Articole

Elena Lupescu

Securiștii români au un simț al umorului propriu. De exemplu, agenții Poliției de Siguranță care l-au urmărit pe Carol al II-lea în perioada exilului alături de Elena Lupescu o porecliseră ”Roaiba” pe amanta princiară. Citește mai mult

Pe 15 noiembrie 1938 regele Carol al II-lea debarca la Londra îmbrăcat într-o superbă uniformă de amiral, înfășurat în pelerina de cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Uniforma modestă a regelui Angliei George al VI-lea nu era nici măcar pe măsura eghileților de sublocotenent de vânători de munte ai viitorului rege Mihai.

Citește mai mult

Aflu de la Cristian Tudor Popescu că ”Fără 23 august 1944, Stalin n-ar fi decis niciodată: Transilvania va fi pe veci a românilor”. Adică regele Mihai ar fi salvat Transilvania. (de aici) Citește mai mult

Adolf-Hitler

Ideea transformării cu orice preţ a României într-o ţară agricolă nu le-a venit prima dată sovieticilor. Este o idee mai veche şi a avut-o şi Adolf Hitler. Din păcate se pare că a dispărut sămânţa românilor care au fost în stare să se opună acestei idei: România de azi este o ţară agricolă, iar cei care au adus-o în situaţia asta le reproşează românilor că sunt ţărani. Dar să vedem ce spunea Hitler despre România pe 25 iulie 1941 (perioadă în care soldaţii români luptau pe frontul de est şi România era aliată cu Germania nazistă fără să existe un tratat de alianţă). Părerile lui Hitler exprimate în timpul meselor au fost notate din ordinul lui Martin Bormann şi recuperate după război.

[blockquote source=”Hugh Trevor Roper, Hitler’s table talk 1941-1944. His Private conversations, Enigma Books, New York City, 2000, p. 14″]

Vineri 25 iulie 1941, la prânz

România trebuie să devină o ţară agricolă. România ar face bine să renunţe pe cât posibil la ideea de a avea o industrie proprie. Îşi va direcţiona bogăţia pământului ei către piaţa germană. Va primi în schim de la noi bunurile fabricate de care are nevoie. Basarabia este un adevărat grânar. Astfel, proletariatul român care este contaminat de bolşevism va dispărea şi ţara nu va mai duce lipsă de nimic. Trebuie să recunosc că regele Carol a acţionat în această direcţie.

[/blockquote]

Despre regina Maria se spune că nu prea cunoştea valoarea banilor pe care îi arunca în stânga şi-n dreapta. Împărţirea moştenirii ei din 1938 între Carol al II-lea, Elisabeta, Maria, Nicolae şi Ileana arată că totuşi regina Maria a fost destul de strângătoare. Avea în depozite bancare şi acţiuni suma de 130.453.184 lei (după scăderea datoriilor) şi următoarele clădiri proprietate personală: un imobil în Bucureşti de 215 mp, palatul Balcic, castelul Bran, castelul Copăceni din judeţul Ilfov, un imobil la Braşov lângă gara Bartolomeu, castelul Medieşu Aurit şi un imobil în Iaşi. Puteţi vedea detaliile împărţelii în actul oficial reprodus mai jos.

Regina Maria

Regina Maria

O mare problemă a acestui act de împărţeală este că nu a inclus şi bijuteriile reginei Maria. Constantin Argetoianu a consemnat astfel discuţiile asupra averii reginei, purtate de urmaşi imediat după moartea ei.

De luni dimineaţa, membrii Familiei Regale se ceartă ca ţiganii pe moştenire. Regina a lăsat un testament, o scrisoare adresată Regelui şi alta, pe englezeşte, copiilor. Testamentul, ca toate testamentele oamenilor geniali care nu consultă avocaţi, e idiot. Nu se ocupă decât de bunurile imobiliare şi lasă – după câte am aflat – Branul Prinţesei Ileana, Balcicul Regelui Carol şi Copăcenii Elisabetei. Punct. Despre bunurile ei mobile, bani, titluri, bijuterii – nimic. Şi pe astea toate se ceartă moştenitorii, reproţând Ileanei tot cât i-a dat mumă-sa de la mână la mână – şi i-a dat mult. Dar nici asupra imobilelor nu sunt de acord. Regele nu vrea să lase Branul Ileanei. Şi legatul acesta, trebuie recunoscut, nu prea are sens. Branul a fost dăruit Reginei României de oraşul Braşov. Regina trebuia să-l lase unui Prinţ român sau unei Prinţese românce, iar nu Ileanei care s-a înstrăinat. E admisibil ca Branul, în inima ţării, să ajungă după moartea Ileanei pe mâinile unor Arhiduci de Habsburg?

În afară de piesele mari distribuite de Regină încă în viaţă, Regina avea trei diademe mari pe care le-a împărţit între cele 3 fiice ale sale. Cea mai frumoasă, moştenită de la mumă-sa, şi evaluată la 3 milioane şi 1/2 franci elveţieni i-a dat-o Ileanei. Un splendid lanţ de briliante cu o cruce ce atârna pe el şi purta un enorm safir în mijloc, Regina l-a lăsat pentru viitoarea soţie a Voievodului Mihai (notă – safirul a fost scos la vânzare de regele Mihai, detalii aici).

Lumea continuă să fie nedumerită în chestiunea testamentelor şi succesiunii Reginei; să vedem ce legate mai ies la lumină. Nu se poate contesta că au şi „moştenitorii” cei dârji dreptate. Regina, cât a trăit a îmbâcsit pe Ileana. I-a cumpărat Sonnenbergul lângă Viena, o vilă Worthersee şi i-a dat bani cu nemiluita – milioane. Acum, la moarte, vrea să-i mai lase şi cea mai frumoasă diademă, cea evaluată la 3 1/2 milioane franci elveţieni. Un Nicolae cu degetul în gură, o Elisabetă aprigă cum e – urlă şi protestează şi cer ca toate „donaţiile” primite de Ileana să fie „raportate” la succesiune.

Certurile relatate de Argetoianu sunt cât se poate de bine ilustrate în cele 5 proiecte de împărţeală a averii, pline de tăieturi şi adăugiri. Nu le mai reproduc pe acestea, ci vă las spre lectură o copie a împărţelii finale, semnată de ministrul Justiţiei.

Adrian Cioroianu şi Stelian Tănase au susţinut ieri seară teza că regele Carol al II-lea trebuie reevaluat, nu a fost chiar aşa de rău pe cât se spune. Dar să luăm pe rând argumentele prezentate la dezbaterea „Controversatul rege Carol al II-lea”.

regele carol al II lea

Regele Carol al II lea şi viitorul rege Mihai

1. Cedarea Basarabiei s-a făcut în urma unui Consiliu Regal

Consiliul Regal era o instituţie marionetă, o faţadă destinată acoperirii deciziilor lui Carol al II-lea. Contraexemplul cu Consiliul Regal din 1914 unde regele Carol I a cerut să intrăm în război de partea Germaniei şi consilierii s-au opus, iar regele a cedat nu stă în picioare. Consiliul Regal nu a fost niciodată o instituţie formată în baza unei legi, cu atribuţii clare, dimpotrivă, erau adunări informale în cadrul cărora suveranul se consulta cu cei mai influenţi oameni ai ţării. Deosebirea dintre Consiliul Regal al lui Carol I şi Carol al II-lea: în primul caz membrii Consiliului chiar aveau influenţă, în al doilea caz era vorba de oameni care nu prea puteau influenţa societatea românească (al cărei mecanism tradiţional al partidelor fusese pulverizat de însuşi Carol al II-lea!).

Studiile Statului Major şi sintezele Serviciului Secret de Informaţii spuneau clar că din punct de vedere militar era imposibil de rezistat în vara anului 1940 – iar Carol al II-lea ştia foarte bine asta. Un mic exemplu: la începutul războiului România avea 35 de tancuri comparabile cu ce aveau sovieticii. Carol al II-lea a pus în scenă mascarada cu Consiliul Regal ca să se „acopere” în faţa istoriei, nimic mai mult.

2. Corupţia lui Carol al II-lea este o bârfă inventată de legionari şi preluată de comunişti

Orice studiu al izvoarelor memorialistice lămureşte rapid chestiunea. Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Victor Slăvescu, Pamfil Şeicaru, Petre Pandrea – nici unul dintre aceştia nu pot fi consideraţi legionari, ba chiar dimpotrivă. Şi totuşi aceştia îl acuză pe Carol al II-lea că a patronat un gigantic sistem bazat pe corupţie. Este exclusă o înţelegere între aceşti memorialişti pentru întinarea memoriei suveranului – nici între ei nu se iubeau foarte tare. Într-adevăr, legionarii au promovat cel mai intens povestea corupţiei (aveau şi motive s-o facă) însă această corupţie este atestată din multe alte surse diverse, nu doar memorialistice. (Aici puteţi citi istoria unui caz de corupţie patronat de Carol al II-lea)

3. Carol al II-lea nu a fost un afemeiat

În formă extinsă, această teză zice aşa: Carol al II-lea i-a fost credincios Elenei Lupescu până la moarte, nu a fost un play-boy, aşa cum se spune. Din nou, sursele memorialistice spun altceva. Am scris mai pe larg aici despre viaţa intimă a regelui Carol al II-lea. Surse diverse şi extrem de bine informate (Armand Călinescu, Constantin Argetoianu, Gavrilă Marinescu) atestă faptul că regele frecventa prostituate.

Corolarul acestei teze: ce ne interesează pe noi viaţa intimă a regelui? Dacă era un virtuos, fără să o aibă drept amantă pe Elena Lupescu, ar fi fost mai bine? Răspunsul este că ne interesează viaţa intimă a suveranului. În primul rând, ataşamentul său faţă de Elena Lupescu a creat o mare problemă în relaţia cu Marea Britanie (unde un rege a renunţat la tron pentru o amantă în aceeaşi perioadă, iar la noi regele stătea cu amanta în palat). În al doilea rând Elena Lupescu s-a implicat în politică şi în lumea afacerilor – ceea ce a încurcat foarte multe iţe. În al treilea rând, viaţa personală complicată a lui Carol al II-lea crea situaţii tâmpite – primul ministru trebuia să fie de acord să stea la masă cu amanta regală ca o condiţie pentru accesul la putere. Şi mă opresc aici. Problema lui Carol al II-lea nu a fost că a avut o amantă (ca mulţi alţi regi de altfel), problema a fost că i-a permis să se amestece în politică şi să-i influenţeze deciziile. (Vezi aici o poveste cu Elena Lupescu şi prima amantă a regelui Mihai)

4. Carol al II-lea a fost voievodul culturii interbelice

Toate păcatele lui Carol al II-lea ar fi spălate prin aceea că a investit foarte mult în cultura română. În primul rând trebuie spus că toţi regii şi reginele României au făcut asta. Carol I şi Elisabeta i-au sponsorizat pe Eminescu, Caragiale, Enescu etc. Ferdinand a fost mai zgârcit, dar Maria arunca cu banii în toate părţile fără să se uite la sume. Nu e nimic nou că regele Carol al II-lea a sponsorizat cultura română – nou la el a fost cultul personalităţii (detalii aici).

Însă regii anteriori nu au distrus sistemul politic românesc, ei au creat şi consolidat acest sistem. Carol al II-lea a instaurat o dictatură (de catifea, într-adevăr) iar vina lui cea mare este că a pulverizat un sistem politic pus pe picioare cu greutate începând din 1866. Asta plus instaurarea corupţiei instituţionalizate, fărâmarea sistemului juridic şi aplicarea asasinatelor de stat – acestea sunt vinile lui Carol al II-lea.

Într-adevăr, Carol al II-lea a fost o victimă a geopoliticii şi după căderea Franţei şi începutul dominaţiei hitleriste asupra Europei România nu mai avea nici o şansă, indiferent de ce conducător ar fi avut. Însă asta nu îl scuză cu nimic pe Carol al II-lea care a lăsat în urma sa o Românie putredă, pregătită pentru sovietizare.

De fapt, telefoanele sunt ascultate în România de când au fost instalate. Iar ascultarea se făcea direct în centrală, la cască, se stenografia discuţia şi apoi era bătută la maşină pentru cititorii de rang înalt. Pentru cazuri speciale existau şi dispozitive de înregistrare. Directorul Serviciului Secret de Informaţii Mihail Moruzov avea microfoane ascunse în birou şi un dispozitiv de înregistrat pe plăci, plus o instalaţie identică în Mercedesul de serviciu. Şeful serviciului tehnic al SSI Gheorghe Cristescu inventase un dispozitiv de înregistrare a convorbirilor pe sârmă acoperită cu un strat magnetic (un precursor de magnetofon). Există informaţii că discuţia dintre regele Mihai şi mareşalul Ion Antonescu din după-masa zilei de 23 august 1944 a fost înregistrată.

Oamenii informaţi ştiau foarte bine că telefoanele erau ascultate. În martie 1939, după ce Germania a invadat Cehoslovacia, industriaşul Nicolae Malaxa l-a trimis pe directorul său executiv Adrian Dumitrescu la Paris ca să vorbească de la un telefon public cu ambasadorul român la Londra Viorel Tilea. Aşa a primit acesta instrucţiunile în baza cărora a declanşat un tămbălău diplomatic european spunând că Hitler vrea să invadeze România. Malaxa ştia foarte bine că telefoanele din România erau ascultate.

Vă propun spre lectură stenogramele unor convorbiri telefonice ale lui Nicolae Titulescu din anul 1936 pe care le-am găsit în dosarele regelui Carol al II-lea. În acea vreme Titulescu tocmai ce fusese mătrăşit din funcţia de ministru de Externe şi încerca să îşi păstreze imaginea curată. În seara zilei de 1 iulie 1936 Titulescu vorbeşte cu directorul ziarului Universul Stelian Popescu şi cu ministrul de Externe Savel Rădulescu. A doua zi Titulescu vorbeşte iar cu Stelian Popescu căruia îi spune că probabil ministrul de Interne Ion Inculeţ „a citit fişele noastre telefonice de azi dimineaţă” (pagina 7 din imaginile de mai jos). Am găsit rătăcite multe astfel de stenograme: erau ascultate şi telefoanele din cârciumi, hoteluri, instituţii publice – fără milă şi fără îndurare.

În toamna anului 1938 Mişcarea Legionară aproape dispăruse din viaţa politică a României, spaţiul public era asaltat de propaganda pro-regele Carol al II-lea, Corneliu Zelea Codreanu era în închisoare, ca şi cea mai mare parte a şefilor legionari. Şi totuşi Corneliu Zelea Codreanu a fost ucis sub pretextul fugii de sub escortă în noaptea de 29 noiembrie 1938.

Faptele

Documentele păstrate ne spun foarte puţine despre împrejurările în care s-a produs acest eveniment. O reconstituire a faptelor din timpul guvernării legionare arată că uciderea lui Codreanu a fost pregătită în detaliu. Şeful Mişcării Legionare, împreună cu „Nicadorii” şi „Decemvirii” (două grupuri de legionari condamnaţi la închisoare pentru asasinarea premierului I.G. Duca şi a disidentului Mihail Stelescu) au fost suiţi în două maşini; deţinuţii erau legaţi de mâini şi de picioare şi în spatele fiecăruia se găsea câte un jandarm. Maşinile au fost oprite în dreptul satului Tâncăbeşti, unde prizonierii trebuiau executaţi prin ştrangulare, doar că jandarmii din maşina în care se găsea Codreanu nu au respectat consemnul. A fost nevoie de îndemnul unui maior care a ordonat cu pistolul în mână „Executarea!” Cadavrele au fost apoi scoase din maşini şi au fost trase în ele mai multe gloanţe pentru a simula împuşcarea în timpul unei presupuse evadări. De la Tâncăbeşti cadavrele au fost duse la închisoarea Jilava, unde au fost stropite cu acid sulfuric (cel mai probabil pentru a nu mai putea fi recunoscute), iar asupra gropii comune a fost turnată o placă de beton. Întreaga operaţiune ar fi fost pusă la cale de generalul Gavrilă Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei. Nimeni din România nu a crezut scenariul „fugii de sub escortă”, iar Constantin Argetoianu se întreba în memoriile sale de ce a fost nevoie de tot acest scenariu complicat. Îmi scapă sensul ştrangulării în maşină – nu îi puteau împuşca direct? Sau ca să nu umple maşinile cu sânge: îi scoteau în câmp şi îi împuşcau acolo. De ce ştrangularea?

Pregătirea

Singura menţiune documentară care face legătura dintre acest asasinat şi regele Carol al II-lea se găseşte în însemnările zilnice ale lui Armand Călinescu, pe atunci ministru de Interne şi om de încredere al regelui (ulterior, prim ministru care va fi asasinat de legionari în toamna anului 1939). La 13 noiembrie 1939 Călinescu scria în agenda sa: „Urdăreanu: Codreanu şi Maniu. Eu nu la Maniu”. Însemnarea merită câteva explicaţii: Ernest Urdăreanu era în acel moment mareşalul Casei Regale, mâna dreaptă a regelui Carol al II-lea care se ocupa de toate treburile murdare ale stăpânului. Codreanu şi Mişcarea Legionară se aflau de câţiva ani într-o tendinţă electorală ascendentă şi într-un conflict deschis cu regele Carol al II-lea. La un moment dat suveranul i-ar fi sugerat lui Codreanu ca aceasta să-i cedeze conducerea Mişcării Legionare, idee respinsă. Iuliu Maniu era şi el în conflict deschis cu regele din cauza amantei Elena Lupescu (şeful ţărăniştilor cerea insistent plecarea ei). Armand Călinescu provenea din rândurile Partidului Naţional Ţărănesc şi nu şi-a uitat originile politice – astfel că l-a protejat pe Maniu.

Situaţia internaţională a României

Tot 13 noiembrie este ziua în care regele Carol al II-lea a plecat însoţit de Ernest Urdăreanu într-un turneu european pe traseul Londra-Paris-Berlin. În toamna anului 1938 România se găsea într-o situaţie dezastruoasă: Franţa şi Marea Britanie fuseseră de acord cu dezmembrarea Cehoslovaciei în beneficiul Germaniei lui Hitler – ceea ce ridica în mod natural chestiunea graniţelor României, graniţe contestate de Ungaria, Bulgaria şi Rusia sovietică. În plus, armata română ducea lipsă de armament şi nu existau nici fabrici pentru producerea muniţiei. Carol al II-lea a mers în principalele capitale europene cu două întrebări: cine garantează frontierele României şi cine ne oferă armament?

La Londra şi la Paris Carol al II-lea a primit ridicări din umeri. Am găsit în arhivele britanice stenograma discuţiei dintre Carol al II-lea şi ministrul britanic de Externe Halifax. O discuţie dură, care nu lăsa nici o speranţă de ajutor pentru România – ba mai mult, Halifax îl îndemna pe Carol al II-lea să se înţeleagă cu Germania. Oricât am căutat, nu am reuşit să găsesc stenograma discuţiei lui Carol al II-lea cu oficialii francezi. Însă dintr-o discuţie a lui Carol al II-lea cu Constantin Argetoianu rezultă că şi francezii l-au trimis pe regele României să se înţeleagă cu Hitler.

Carol al II-lea s-a întâlnit cu Hitler pe 24 noiembrie 1938, iar dialogul nu a adus nici un fel de clarificări în sensul dorit de regele României. Hitler a preferat să poarte discuţia în termeni generali şi nu a oferit nici un fel de garanţii pentru graniţele româneşti. (După discuţia cu Carol al II-lea, Hitler i-a spus ministrului său de Externe von Ribbentrop că Ungaria şi România trebuie menţinute ca două fiare încinse pentru a fi modelate după interesul Germaniei – ceea ce s-a şi întâmplat). Pe 26 noiembrie 1938 Carol al II-lea s-a întâlnit cu Göring; această discuţie a fost orientată în principal spre aspectele economice. Regele României a fost de acord cu aplicarea unui plan economic comun româno-german pe 5 sau 10 ani – ceea ce avea să se întâmple şi să ducă la dominarea economiei româneşti de interesele germane. Pe 28 noiembrie Carol al II-lea ajungea în România, în noaptea 29-30 noiembrie era asasinat Corneliu Zelea Codreanu.

Explicaţia

În urma turnelui Londra-Paris-Berlin Carol al II-lea a înţeles un lucru: Germania urma să devină puterea dominantă în România (şi în întregul spaţiu sud-est european), iar Franţa şi Marea Britanie nu doreau şi nici nu puteau face mare lucru pentru a schimba această situaţie. Hitler şi cu Göring nu au oferit nimic României – nici garanţii teritoriale, nici armament – în schimb au cerut tot din punct de vedere economic şi Carol al II-lea a fost de acord. Orice s-ar putea spune despre Carol al II-lea, dar nu că îi lipsea inteligenţa: a înţeles că după ce România avea să intre în sfera de influenţă economică a Reich-ului lui Hitler, acesta nu avea să ezite în a-şi exercita influenţa politică. Şi chiar dacă Hitler şi diplomaţia nazistă (cu excepţia unor facţiuni mistice din SS şi SA) nu iubeau foarte tare Mişcarea Legionară, totuşi cel mai logic partener al Germaniei în România urma să fie Corneliu Zelea Codreanu – ceea ce ar fi însemnat în cel mai bun caz pentru Carol al II-lea să ajungă pe planul secundar al politicii româneşti (ceea ce nu a suportat niciodată) sau chiar să fie detronat şi exilat. Carol al II-lea a încercat să împiedice această evoluţie prin uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu. Doar că nu a reuşit să fugă de soarta sa, scenariul expus mai sus a fost doar amânat: s-a produs în 1940 cu generalul Ion Antonescu partener al Germaniei naziste (după pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ardealului de Nord şi a Cadrilaterului).

Jurnalul lui Carol al II lea ne spune cu amănunte povestea primei iubiri a regelui Mihai. Este vorba de o tânără numită Yvonne, “recrutată” pentru relaţia cu tânărul Mihai de chiar amanta regală Elena Lupescu. În această relaţie a fost implicat şi aghiotantul lui Carol al II lea, comandorul Ştiubei – care şi el avea o relaţie intimă cu iubita lui Mihai. Povestea de dragoste dintre regele Mihai şi Yvonne a durat aproape doi ani de zile, din 1937 până în 1939, când în urma unor negocieri dificile iubita regală a primit două milioane de lei şi a părăsit România. Dispariţia bruscă a “Yvonnichii” din viaţa lui Mihai avea să-i provoace acestuia disperarea. Regele Carol al II lea găsea timp să se ocupe de iubita fiului său în cursul verii anului 1939 – anul în care avea să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial. Am extras în continuare mai multe paragrafe din Jurnalul regelui Carol al II lea care ilustrează evoluţia primei iubiri a regelui Mihai.

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Regele Mihai şi regele Carol al-II-lea în 1940

Început dificil

Conform însemnărilor lui Carol al II lea începuturile relaţiei lui Mihai cu Yvonne au fost relativ dificile:

9 aprilie 1937 Tratativele Duduii cu părinţii Yvonichii au dat rezultatul scontat, i-au acceptat propunerea, îmi pare bine pentru Mihăiţă.

13 aprilie 1937 Seara, Yvonica din nou la Mihăiţă, cu acelaşi rezultat ca prima dată.

14 aprilie 1937 Vorbit cu Duduia despre cazul Mihăiţă – Yvonica; va vorbi cu familia şi cu fata, care nu s-a ţinut de cuvânt; sunt toţi destul de interesaţi ca afacerea să se sfârşească cum dorim.

2 mai 1937 Sculat târziu. La 12 3/4, plecat cu trenul la Sinaia pentru vacanţa de Paşti. Sosit pe la 4; vremea acoperită, răcoare. D(uduia), la cină. Mihăiţă, la masa, cu Yvonica.

29 mai 1937 La 5, soseşte şi Mihăiţă, foarte impresionat de vederea lui Dan; a fost înainte de plecare la capela cimitirilui. Este o durere generală. Azi dimineaţă, a voit şi părintele Nae (Popescu) şi Preda să vorbească copiilor la şcoală de camaradul lor, dar n-au putut, căci i-au podidit lacrimile. A venit şi Yvonica să-l vază pe Mihăiţă. Au fost, după – amiază, amândoi la mine. Atmosferă tristă.

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Mareşalul Palatului Ernest Urdăreanu, omul treburilor murdare

Iubire regală

Relaţia lui Mihai cu Yvonne s-a “aşezat” în cursul anului 1938, însă în 1939 Carol al II lea a decis că este cazul ca ea să ia sfârşit. Pentru încheierea relaţiei a fost delegată tot Elena Lupescu, care a purtat discuţiile necesare. Nu se ştie ce şi-ar fi dorit Yvonne, însă cert este că nu a vrut să renunţe foarte uşor la relaţia cu vlăstarul regal:

5 iunie 1938 Întorşi seara, cinema. Mihăiţă, foarte agitat, a voit-o cu orice preţ pe Yvonica; n-a avut noroc, s-a angajat pentru astă-seară.

6 iunie 1938 Seara, cinema. Două filme detective, unul bun, celălalt idiot. Au fost numai D(uduia) şi Urdăreanu, Mihăiţă fiind ocupat, împlinindu-i-se dorul de ieri cu Yvonica.

16 iulie 1939 Ştubei a adus răspunsul. Atât soţia sa, cât şi fata nu vor să plece în străinătate şi, mai ales, în America. Yvonica a cerut s-o vază pe Duduia. A rămas ca mâne să vie la Bucureşti şi să se mai facă un efort înainte de a trece la alte măsuri, drastice.

18 iulie 1939 La Bucureşti, o căldură fenomenală. Ziua de azi a întrecut cea de ieri. Spre seară, Duduia a văzut-o pe Yvonica, care, după multe schimbări la faţă şi vorbe adesea nechibzuite, a rămas să dea răspunsul ei mâne dimineaţă. A constatat că nu poate fi vorbă de iubire din partea ei faţă de Mihăiţă. Şi el, bietul băiat, îşi făcea iluzii.

19 iulie 1939 Yvonica a fost la D (uduia), după cum rămăsese ieri, cu răspunsul că va pleca, dar că refuză să scrie lui Mihăiţă o scrisoare de adio. (…) Seara, l-am chemat pe Malaxa să-l rog să-l lase pe Costache să meagă cu noi cu iahtul, căci, după decepţia ce o va avea Mihăiţă din cauza Yvonichii, e bine să aibă un camarad cu el.

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Elena Lupescu, intermediara amantlâcului

Supărarea lui Mihai

Pentru a-l mângâia pe Mihai, regele Carol al II lea a aranjat o croazieră regală după ce a perfectat plecarea Yvonnei – o croazieră în mijlocul unei veri fierbinţi, când întreaga lume se pregătea de război.

24 iulie 1939 Yvonica a dat scrisorile cerute şi i-sa depus la bancă dota de 2.000.000 lei.

27 iulie 1939 Ne deşteptăm ca să fim pe punte pentru intrarea în Bosfor. Sunt extrem de nervos din cauza lui Mihăiţă. Va fi pentru el o groaznică lovitură când va vedea că Yvonica nu este cu noi. La 12, aruncăm ancora în faţa Palatului Dolma Bahce. La 12 1/2, se îmbarcă Mihăiţă, pe care-l primim cu toţii foarte cald. Se înţelege uşor că disperarea lui a fost extremă, mai ales când a citit scrisoarea ei, o scrisoare care conţinea toate elementele voite, dar lipsită de cel mai elementar simţ de tandresă şi de inimă. Bietul copil a fost disperat şi pentru prima dată l-am văzut plângând cu nesaţ. Îşi lăsase capul pe umărul meu şi lacrimile curgeau cu nesaţ. I-am spus că nimeni mai bine decât mine pricepe desperarea lui şi adânca lui durere şi mâhnire şi că bine face că plânge, că îl va uşura. Totuşi îl rog ca în faţa celorlalţi să fie bărbat şi prinţ. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt. După amiază Duduia a vorbit lung cu Mihăiţă căruia de dimineaţă Urdăreanu îi spusese că Ştiubei a venit să-i vorbească de această chestiune şi ea a primit bani. Săracul băiat este foarte adânc mâhnit şi nu vrea decât un singur lucru: s-o revadă şi să aibă o explicaţiune cu ea, căci nu mai pricepe nimica şi o iubeşte aşa de mult. Acuză pe părinţii ei şi se plânge că purtarea ei şi mai ales scrisoarea ei este urâtă, cum zice el, o scrisoare care nici unui servitor n-ar scrie. Toate prostiile ce le-a făcut a fost împins de ea să le facă şi zice că adesea, i-a atras ei atenţia, dar n-a voit să auză. Spre lauda lui, trebuie să zic că a fost foarte curagios.

4 august 1939 Un alt semn îmbucurător la Mihăiţă: a început din nou să fumeze, ceea ce e un semn că o rupe din ce în ce cu trecutul, căci el promisese Yvonichii că nu va mai fuma.

12 august 1939 Iată, s-a sfârşit şi această călătorie, la care eu şi D (uduia) ne bucurasem aşa de mult. N-a fost ce am aşteptat. Întâi, de la început, grija cea mare pentru Mihăiţă. Cel puţin de acest punct de vedere, lucrurile s-au liniştit. Pare să fie complect dizgustat de Yvonica, îndeosebi pe chestiunea că ea trăieşte cu Ştiubei.

Misterul

Cine a fost această Yvonica? Care era numele ei real? Ce s-a ales de ea în America? Dacă Securitatea ştia de existenţa ei fără îndoială că a urmărit-o şi ar trebui să existe ceva documente pe la CNSAS. Ştiau serviciile de informaţii americane cine a venit în SUA în vara anului 1939? Dacă da, atunci cu siguranţă s-au păstrat nişte documente.

Ar fi interesant de găsit şi o fotografie cu această primă amantă a regelui Mihai. Iar dacă ar putea fi identificaţi urmaşi de-ai ei sau ceva rude poate că ar avea de spus o poveste interesantă. Până atunci nu pot decât să vă recomand să citiţi cartea „Carol al II lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice” de la librăria Okian. Este o transcriere a jurnalelor regelui Carol al II lea, pline de poveşti picante şi dezvăluiri ale dedesubturilor politicii înalte de la Bucureşti în perioada interbelică.

Pe 6 ianuarie 1940 regele Carol al II lea a participat la Boboteaza de la Chişinău. Îmbrăcat în uniformă militară, cu cască de oţel pe cap regele a încercat să dea o impresie de siguranţă şi le-a promis românilor basarabeni că nu va ceda nici o palmă de pământ românesc. Filmarea de mai jos arată un centru al Chişinăului plin de români veniţi să-şi vadă regele, iar Pamfil Şeicaru povestea că manifestarea a fost una reală, basarabenii chiar vroiau să ştie ce are de gând regele.

Slujba a fost urmată de o paradă militară, iar din notele regelui aflăm că la Chişinău exista un singur batalion de infanterie motorizat, iar la sfârşitul parăzii pe străzile Chişinăului se scurg câteva tancuri uşoare R-1 de producţie cehească. Era vorba de tancuri uşoare, înarmate cu 2 mitraliere, care sub nici o formă nu puteau face faţă tancurilor sovietice. Promisiunea regelui Carol al II lea făcută în faţa basarabenilor nu a fost ţinută.