Articole

De fapt, telefoanele sunt ascultate în România de când au fost instalate. Iar ascultarea se făcea direct în centrală, la cască, se stenografia discuţia şi apoi era bătută la maşină pentru cititorii de rang înalt. Pentru cazuri speciale existau şi dispozitive de înregistrare. Directorul Serviciului Secret de Informaţii Mihail Moruzov avea microfoane ascunse în birou şi un dispozitiv de înregistrat pe plăci, plus o instalaţie identică în Mercedesul de serviciu. Şeful serviciului tehnic al SSI Gheorghe Cristescu inventase un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor pe sârmă acoperită cu un strat magnetic (un precursor de magnetofon). Există informaţii că discuţia dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din după-masa zilei de 23 august 1944 a fost înregistrată.

Oamenii informaţi ştiau foarte bine că telefoanele erau ascultate. În martie 1939, după ce Germania a invadat Cehoslovacia, industriaşul Nicolae Malaxa l-a trimis pe directorul său executiv Adrian Dumitrescu la Paris ca să vorbească de la un telefon public cu ambasadorul român la Londra Viorel Tilea. Aşa a primit acesta instrucţiunile în baza cărora a declanşat un tămbălău diplomatic european spunând că Hitler vrea să invadeze România. Malaxa ştia foarte bine că telefoanele din România erau ascultate.

Vă propun spre lectură stenogramele unor convorbiri telefonice ale lui Nicolae Titulescu din anul 1936 pe care le-am găsit în dosarele regelui Carol al II-lea. În acea vreme Titulescu tocmai ce fusese mătrăşit din funcţia de ministru de Externe şi încerca să îşi păstreze imaginea curată. În seara zilei de 1 iulie 1936 Titulescu vorbeşte cu directorul ziarului Universul Stelian Popescu şi cu ministrul de Externe Savel Rădulescu. A doua zi Titulescu vorbeşte iar cu Stelian Popescu căruia îi spune că probabil ministrul de Interne Ion Inculeţ „a citit fişele noastre telefonice de azi dimineaţă” (pagina 7 din imaginile de mai jos). Am găsit rătăcite multe astfel de stenograme: erau ascultate şi telefoanele din cârciumi, hoteluri, instituţii publice – fără milă şi fără îndurare.

Ştirea că ruşii de la Mechel vând combinate siderurgice româneşti cu 243 de euro unei firme de apartament ar trebui să fie una şocantă. La fel, circul de la Oltchim şi Arpechim ar trebui să ocupe mai mult din timpul jurnaliştilor. Asistăm la sfârşitul unei ere: un secol de eforturi pentru a pune pe picioare o industrie românească. Şi este vorba de 100 de ani aruncaţi la gunoi. Românii sunt mână largă cu timpul şi averea lor.

De unde am pornit

Vreme de 500 de ani statele româneşti au fost state feudale bazate pe agricultură. Mecanismul era simplu: un monarh proprietar al întregii suprafeţe de pământ pe care o conceda unei clase nobiliare şi obştilor de ţărani liberi. Agricultura era una extensivă: pământul era mult şi putea suporta creşterea populaţiei care fonda periodic noi sate. Aşa numita înapoiere nu s-a datorat apartenenţei la confesiunea ortodoxă sau unei presupuse inferiorităţi rasiale de genul „românii nu sunt buni pentru industrie”. Mai degrabă situarea geopolitică ar fi de vină: teritoriile românilor au fost în permanenţă un ambreiaj între imperii. În secolul al XVIII-lea mai ales ruşii, austriecii şi turcii preferau să îşi ducă războaiele pe teritoriul ţărilor române. Politica britanică a mărilor deschise şi Războiul Crimeei ne-au scos din această situaţie plus efortul colosal al paşoptiştilor de a-i apropia pe români de Europa occidentală.

Saltul interbelic

Românii şi-au adoptat primele legi referitoare la industrie la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea. Ideea de bază era promovarea unei industrii autohtone cu sprijinul statului. Primele forme industriale au fost cările ferate şi exploatările petroliere.

După crearea României Mari s-au purtat dezbateri intense asupra industriei româneşti. Pentru toată lumea era clar un lucru: creşterea populaţiei depăşise capacităţile de susţinere din agricultură, se punea problema mecanizării şi trecerii la o producţie agricolă ştiinţifică (din punct de vedere strict economic reforma agrară din 1923 a fost un dezastru, marile exploatări agricole au fost distruse pentru a asigura pacea socială în lumea rurală). Clasa politică românească se confrunta cu fenomenul creşterii populaţiei, iar această forţă de muncă nu putea să fie absorbită decât de industrie, plus că era clar că produsele industriale sunt mai profitabile decât cele agricole. Dilema era modalitatea prin care să fie clădită această industrie, iar aici liberalii susţineau teoria „prin noi înşine” (subvenţii de la buget pentru iniţiativele private), ţărăniştii mergeau „cu porţile deschise” (credite externe, permisivitate pentru iniţiativele străine).

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

România tradiţională: car cu boi în anul 1938

Indiferent de guverne, industria românească a crescut în perioada interbelică. Agricultura a rămas la nivelul calului şi boului, însă fabricile au continuat să se deschidă şi să absoarbă surplusul de populaţie din spaţiul rural. Tot în perioada interbelică au fost studiate marile proiecte ale industriei româneşti: hidrocentrala de la Porţile de Fier, cea de la Bicaz, aprovizionarea cu gaze naturale a marilor oraşe, punerea pe picioare a unei industrii de construcţii de automobile (Malaxa mergea pe mâna Ford, s-a făcut cu Renault), construirea unui mare combinat siderurgic pe Dunăre (Malaxa îl vroia la Brăila, s-a făcut la Galaţi), canalul Dunăre-Marea Neagră, electrificarea tuturor localităţilor, refacerea şi modernizarea reţelei de cale ferată şi a celei de şosele. Toate acestea au fost continuate de regimul comunist, însă studiile preliminare şi chiar unele începuturi au fost făcute în perioada interbelică – sunt proiecte deasupra oricărui regimului politic. Şi toate au nevoie de o producţie industrială internă masivă. Din păcate al Doilea Război Mondial a deviat producţia industrială de la proiectele de modernizare către producţia de armament.

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Hala de lucru la uzinele Malaxa în 1940

Comuniştii

În mare, regimul comunist din România a continuat proiectul de modernizare prin industrializare. Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat să participe la planul Valev prin care România urma să fie cuprinsă într-un grânar al spaţiului sovietic care mai cuprindea Bulgaria şi Ungaria, coordonat de la Chişinău. Industrializarea României a continuat centralizat de-a lungul liniilor stabilite în perioada interbelică. În 1989 România deţinea un ansamblu industrial care îi putea acoperi nevoile interne.

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

Tractoare româneşti în portul Constanţa în anul 1964

După 1989 au fost promovate în spaţiul public câteva teze care retează din rădăcină acest proiect al industrializării României. Prima teză: comuniştii au adus la oraş ţărani needucaţi care nu s-au adaptat la regimul industrial. Aici vorbim de rasism curat: locul românilor ar fi la sapă şi la plug. Este adevărat că mentalitatea rurală se modifică greu într-un spaţiu industrial, însă acesta nu este un motiv să renunţi la un proiect desfăşurat pe 100 de ani. A doua teză: produsele industriale româneşti erau de calitate proastă şi nu aveau căutare pe pieţele internaţionale. Posibil şi probabil – însă pasul logic pentru această problemă era îmbunătăţirea producţiei, nu închiderea fabricilor.

Dezastrul

Una din primele măsuri ale lui Ion Iliescu după 1989 a fost direcţionarea investiţiilor din industrie către consum. Toată lumea şi-a cumpărat televizoare color, gumă de mestecat şi ciocolată, după care au intrat în şomaj. Toate fabricile româneşti au fost vândute ieftin, tăiate în bucăţi şi vândute la fier vechi. Un secol de eforturi a fost aruncat la gunoi. Cele două războaie mondiale prin care a trecut România nu au lăsat în urmă dezastre de asemenea anvergură.

A rămas problema surplusului de populaţie, care a fost rezolvată prin emigraţie şi avorturi. România a devenit exportatoare de sclavi post-moderni, de la prostituate la muncitori necalificaţi sau supracalificaţi. Însă problema cea mai mare este că nu există un proiect pentru România. Preocuparea de bază a clasei politice româneşti este alternanţa la putere pentru administrarea unui buget din ce în ce mai restrâns. Basarabia este subiect doar în anii electorali, industria românească nu mai există. Naziştii nu au reuşit să-l facă pe Malaxa să renunţe la proiectul de industrializare a României, nici sovieticii nu au reuşit să-l lămurească pe Gheorghe Gheorghiu Dej. Ion Iliescu ne-a vândut pe nimic.

Ion Iliescu

Ion Iliescu

Mai avem încă de învăţat de la giganţii interbelici. Pe 5 martie 1939 Constantin Argetoianu îşi nota în însemnările sale zilnice următorul episod:

“Frau von Kohler – sau Colier? e o fetiţă răscoaptă, dar foarte deşteaptă care ne cinsteşte de câteva luni cu prezenţa sa. Gazetărească numai? Spioană? Nu se ştie ce e, nici de cine a fost trimisă aci. De Fuhrer? De „Gestapo”? De Goring? Mister.

Prima ei misiune la noi a fost pare-se să împace diferitele grupări săseşti care se certau. Cum a reuşit de minune în această însărcinare a fost menţinută mai departe în România. Pe la sfârşitul anului trecut, şi încă în ianuarie, nu ne iubea deloc şi scria în gazetele din Germania articole înţepate despre noi şi despre ţara noastră. Deodată lucrurile s-au schimbat: Frau von Kohler a devenit cea mai bună prietenă a noastră. Articole excelente în Germania, altul aproape ditirambic asupra Regelui în Curentul, şi aşa mai departe. Ce s-a întâmplat? Instrucţii noi de la Berlin?

Se poate să fie şi aceasta, dar e mai ales altceva: Malaxa a angajat-o cu 80.000 lei pe lună şi l milion lei bani gheaţă, ca peşcheş – şi lupoaica s-a făcut oiţă! Acum, a angajat-o Malaxa personal, sau e Malaxa numai un „piete-nom” prin care trec banii fondurilor secrete – asta nu o ştiu. Ce ştiu, e că a primit pe februarie sumele sus-arătate…”

Informaţiile la care avea acces Argetoianu sunt de o precizie maximă. Edit von Coler a ajuns în Bucureşti la vârsta de 44 de ani după o carieră mondenă la Berlin şi o aprigă propagandă pro-nazistă în saloanele aristocraţiei germane. Frumoasă şi inteligentă , Edit von Coler era verişoara nevestei unuia dintre cei mai temuţi oameni din Reich: Heinrich Himmler. Întâmplarea a făcut ca vârful carierei lui Edit von Coler să se desfăşoare la Bucureşti în anul 1939.

Istoricul francez Jacques Picard a scris o biografie a acestei femei fatale în care scoate la lumină o serie de documente puţin cunoscute. Într-adevăr, Edit von Coler a fost angajată de industriaşul Nicolae Malaxa cu un salariu de 80.000 de lei pe lună plătibili în România, plus 500 de Reichs Mark plătiţi într-o bancă din Germania (Argetoianu nu ştia nimic de mărcile germane). Pentru banii aceştia Edit von Coler trebuia să fie un fel de consilier secret care să se ocupe de direcţia editorială a ziarului Curentul (deţinut de Pamfil Şeicaru, fondatorul tradiţiei jurnalistice româneşti „şantajul şi etajul”). În documentele cercetate de istoricul francez nu apare milionul peşcheş, însă sunt amintite strădaniile lui Edit von Coler de a transfera fără taxe în Germania suma de 40.000 de mărci germane (echivalentul milionului). Încă o dată: Argetoianu dispunea de informaţii extrem de precise asupra a tot ce mişca în România. O mică precizare: în 1939 un jurnalist câştiga în jur de 3000 de lei pe lună, iar un muncitor german în jur de 250 de mărci.

Pentru cine lucra Edit von Coler? Misterul rămâne. Avea pe urmele sale spioni români, francezi şi britanici care îi urmăreau toate întâlnirile din Bucureşti. Spionii francezii erau convinşi că este agentă Gestapo, britanicii o considerau mai degrabă un fel de propagandistă. Probabil spionii români, francezi şi englezi ar fi fost şocaţi să citească rapoartele Gestapo care o bănuia că este agent dublu. Jacques Picard spune pe larg povestea fascinantă a măririi şi decăderii lui Edit von Coler în cartea „Edit von Coler, agentă nazistă la Bucureşti” pe care o puteţi găsi aici.

Edit von Coler

Mareşalul Ion Antonescu era hotărât să demoleze sistemul corupţiei stabilit de regele Carol al II lea şi Nicolae Malaxa. De aici au rezultat o mulţime de rapoarte ale anchetelor ordonate de mareşalul Ion Antonescu care încerca să priceapă chiar în timp de se defăşura cel de-al Doilea Război Mondial cum de s-au cheltuit miliarde de lei pentru înarmare şi totuşi armata română era lipsită de echipamente. Am scris aici despre mecanismul corupţiei pus pe picioare de Nicolae Malaxa.

În imaginile de mai jos puteţi citi un raport alcătuit de generalul Zwiedenek pentru mareşalul Antonescu la 25 octombrie 1941 cu recomandări pentru rezolvarea chestiunii Malaxa (respectiv naţionalizarea intreprinderilor construite de acesta cu banii statului). Prima pagină a raportului poartă o rezoluţie scrisă de mână de mareşalul Ion Antonescu la 30 octombrie 1941 care indică furia acestuia faţă de imposibilitatea recuperării pagubelor produse de Nicolae Malaxa.

“Este [ilizibil] că tâlharii sunt mai tari decât dorinţa şi voinţa unei ţări întregi. Totuşi o soluţie va fi găsită şi o voi găsi. Statul trebuie să reintre în patrimoniul care i-a fost sustras cu atâta diabolică abilitate şi va intra. M-şal Antonescu”  

Din păcate mareşalul Ion Antonescu a eşuat în încercarea lui de a pune capăt corupţiei din România. Nici în anul 1944 nu reuşise să naţionalizeze intreprinderile lui Nicolae Malaxa, chiar dacă se spune că regimul lui Ion Antonescu a fost unul dictatorial. Abia comuniştii au pus mâna pe intreprinderile lui Malaxa, însă urmaşii lui şi-au recuperat averile după 1989. N-a mai ţinut nimeni seama de cum au fost făcute aceste averi.

De azi puteţi citi pe internet studiul meu despre bătălia mogulilor interbelici ai României, Nicolae Malax şi Max Auschnitt. A apărut în ediţia print a revistei Historia din luna ianuarie, de azi este şi online aici.

Şi încă un anunţ: în revista Magazin Istoric pe luna februarie (se găseşte la chioşcuri) mi-a apărut un articol despre serviciul de informaţii al lui Nicolae Malaxa. Era frumos în perioada interbelică, pe lângă serviciile de informaţii oficiale (SSI şi Poliţia de Siguranţă) mai toată lumea avea un serviciu propriu de informaţii: Legiunea Arhanghelului Mihail, Partidul Naţional Ţărănesc, regele Carol al II lea avea informatori proprii, iar amanta sa Elena Lupescu avea şi ea un serviciu de informaţii. Mă întreb câte servicii de informaţii există în România actuală. Deci: dacă vreţi să aflaţi mai multe despre serviciul de informaţii privat al lui Nicolae Malaxa mergeţi şi cumpăraţi de la chioşcuri Magazin Istoric.

Ca să vă încurajez să citiţi articolul meu din revista Historia (aici) vă mai spun că de soarta lui Max Auschnitt se interesa Adolf Eichmann.

 

 

Tocmai ce am încheiat un studiu despre modelul de afaceri al lui Nicolae Malaxa. Am consultat câteva sute de dosare de arhivă, am citit memoriile unor contemporani şi ceva lucrări de istorici (am cam evitat volumele redactate în perioada comunistă, când Malaxa era condamnat cu mânie proletară). Şi am ajuns la o concluzie tristă: industria românească interbelică funcţiona pe modelul fanariot.

Economia fanariotă

Schema economică din perioada fanariotă era simplă: funcţiile din stat se împărţeau contra cost – solicitantul plătea pentru a fi numit într-o funcţie, apoi storcea cât putea din domeniul încredinţat pentru a-şi plăti datoriile contractate pentru achiziţionarea postului şi a rămâne cu un ce profit. Sistemul pornea de la domnitor care îşi cumpăra funcţia de la sultan şi se oprea la cel mai mic slujbaş. Rezultatul a fost unul devastator: banii se scurgeau din ţară, nimeni nu construia nimic, toată lumea era preocupată să acumuleze bogăţii pe care să şi le pună la adăpost. Principala producţie era cea agricolă, animalele şi grânele mergeau în majoritate către Istanbul şi mai puţin către Imperiul Habsburgic. Secolul fanariot a lăsat urme profunde în societatea românească şi s-a perpetuat într-un mod inexplicabil peste timp. Nu am altă explicaţie la îndemână decât că într-un fel sau altul fanariotismul s-a înscris în gena românească.

Nicolae Malaxa şi industria fanariotă

Nicolae Malaxa este lăudat ca un mare industriaş şi modernizator al României interbelice. Însă modelul său economic este identic cu cel fanariot – singura deosebire este că se aplică în domeniul industrial şi nu în cel agricol. În perioada interbelică România Mare era înconjurată de vecini care aveau revendicări teritoriale: Bulgaria, Ungaria, URSS. Au existat două căi pentru contracararea acestor ameninţări: calea diplomatică, a Societăţii Naţiunilor, precursoarea ONU şi calea războiului. Însă pentru a face faţă unui atac venit din trei direcţii România avea nevoie de o armată zdravănă – şi de aceea problema înarmării a reprezentat o chestiune aflată pe agenda tuturor guvernelor interbelice. Însă marile contracte de înarmare au fost toate înconjurate de scandaluri de corupţie, începând cu misteriosul scandal Skoda (rămas nelămurit până în ziua de azi).

Uzinele lui Nicolae Malaxa aveau două genuri de contracte: fabricare de material rulant pentru CFR şi fabricare de armament şi muniţie. Ambele genuri de contracte erau încheiate cu statul, producţia lui Malaxa la libera concurenţă era zero. Iar Malaxa obţinea aceste contracte mituindu-l pe Carol al II lea şi plasându-şi oamenii de încredere în structurile de decizie ale statului. Contractele erau mult supraevaluate: o parte din bani se duceau în construirea fabricilor (Malaxa se angaja să fabrice chestii pentru care nu avea capacitate de producţie!), altă parte mergea în şpăgile necesare obţinerii contractelor şi abia ultima treime era destinată producţiei. Ca în vremurile fanariote, Nicolae Malaxa “arenda” o bucată din producţia industrială folosindu-se de corupţie, profiturile întorcându-se către cel care făcea arendarea, respectiv regele Carol al II lea.

O ploaie de aur inutilă

Veniturile României interbelice proveneau din exporturile agricole şi exporturile de petrol. Aceşti bani se scurgeau în marea lor majoritate într-o administraţie coruptă şi ineficientă (bugetari!) şi în producţia de armament şi material rulant. Materialul rulant era destinat serviciilor – respectiv transporturilor. Iar armamentul şi muniţia reprezentau mijloace fixe cu o singură destinaţie: distrugerea. Pentru că un obuz după explozie nu mai avea mare valoare. Putem spune că România şi-a dat foc la banii câştigaţi din exporturile agricole şi de petrol (banii rămaşi după achitarea şpăgilor). Nu a existat o reinvestire pentru dezvoltare durabilă a profiturilor din producţie agricolă şi din petrolul dat de Dumnezeu. Averea hidrocarburilor pentru România a fost ca ploaia de aur căzută asupra Spaniei în secolul XVI – alţii au profitat…

Lecţia istoriei? Inexistentă

Românii n-au învăţat nimic din experienţa interbelică. Modelul fanariot s-a reactivat în forţă după căderea comunismului (deşi am bănuiala că a funcţionat cu surdină şi în perioada comunistă). În România de azi nu există intreprinderi private cu producţie proprie. Există doar neo-fanarioţi care arendează de la stat diverse domenii în baza influenţei politice sau a şpăgii.

Problema cea mai mare este reprezentată de faptul că nu mai există capacităţi de producţie proprii care să finanţeze acest neo-fanariotism. Petrolul românesc nu mai prea există (iar ce există a fost demult arendat), iar producţia agricolă a dispărut, mâncăm roşii din Turcia. Suprastructura neo-fanariotă nu mai prea are o bază de finanţare.

 

Uzinele Malaxa într-o reclamă din perioada interbelică
Uzinele Malaxa într-o reclamă din perioada interbelică

Uzinele Malaxa într-o reclamă din perioada interbelică

Nicolae Malaxa a fost unul dintre cei mai mari industriaşi din România, creatorul industriei grele româneşti. În dosarele Societăţii Anonime Române Malaxa păstrate de Arhivele Naţionale se regăsesc proiecte majore pentru România (unele dintre ele realizate de Nicolae Malaxa, altele de comunişti, altele rămase încă în suspensie): industria de armament proprie, canalul Dunăre-Marea Neagră, un combinat siderurgic la Brăila sau Galaţi pentru a beneficia de transportul pe Dunăre, modernizarea căilor ferate, aprovizionarea cu gaze naturale pentru uz casnic a marilor oraşe, electrificarea oraşelor, centralele hidro-electrice de la Bicaz şi Porţile de Fier, clădirea unei industrii de automobile româneşti, realizarea unei reţele de autostrăzi etc. Am fost uimit să văd amploarea proiectelor lui Nicolae Malaxa. Citește mai mult

panait istrati

panait istratiDespre Panait Istrati nu se ştiu foarte multe, nu am auzit să existe o biografie a sa cât de cât completă. Anii trecuţi Stelian Tănase ne promitea că va publica integral dosarul de la Siguranţă al lui Panait Istrati, însă evenimentul editorial nu a mai avut loc (mă îndoiesc că ar fi adus cine ştie ce dezvăluiri, dacă este să mă iau după volumele de documente ale Siguranţei despre avantgardişti şi Cristian Rakovski, publicate tot de Stelian Tănase). Fără îndoială, Panait Istrati a avut un dosar voluminos la Siguranţă dată fiind calitatea lui de susţinător al comunismului în România interbelică. Pe lângă romanele lui cu tentă socială (conform comandamentelor Kominternului) Panait Istrati se mai ocupa şi cu înjurarea permanentă a României prin presa franceză. Nimic nou, vedem fenomene de acest gen şi în prezent. Citește mai mult

max auschnitt
max auschnitt

Max Auschnitt în 1946

Aproape nimeni nu mai ştie cine a fost Max Auschnitt în România. Am scris pentru Ziua Veche un articol anul trecut în care prezentam războiul dintre Max Auschnitt şi Nicolae Malaxa din anul 1939, un război al mogulilor extrem de asemănător cu ce vedem în ziua de azi, doar că ceva mai discret. Între timp am mai făcut ceva cercetări prin arhive şi am aflat detalii suplimentare. Printre care şi o scrisoare olografă semnată de Max Auschnitt în închisoarea Văcăreşti în iunie 1940 prin care îi ceda lui Nicolae Malaxa toate acţiunile deţinute la Uzinele Domeniilor Reşiţa.

În realitate cedarea nu era total în favoarea lui Nicolae Malaxa, ci a regelui Carol al II lea. Preşedintele Consiliului de Administraţie de la U.D.R. era Ernest Urdăreanu, mareşalul Palatului şi omul cu care Carol al II lea juca table, poreclit de bucureşteni “Murdăreanu”. Aruncarea în închisoare a lui Auschnitt a fost pusă la cale de Malaxa şi Urdăreanu – greu de crezut că fără ştirea arghirofilului rege Carol al II lea. În vara anului 1938 Max Auschnitt se plimba alături de Carol al II lea pe yachtul regal Luceafărul, serile pierdea la poker în favoarea regelui. În vara anului 1939 Max Auschnitt s-a transformat brusc în “jidan puchinos” pentru Ernest Urdăreanu, iar în toamna aceluiaşi an a fost aruncat în închisoare. Evenimentul a stârnit ceva emoţie în societatea românească – iar la nivel de bârfă se ştia că a fost vorba de o afacere murdară (povestea apare în cel puţin două romane care tratează perioada interbelică, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu şi Marea Şansă a Oliviei Manning).

Dincolo de descrierile literare, este cert că Max Auschnitt a fost aruncat în închisoare de unde a semnat o hârtie prin care ceda acţiunile sale în favoarea lui Nicolae Malaxa, favoritul regelui. M-a uimit la acest document siguranţa scrisului – Max Auschnitt îşi ceda resursa puterii şi nu îi tremura mâna (sigur, fratele lui Edgar se afla în siguranţă la Paris, cu destui bani puşi deoparte). Revista LIFE îl trata pe Max Auschnitt de “steel tycoon” – ori prin această scrisoare el îşi pierdea tocmai această poziţie. Conform zvonurilor din epocă, această scrisoare de cedare trebuia să îi asigure eliberarea lui Max Auschnitt şi un paşaport către Franţa. Însă cei care l-au strâns cu uşa nu s-au ţinut de cuvânt: Auschnitt a rămas în închisoare şi după ce şi-a cedat acţiunile. Băgat după gratii de filosemitul Carol al II lea, Max Auschnitt avea să fie eliberat de anti-semitul Ion Antonescu.

scrisul de mana al lui max auschnitt 1

Scrisoarea din penitenciarul Văcăreşti prin care Max Auschnitt îşi ceda acţiunile în favoarea lui Nicolae Malaxa. Click pentru imagine mărită.

scrisul de mana al lui max auschnitt

Pagina 2 a scrisorii prin care Max Auschnitt îşi ceda acţiunile în favoarea lui Nicolae Malaxa. Click pentru imagine mărită.