal a fost unul tragic pentru istoriografia română: toate dosarele informative asupra membrilor de partid strânse până în 1973 au fost predate Comitetului Central al PCR şi cel mai probabil au fost distruse. Poate am fi ştiut mai multe astăzi.

Stenograma şedinţei de lucru cu Colegiul Ministerului de Interne din 14 martie 1973, apărută în Florian Banu, Luminiţa Banu, Partidul şi Securitatea. Istoria unei idile eşuate, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2013

Sfaturile lui Nicolae Ceauşescu pentru presa română. Valabile şi azi!

ianuarie 17, 2014 by George Damian 13 Comments

La 1 mai 1974 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu şefimea de partid şi din presă ca să ia măsuri pentru eficientizarea ziarelor şi revistelor din România comunistă. Unele din părerile lui Ceauşescu ar trebui să fie ascultate de mulţi dintre patronii şi şefii din presa românească de azi. Omul se întreba – pe bună dreptate! – de ce trebuie ţinută o publicaţie care nu scoate profit. Din fuga calului i-a mai dat vreo două peste ochi şi lui Adiran Păunescu, căruia îi reproşa că revista „Flacăra” nu avea nici o direcţie şi că se manifesta haotic.

N-am de gând să-l laud pe Ceauşescu, nu ştia prea multe, singura lui idee era să reducă cheltuielile, tăia în carne vie. Nici nu le plâng de milă ziariştilor de atunci care au zburat de la publicaţii şi au fost trimişi să sufere în sectorul de propagandă al Partidului Comunist. Însă părerile lui Ceauşescu despre conţinutul presei din 1974 sunt cât se poate de pertinente şi chiar valabile pentru ziua de azi. Iată ce spunea Ceauşescu, conform stenogramei ce urmează să fie publicată în Istoria Comunismului din România. Documente, vol. III (via România Literară):

Am şi propus să facem o redacţie unică pentru presa centrală şi ar fi suficient, pentru că, în afară de câte un articol luat de la câte cineva, se publică aceleaşi materiale. Informaţiile externe sunt aceleaşi, informaţiile interne la fel şi mai este câte unul care scrie câte un articol, dar din care nu înţelegi nimic.(Ceauşescu supărat pe editorialiştii epocii!)

Am pus astăzi trei ziare pe masă şi toate seamănă leit, nu numai în ce priveşte pagina internaţională. În toate scrie acelaşi lucru, numai aşezarea este diferită, după imaginaţia fiecăruia. Noi am mai vorbit nu o dată că nu este nevoie să se reia toate aceleaşi ştiri. Ştirile internaţionale se dau de către televiziune de 3-4 ori pe zi şi atunci în ziare ar trebui să apară lucruri mai deosebite.

Este extrem de trist că după 40 de ani de evoluţie, internet şi new-media trebuie să ne întoarcem tot la nea Nicu’ să ne spună ce trebuie să facem.

Silviu Brucan, omul care a comandat execuţia lui Ceauşescu

ianuarie 9, 2014 by George Damian 36 Comments

Mulţi l-aţi uitat, alţii nici nu aveţi cum să vi-l amintiţi, însă mie Silviu Brucan mi s-a întipărit în memorie: cu privirea aia a lui de peşte mort şi figura de reptilă cu bale otrăvitoare, nomenclaturistul comunist care şi-a tuns blana stalinistă şi a predat democraţie românilor în direct la ProTV, după ce le-a băgat mai întâi teroarea în suflete.

Silviu Brucan (nume real Saul ~~Brucăr~~ Bruckner) a traversat cu succes toate perioadele istorice ale României: comunist ilegalist, stalinist înfocat şi redactor şef adjunct al ziarului Scânteia, diplomat în America, director la TVR, apoi marginalizat de tiranul Ceauşescu într-un post de profesor universitar (deşi nu a absolvit vreo facultate!), conspirator de frunte în lovitura de stat din 22 decembrie 1989 (şi autor al ideii de lichidare a lui Nicolae Ceauşescu), iar până la moartea sa din 2006 mare manipulator al scenei politice şi profet al democraţiei.

Anul trecut, în volumul „In memoriam Florin Constantiniu”, istoricul Ioan Chiper a scos la iveală un nou document surprinzător despre Silviu Brucan din arhivele de la Moscova. O notă de convorbire dintre Silviu Brucan şi Vadim V. Zagladin (consilier al lui Mihail Gorbaciov), convorbire purtată la Bucureşti în septembrie 1990. Profesorul de democraţie Silviu Brucan îi reproşa sovieticului că Moscova pierde iniţiativa în faţa Washingtonului şi că ţările Europei de Est vor cădea sub dominaţie americană. În buna tradiţie kominternistă, tovarăşul Brucan atrăgea atenţia rusului care nu se aştepta la aşa ceva: „a opune rezistenţă ofensivei imperialismului este mai important decât principiile dreptului internaţional, decât respectarea hotărârilor O.N.U.”.

În sfârşit, sunt multe pete albe în biografia lui Silviu Brucan (mai ales pentru anii 1988-1989) însă un lucru este cert: el este cel care a venit cu ideea lichidării lui Nicolae Ceauşescu. Dictatorul fugar fusese capturat la Târgovişte încă din seara zilei de 22 decembrie şi era ţinut sub pază. Pe 24 decembrie Silviu Brucan i-a sugerat lui Ion Iliescu să-l lichideze pe Ceauşescu, ca soluţie pentru „liniştirea teroriştilor”. Brucan nu a dorit să vorbească niciodată despre acest moment, însă s-au păstrat mai multe relatări asupra evenimentului, dintre care cea mai savuroasă îi aparţine lui Petre Roman, făcută sub jurământ pe 8 martie 1994 în faţa Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989. O puteţi citi în rândurile ce urmează:

P. Roman: (…) domnul Brucan a avut ideea că trebuie să facem ceva pentru a anihila imaginea lui Ceauşescu. Deci trebuia făcut ceva pentru a-l anihila, adică să putem spune, să ştie cei care terorizau punctele din Capitală că nu mai au pentru ce lupta, că Ceauşescu e eliminat într-o formă sau alta. S-a emis ideea … domnul Iliescu a optat pentru un proces, a decis că va fi un proces. Şi atunci s-a început constituirea echipei sub comanda lui Stănculescu, pentru a se realiza acest proces la faţa locului.

(…)

Gabrielescu: Hotărârea asta de proces şi de execuţie – cine a luat-o?

P. Roman: V-am spus puţin mai înainte; deci în seara zilei de 24 a fost acea sugestie a domnului Brucan – care constata că nu mai avem nici o ieşire, din cauză că armata nu putea fi eficientă în această chestiune. S-a spus: „Domnule, trebuie să arătăm – cum v-am spus – că n-au pe cine apăra!” Că Ceauşescu nu mai reprezintă o valoare politică de apărat. Şi aici domnul Iliescu a spus: „Domn’e, trebuie să facem un proces!”

Gabrielescu: Şi Brucan ce propunea?

P. Roman: Brucan propunea orice formulă, inclusiv… Dar în principal, în principal, ideea era de eliminare a Ceauşeştilor, într-o formă sau alta.

Săndulescu: Eventual, „formula Pătrăşcanu”!

P. Roman: Nu, nu, haideţi să nu exagerăm!

(…)

P. Roman: (după ce relatează execuţia Ceauşeştilor) Am vizionat caseta şi s-a hotărât atunci, bineînţeles, era obligatoriu, să dăm un comunicat. Care comunicat a fost elaborat de Brucan. Aici, la elaborarea acestui comunicat au intervenit nişte deosebiri de păreri. Adică Silviu Brucan insista să se exagereze vinile lui Ceauşescu – adică chestia cu morţii revoluţiei. Pe urmă cu sumele în străinătate. Aici ştiu că domnul Iliescu s-a opus: „Domnule! Stai puţin! E o sumă uriaşă! De unde ştii?” În fine … până la urmă a prelevat şi într-un caz şi-n celălalt părerea domnului Brucan.

(…)

A fost frumos la lovitura de stat din 22 decembrie 1989: eroii au murit, Brucan a tras sforile.

Replică lui Marius Mioc: Propaganda maghiară şi bomba nucleară a lui Ceauşescu

iunie 2, 2013 by George Damian 43 Comments

Marius Mioc îmi pune în cârcă puţin onorabilul titlu de propagandist ceauşist (pe blog şi pe Contributors.ro) – chestie care cere nişte clarificări. L-am supărat pe Marius Mioc cu articolul de aici, unde am comentat recenta carte a lui Larry Watts.

Disputa

În esenţă am spus că în vara anului 1989 Nicolae Ceauşescu a fost supus unui tir de propagandă neagră din partea Budapestei pe trei chestiuni: intenţia de a fabrica o armă atomică, intenţia de a ataca Ungaria şi practicarea unui genocid împotriva minorităţii maghiare. Marius Mioc încearcă să-mi demonteze afirmaţiile şi îşi încheie raţionamentul astfel:

În concluzie, în 1989 nişte surse obscure şi care pe planul politicii internaţionale nu erau luate în seamă de nimeni, aduceau lui Ceauşescu acuzaţii că ar pregăti o bombă atomică, că ar vrea să atace militar Ungaria şi că ar supune minoritatea maghiară la genocid. În ceea ce priveşte bomba atomică, însuşi Ceauşescu fusese cel care stîrnise discuţiile prin declaraţiile lui (şi să notăm performanţa recentă a propagandei ceauşiste: cei care au reprodus cu acurateţe vorbele lui Ceauşescu sînt acuzaţi de propagandă neagră împotriva lui Ceauşescu!). Pe plan internaţional însă conducătorul român a fost corect apreciat: ca un demagog mincinos a cărui vorbe nu merită luate în serios.

Relevanţa acestor fapte pentru întîmplările din 1989 e nulă. E ca şi cînd ar apărea azi un articol în revista “Can Can” şi cineva ar trage concluzii legate de politica unor guverne în temeiul respectivului articol. Comparaţia cu Saddam Hussein – a cărui situaţie era discutată în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, făcea obiectul unor rezoluţii ONU, întreaga presă internaţională dezbătea acel subiect – e forţată. Despre “genocidul lui Ceauşescu” s-a vorbit la modul serios abia DUPĂ izbucnirea revoluţiei şi după ce s-a tras în manifestanţi.

“Propagandă neagră” împotriva lui Ceauşescu? Mai degrabă propagandă de reabilitare a lui Ceauşescu.

Precizare: l-am adus în discuţie pe Saddam Hussein pentru a sublinia seriozitatea acuzaţiilor aduse lui Ceauşescu. Să reţinem principalul argument al lui Marius Mioc: acuzaţiile împotriva lui Ceauşescu erau aduse de nişte surse obscure, fără relevanţă pe plan internaţional şi în cel al evenimentelor din 1989.

Cu documentele pe masă

Pentru a prezenta evoluţia acuzaţiilor proferate împotriva lui Ceauşescu în vara anului 1989 mă voi folosi de câteva documente interne ale postului de radio Europa Liberă (unele dintre ele le-am publicat în suplimentul Dosare Ultrasecrete al ziarului ZIUA, numărul 538 din 8 noiembrie 2008). Este vorba de analiza lui Vladimir Socor din 4 mai 1989 „Ceauşescu claims that Romania could make nuclear weapons”, analiza lui Kevin Devlin din 16 iunie 1989 „Hungary’s new defense doctrine: Enemy not the West, but Romania”, rezumatul interviului RFE cu Matyas Szuros din 20 iulie 1989, analiza lui Douglas Clarke din 27 iulie 1989 „The Romanian military threat to Hungary”. (am pus trimiteri către site-ul OSA Archivum, dar pentru orice eventualitate am salvat fişierele, de exemplu prima pagină a analizei lui Douglas Clarke nu poate fi citită pe site-ul OSA Archivum, eu am descărcat raportul integral în 2008, îl puteţi vedea aici).

Pasărea pe limba ei piere

În 1984 Nicolae Ceauşescu a acordat un interviu postului de radio BBC în care a declarat că dezvoltarea industrială şi tehnologică a României a ajuns la nivelul în care „dacă am dori să fabricăm o armă nucleară, am putea să o facem”. Nimeni nu s-a băşicat în urma acestei declaraţii.

În august 1988 Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit la Arad cu Karoly Grosz (secretar general al Partidului Socialist al Muncitorilor din Ungaria, principalul partid comunist de la Budapesta). La această întâlnire Ceauşescu le-a spus ungurilor că România „poate fabrica orice, inclusiv dispozitive nucleare”. Informaţia aceasta a fost făcută publică de Matyas Szuros în 1989, când era preşedintele parlamentului de la Budapesta (Szuros a participat la întâlnirea de la Arad din 1988).

Pe 14 aprilie 1989, Ceauşescu a ţinut la Bucureşti un discurs în care a spus aşa:

Putem fabrica orice tip de echipament. (…) Există totuşi un domeniu în care nu dorim să ne implicăm: cel al armelor nucleare. Da, avem această capacitate tehnologică, însă nu dorim s-o urmăm, deoarece ne opunem ferm armelor nucleare, a căror folosire ar însemna distrugerea vieţii de pe planetă”.

De la această declaraţie a început circul.

Cronologia propagandei maghiare

15 noiembrie 1988 – preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros a dezvăluit povestea cu afirmaţia lui Ceauşescu de la Arad din august 1988. Ştirea a fost retransmisă în toată lumea de agenţia de presă Reuters.

8 mai 1989 – în revista germană Der Spiegel a apărut un articol în care se afirmă că România va fabrica rachete cu rază medie de acţiune pe baza unor planuri furnizate de o firmă vest-germană. În articol se spunea clar că rachetele sunt dorite pentru a fi folosite cu arme nucleare (link).

14 iunie 1989 – Imre Pozsgay (membru al Biroului Politic de la Budapesta) a dat un interviu ziarului italian La Stampa în care a spus că Ungaria îşi reconsideră strategia de securitate şi îşi va muta trupele de la graniţa cu Austria la graniţa cu România. În acelaşi ziar, Csaba Tabajdi (pe atunci adjunctul Departamentului de Relaţii Internaţionale al Comitetului Central de la Budapesta, în prezent membru al Parlamentului European) spunea că România pregăteşte arma nucleară şi vrea să cumpere rachete cu rază medie de acţiune; a întărit spusele lui Pozsgay referitoare la mutarea trupelor maghiare pe graniţa cu România.

10 iulie 1989 – Ministrul de Externe al Ungariei Gyula Horn a susţinut o conferinţă de presă la Budapesta în care a subliniat trei chestiuni: oficiali români înalţi au anunţat capacitatea de fabricare a armelor nucleare; România va fabrica în curând rachete cu rază medie; România a ameninţat securitatea teritorială a Ungariei. Ştirea a fost transmisă în limba engleză de MTI (agenţia naţională de presă a Ungariei); în cotidianul The New York Times a apărut pe 11 iulie 1989 articolul „Hungary cites military threat from Romania” semnat de Henry Kamm.

16 iulie 1989 – ziarul italian La Repubblica a publicat un interviu luat de jurnalistul Andrea Tarquini ministrului ungar de Externe Gyula Horn. Tarquini a lansat informaţia că România a comandat din Argentina rachete Condor cu rază medie de acţiune. În cadrul interviului Gyula Horn a spus că o confruntare militară dintre România şi Ungaria este în afara oricărei discuţii, însă deciziile României provoacă tensiuni.

14 iulie 1989 – preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros a acordat un interviu secţiei române a RFE în care a spus că afirmaţia lui Nicolae Ceauşescu despre armele nucleare a sunat „ca un fel de şantaj”. (Szuros era trist şi pentru că românii au ocupat Budapesta de 2 ori).

Surse obscure?

Am enumerat aici în principal declaraţiile oficiale emise de la Budapesta. Acestea bineînţeles că au fost întoarse pe toate părţile de ziare maghiare ca Nepszabadsag, Magyar Hirlap, Magyar Nemzet şi Budapester Rundschau. Dar să vedem care au fost „sursele obscure”: preşedintele Parlamentului Ungariei Matyas Szuros, ministrul de Externe al Ungariei Gyula Horn, Imre Pozsgay (membru al Biroului Politic de la Budapesta), Csaba Tabajdi (adjunctul Departamentului de Relaţii Internaţionale al Comitetului Central de la Budapesta). Publicaţiile de tip „Can-Can” care vehiculau acuzaţiile maghiare din vara anului 1989: agenţia de presă Reuters, revista germană Der Spiegel, ziarele italiene La Stampa şi La Repubblica, cotidianul american The New York Times.

Aceasta este o cronologie minimă a propagandei maghiare împotriva lui Ceauşescu, bazată pe patru rapoarte interne ale RFE. Sunt sigur că o cercetare extinsă asupra presei internaţionale din anul 1989 ar dovedi că mult mai multe publicaţii au relatat despre subiectul armelor nucleare ale lui Nicolae Ceauşescu la pachet cu intenţiile agresive ale României faţă de Ungaria. Sunt sigur că în arhiva MAE de la Bucureşti au fost păstrate rapoartele venite de la ambasadele româneşti cu revista presei. Ce greutate au avut acuzaţiile maghiare în politica principalilor actori internaţionali? Vom putea evalua asta după ce vor fi deschise arhivele diplomatice ale perioadei (deşi s-ar putea să fi fost publicate unele documente, voi mai căuta).

Un lucru este cert pentru mine: în vara anului 1989 a existat o propagandă maghiară îndreptată împotriva României, bazată pe deformarea unor declaraţii ale lui Nicolae Ceauşescu. Asta este tot ceea ce am vrut să spun. Acuzaţiile lui Marius Mioc că aş fi „propagandist ceauşist” sau existenţa unei „propagande de reabilitare a lui Ceauşescu” fac parte dintr-o viziune pe care nu o împărtăşesc asupra scrierii istoriei („monopolul ideilor”, cu sprijin politic dacă se poate, mulţumesc frumos).

P.S. Mai rămâne de discutat propaganda de la Budapesta asupra „genocidului” maghiarilor din România, care nu a fost chiar aşa de obscură pe cât vrea Marius Mioc să ne facă să credem. Nu în ultimul rând mai trebuie analizat monopolul asupra interpretării trecutului şi implicarea politică în acest fenomen. Dar mai avem timp.

P.P.S. Noua carte a lui Larry Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece” discută mai pe larg povestea confruntărilor româno-maghiare din 1989, o puteţi găsi la librăria online Libris.

Bomba atomică a lui Ceauşescu din 1989

mai 22, 2013 by George Damian 30 Comments

Cartea lui Larry Watts „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece” nu putea să apară fără să fie condamnată de Vladimir Tismăneanu (aici). E un articol cu multe piruete, ar fi o pierdere de vreme descifrarea lor; mult mai direct este însă Petre Iancu de la Deutsche Welle care zice aşa:

Se tricotează la aceste obiective nu doar în cărţile unor istorici răstălmăcitori ai trecutului, de pildă, prin trivializarea şi relativizarea Holocaustului, precum ale americanului Larry Watts, un entuziast adulator al “geniului” diplomatic al lui Ceauşescu. Watts, care sugerează că oameni ce-au trădat comunismul, precum Pacepa, ar fi în realitate inşi care i-ar fi trădat pe români a devenit, ca istoric, un soi de pontif, de alibi şi martor principal în confecţionarea restauraţionistelor mitologii ceauşiste.

Ca de obicei, când este vorba de distrugerea unei cărţi şi a autorului ei, măciucaşii nu şi-au pierdut timpul cu lectura. Iar noua carte a lui Larry Watts este la fel ca prima: înţesată cu documente în mare parte inedite sau ignorate, documente care îi susţin întreaga argumentaţie. Mai mult, Larry Watts a preferat să se bazeze pe documente din afara României, tocmai pentru a nu fi acuzat de „pactizare” cu Partidul Comunist Român şi temuta Securitate. Precauţie inutilă, istoria comunismului din România trebuie scrisă conform directivelor lui Vladimir Tismăneanu şi nu altfel (o situaţie care îl pune pe pontiful anticomunist pe aceeaşi treaptă cu Roller, dar aceasta este o altă discuţie).

Dar să revenim la „Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece”: în anul 1989 România devenise ţinta unei operaţiuni de propagandă neagră care urmărea să transmită un set de mesaje cu „încadrare juridică”: Ceauşescu ar deţine bomba atomică, Ceauşescu intenţionează să atace Ungaria, Ceauşescu supune minoritatea maghiară unui genocid. Ceauşescu, un dictator dement şi periculos care călca în picioare toate principiile fundamentale ale ONU. Set identic de acuzaţii cu cele aduse lui Saddam Hussein (Ceauşescu a ratat asocierea cu terorismul internaţional Ossama bin Laden, dar îl are în cârcă pe Carlos Şacalul).

Sursa de unde erau propagate aceste informaţii în 1989: Budapesta. Larry Watts le demontează pe rând în noua sa carte: România nu avea bomba atomică, România nu intenţiona să atace Ungaria. Iar despre genocidul practicat de Ceauşescu împotriva ungurilor din România ne lămurim foarte repede dacă aruncăm o privire la evoluţia demografică.

Numărul maghiarilor din România a crescut constant, abia după 1990 începe o scădere abruptă – dar nici vorbă de genocid, este un fenomen general pentru populaţia României (emigrare, scăderea natalităţii).

Mai mult: ceea ce spune Larry Watts spre indignarea unora în 2013 era cunoscut încă din 1989. Departamentul de analiză al postului de radio Europa Liberă a demontat punct cu punct toate acuzaţiile propagate de Budapesta în vara anului 1989: nici vorbă de bombă atomică, nici vorbă de intenţii agresive împotriva Ungariei, nici vorbă de genocidă (puteţi descărca documentul aici, în limba engleză). Doar că adevărul nu interesa pe nimeni în 1989, aşa cum nu interesează în 2013.

Noua carte a lui Larry Watts o puteţi găsi la librăria online Libris.

Ion Mihai Pacepa: trădător, agentul ruşilor, şpăgar la nivel înalt

aprilie 10, 2013 by George Damian 10 Comments

Eu unul cred că Pacepa e mort şi îngropat de multă vreme, dar există nişte şmecheri care îi scot mumia la vitrină din când în când, nu ştiu de ce. Am ascultat prin 2007 (2006?) o înregistrare cu vocea lui Pacepa, un interviu care a fost publicat în ZIUA. Nu am înregistrarea, dar pot să vă spun că erau cuvinte tăiate şi lipite. O mizerie.

Istoricul american Larry Watts a avansat ideea că Pacepa a fost agentul ruşilor şi că dezertarea lui a folosit Moscovei pentru a otrăvi relaţiile dintre România şi SUA (detalii aici). Alte reflecţii pe aceeaşi temă aici, aici şi aici.

Stelian Tănase a organizat la Muzeul Ţăranului Român o întâlnire în care a dezbătut dosarul Pacepa. Singurul care s-a referit direct la teza lui Larry Watts a fost Liviu Mihaiu, care a spus că fosta securitate şi actualele servicii au trei obsesii: ruşii, ungurii şi Pacepa. Şi că ultima ofensivă jurnalistică a subiectului este încercarea de a demonstra că ruşii l-au trimis pe Pacepa în America. În rest Liviu Mihaiu ne-a povestit articolul de aici (fiica procurorului care a anchetat fuga lui Pacepa spune că taică-său a găsit poze cu Elena Ceauşescu în ipostaze indecente, le-a dat lui Nicu şi apoi a fost iradiat).

Per ansamblu toată lumea a fost de acord că tot ce a publicat Pacepa după fuga în SUA sunt nişte aiureli, mai ales cartea Orizonturi Roşii. Liviu Tofan (fost redactor Europa Liberă) spune că în prima ediţie a cărţii lui Pacepa Ceauşescu dădea ordin ca duşmanii să fie iradiaţia cu „Radu”, un dispozitiv portabil care le dădea cancer. În a doua ediţie a cărţii Ceauşescu se şmechereşte şi nu mai umblă cu dispozitive portabile, ci cu prafuri radioactive, pe modelul Litvinenko. Andrei Muraru a remarcat că acuzaţiile în baza cărora a fost împuşcat Ceauşescu la Târgovişte au fost culese integral din cartea lui Pacepa, „Orizonturi Roşii”. Dinu Zamfirescu a mai subliniat şi el nişte minciuni din cartea asta minunată şi ne-a citit nişte fragmente dintr-un plan de măsuri făcut de Pacepa pentru pedepsirea redactorilor de la Europa Liberă. Liviu Ţăranu (CNSAS) ne-a dat nişte detalii despre mecanismul corupţiei pus pe picioare de Pacepa (care transformase spionii români în cărăuşi de mărfuri de lux din Occident pentru nomenclatura de partid, un şpăgar, nimic mai mult, îşi transformase casa în peştera lui Ali Baba, frigidere, videouri, casetofoane, ţigări, băuturi etc.).

Una peste alta: Pacepa n-a fost erou, nu a fugit la americani pentru că iubea foarte tare democraţia, mai degrabă pentru că nişte băieţi îi coseau un dosar de corupţie. Americanilor le-a îndrugat o sumă de tâmpenii, iar şmecherii de-acolo s-au folosit în scop propagandistic de smintelile lui. După 1989 s-a încercat o transformare a lui în erou al luptei anti-comuniste, n-a ţinut şmecheria (deşi Gabriel Liiceanu insistă în direcţia asta).

Încă una tare: achitarea lui Ion Mihai Pacepa s-a făcut nu prin judecată pe fond, ci printr-o şmecherie. Mai pe scurt, ministrul Justiţiei Valeriu Stoica a cerut în 1997 achitarea lui Pacepa pe vicii de procedură, avocatul Cătălin Dancu nu a făcut altceva decât să plimbe nişte hârtii în mascarada asta juridică (asta a spus Cătălin Harnagea, fostul şef SIE).

Şi ca să închei: toţi istoricii şi jurnaliştii care au fost la întâlnirea organizată de Stelian Tănase au fost de acord că Pacepa a spus numai tâmpenii în cartea „Orizonturi Roşii”. Doar Vladimir Tismăneanu nu prea e de acord cu asta (bine, eu l-am auzit pe Vladimir Tismăneanu cum spunea la Institutul Iorga că el nu este istoric, dar asta este o altă poveste). Revenind: „Raportul Final” al lui Tismăneanu îl consideră pe Pacepa drept o sursă credibilă pentru istoria comunismului din România. Final, final – dar poate trebuie rescris.

P.S. Primul volum al cărţii lui Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni) poate fi cumpărat de la librăria online Elefant (46 RON, se mai găseşte şi prin alte părţi, dar mai scumpă: la Libris 59 RON, RAO 49 RON).

Margaret Thatcher despre Elena Ceauşescu: nu deosebea un polimer de un poligon

aprilie 8, 2013 by George Damian 12 Comments

Margaret Thatcher a vizitat România în 1975, când s-a întâlnit cu Nicolae şi Elena Ceauşescu. Mai trecuse prin România în 1971, dar nu se văzuse cu mărimile. Elena Ceauşescu i-a lăsat o impresie destul de proastă, descrisă în cartea “Margaret Thatcher – the Path to Power” (Harper Collins, London, 1995). Iată ce spunea Margaret Thatcher despre Elena Ceauşescu:

Mi-a fost arătat un institut ştiinţific specializat în cercetarea polimerilor. Ghidul meu a fost nimeni altcineva decât Elena Ceauşescu, care deja se afundase într-o lume personală fantastică, una pe măsura absurdităţii propriului soţ, chiar dacă nu la acelaşi nivel din punctul de vedere al consecinţelor asupra oamenilor; era hotărâtă să câştige un premiu Nobel în chimie pentru cercetarea polimerilor. Mai târziu s-a aflat că abia ar fi putut deosebi un polimer de un poligon. Însă din spatele protecţiei asigurate de traducere şi a limbajului comunist de lemn, a pus pe picioare un spectacol reuşit.

Sursa.

Basarabia în cărţi de la Bucureşti dinainte de decembrie 1989

ianuarie 9, 2013 by George Damian 8 Comments

În anul 1989 apărea la Bucureşti volumul al VI lea din seria „Istoria militară a poporului român” coordonată de generalul Ilie Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu. Celelalte volume mai erau cum mai erau, dar volumul al VI lea este de fapt o colecţie de obrăznicii la adresa URSS, care nu cred că au trecut neobservate.

Prima hartă eretică îţi sare în ochi imediat după ce deschizi cartea, cu titlul „Spaţiul carpato-danubiano-pontic”. Este o simplă hartă fizică, fără graniţe politice, însă „Podişul Central Moldovenesc” se întinde de la Siret la Nistru peste Prut, fără să ţină seama de Republica Sovietică Socialistă Moldova. Şi un bonus: în Marea Neagră apare Insula Şerpilor! În atlasul meu geografic din gimnaziu Marea Neagră nu avea insule şi am fost surprins să aflu după 1990 că există Insula Şerpilor.

Mai încolo apare o hartă administrativă a României Mari, cu Basarabia, Bucovina de nord, Cadrilaterul, tot tacâmul.

Însă harta cea mai veselă, care bănuiesc că i-a scos pe sovietici din sărite la maxim, este cea intitulată „Desfăşurarea operaţiilor militare în Europa 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1940”. Aici sunt prezentate modificările teritoriale după un an de război – şi sunt incluse şi „achiziţiile” Uniunii Sovietice: jumătate din Polonia, Estonia, Lituania şi Letonia. Am mai discutat aici despre această nedumerire: Germania a fost ocupantă, iar Uniunea Sovietică a fost eliberatoare în condiţiile în care Hitler avea o înţelegere cu Stalin.

Totuşi este vorba de anul 1989 şi istoricii coordonaţi de Ilie Ceauşescu nu au îndrăznit să meargă cu raţionamentul până la capăt, legenda hărţii oferă următoarele explicaţii: „Teritoriu ocupat sau anexat de Germania hitleristă”, „Teritoriu ocupat de Italia fascistă”, „Teritoriu ocupat de Ungaria horthystă” şi „Teritoriu intrat în componenţa URSS”. Observaţi diferenţa: URSS nu a ocupat, teritoriile au intrat în componenţa sa. Dar oricine se putea întreba: şi cum a ajuns URSS în aceeaşi oală cu Germania hitleristă, Italia fascistă şi Ungaria horthystă?!?