Ce se intampla cu Romania in zilele noastre?

Articole

zbierat

Puţine şi concise, cronicile româneşti spun de multe ori aceeaşi poveste în feluri diferite. Contează cine a scris cronica sau cine l-a plătit pe autor. Unii copişti care nu erau de acord cu cele scrise se apucau chiar să inventeze tot felul de basne – celebrul caz al lui Simion Dascălul care a inserat într-o cronică legenda conform căreia Dacia a fost colonizată cu puşcăriaşi din Imperiul Roman şi de aceea românii sunt hoţi. Cine zbiară mai tare peste secole are dreptate. Poate că voievodul Mihnea cel Rău a fost un tip deosebit, dar din păcate nu a apucat să plătească un ţărgovnic să-i scrie o cronică favorabilă. Apoi vin istoricii, care încurcă şi mai abitir iţele poveştilor. Până la urmă contează din nou tot cine îi finanţează pe istorici să spună o anumită poveste.

De câţiva ani mă canonesc cu poveştile mogulilor din România interbelică – iar ziarele vremii îmi sunt absolut inutile. Nicolae Malaxa îi plătea pe toţi ziariştii din România să nu scrie despre el, nici de bine, nici de rău. Tudor Arghezi a avut la un moment dat iniţiativa să înceapă un roman în care să-l laude pe Malaxa. A umplut un caiet cu o schiţă de roman şi a abandonat ideea – cel mai probabil Malaxa i-a mai dat nişte bani în plus. Câtă vreme a fost la putere Carol al II-lea serviciile de informaţii au avut poruncă să nu-l urmărească pe Malaxa. În dosarele de urmărire în care se strecoară prin câte o notă numele industriaşului chestiunea este imediat abandonată. E foarte greu de spus „adevărul” despre Malaxa.

Mai prin zilele noastre mă uit amuzat la gâlceava lui Ponta cu lumea în ceea ce priveşte creşterea economică. Ponta zice că e bine, chiar foarte bine. Institutul de Statistică de la Bucureşti joacă la două capete: la Bruxelles a trimis cifrele pe bune care arată că economia românească scade, românilor nu le-a spus nimic. Bine, n-am nevoie de Ponta sau de Institutul de Statistică să ştiu că economia românească merge prost. Asta o vede şi o simte oricine trăieşte în România. Problema este realitatea paralelă, construită pe internet şi la televiziuni. Deocamdată contează cine zbiară mai tare.

oglinda

Începând cu evul mediu românii au fost priviţi dacă nu cu simpatie, atunci măcar de pe o poziţie neutră. La un moment s-a produs o ruptură şi imaginea românilor s-a degradat masiv, au apărut o mulţime de legende, mituri şi clişee (unele cu un sâmbure de adevăr) care ne vopsesc în culori sumbre. Prin 2000 şi ceva un studiu privind imaginea României a stabilit că aceasta este legată de următoarele cuvinte cheie: Ceauşescu, Dracula, câini vagabonzi, orfelinate. Între timp orfelinatele au fost înlocuite cu ţigani, restul a rămas neschimbat. Nu prea poţi face foarte multe cu o astfel de imagine.

În evul mediu principalele teme de discuţie în scrierile occidentalilor despre români se refereau la originea latină şi religia ortodoxă (situaţie inexplicabilă!), luptele împotriva turcilor şi diversele alianţe regionale. În secolul al XVIII-lea occidentalii observau sărăcia atotcuprinzătoare generată de exploatarea fanariotă şi corupţia generalizată.

În secolul al XIX-lea se cristalizează o imagine pozitivă a românilor: popor european de origine latină, exotic prin confesiunea ortodoxă, îmbrăcăminte şi obiceiuri, însă hotărât să se occidentalizeze, pornit pe reforme şi modernizare. După 1918 se produce prima ciobire masivă a imaginii românilor în lumea occidentală. Unirea cu Transilvania şi unirea cu Basarabia au declanşat o serie de campanii de presă anti-româneşti avându-şi originile la Budapesta şi Moscova. Imaginea României a început să sufere din ce în ce mai mult. Au existat şi accidente, precum cazul lui Leon Cotnăreanu, căsătorit cu văduva parfumierului francez Coty, care s-a implicat în afacerile familiei şi a stârnit furia fiilor milionarului francez care au declanşat o virulentă campanie de presă anti-românească în cotidianul Le Figaro (episod povestit cu mult umor de Constantin Argetoianu).

Însă prima jumătate a secolului XX a adus alături de creşterea influenţei mass-media şi o industrializare şi structurare a campaniilor de imagine. România încă a mai avut prieteni la Paris şi Londra, însă Budapestei şi Moscovei i s-a alăturat Berlinul care a instrumentat mai multe campanii de presă anti-româneşti. După cel de-al Doilea Război Mondial România a intrat într-un con de umbră – din care a ieşit la mijlocul anilor ’60 când în urma ieşirilor anti-sovietice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu a început să aibă parte de o imagine din ce în ce mai bună în presa occidentală. Ca de exemplu în clipul turistic britanic de mai jos.

În a doua parte a anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 s-au produs două fenomene conjugate. Ceauşescu a intrat în conflict cu occidentalii din motive economice, iar sovieticii au declanşat o operaţiune de imagine anti-românească la care au participat toţi „aliaţii” din blocul comunist (operaţiune descrisă pe larg de Larry Watts în cartea „Fereşte-mă Doamne de prieteni…”). Campaniile de presă anti-româneşti au continuat violent la începutul anilor ’90 şi s-au mai potolit oarecum după aderarea la NATO şi UE. Au fost reluate cu intensitate din ce în ce mai mare pe tema migraţiei economice şi cea a problemei ţiganilor. Ziarul Gândul a demontat câteva astfel de campanii – însă este un demers inutil, britanicii nu citesc ziarul Gândul, iar cauzele noilor campanii anti-româneşti le-am explicat aici.

Nu m-am referit aici la campaniile de presă care aveau ca temă probleme reale, mă refer la intensitatea cu care au fost duse şi la sublinierea permanentă a aspectelor negative. Este o situaţie asemănătoare cu celebra replică sovietică „… da, dar voi omorâţi negri” la orice ar spune un american. Orice ar spune un român primeşte automat replici de genul: sunteţi corupţi, sunteţi ţigani, aveţi câini vagabonzi, l-aţi avut pe Ceauşescu etc. Dacă pricepeţi mecanismul vă puteţi distra şi voi cu occidentalii: când întâlniţi un german insistaţi cât mai mult asupra Holocaustului, dacă aveţi de-a faceţi cu un francez discutaţi pe larg chestiunea colaboraţionismului cu naziştii etc. Toţi au schelete în dulap.

Revenind la imaginea României. Chestiunea nu prea are rezolvare. Intervenţiile punctuale ale unor ambasadori şi cumpărarea de articole publicitare sunt ineficiente. Partea cea mai tristă este că o mare parte dintre români au început să creadă în temele propagandei anti-româneşti şi au început şi ei să le promoveze. Îi spui unui om ani de-a rândul că e tâmpit şi până la urmă va începe s-o creadă şi să se comporte ca atare.

Televiziunea Română a reuşit performanţa să îi includă pe aromâni la capitolul „Emisiuni pentru alte minorităţi”, în raportul de activitate pe anul 2012. La paginile 25-26 ale acestui raport scrie aşa:

În 2012, TVR, prin intermediul Redacţiei Emisiuni pentru Alte Minoritãţi, a realizat programe adresate minoritãţilor naţionale cu reprezentare în Parlamentul României. Astfel, TVR 1, TVR 2, TVR 3 şi TVR Cultural au difuzat mai multe cicluri de emisiuni care au promovat tradiţiile şi valorile socio-culturale ale diferitelor etnii din România, parte integrantã a patrimoniului naţional. (sursa)

După care avem un tabel la pagina 26 unde aromânii au fost plasaţi alfabetic între armeni şi bulgari, cu 347,92 minute de emisiuni. Nu îmi este limpede cum de au ajuns aromânii minoritate naţională în România, se pare că până la urmă eforturile lui Costică Canacheu dau rezultate.

Aştept cu interes emisiunile TVR dedicate minorităţii moldovenilor. Urmează oltenii şi ardelenii, ca să fie treaba clară.

Pe 30 ianuarie 1972 paraşutiştii britanici deschideau focul asupra manifestanţilor irlandezi din oraşul Derry, Irlanda de Nord. 14 oameni neînarmaţi au fost ucişi, alţi 12 au fost răniţi. O primă comisie de anchetă din acelaşi an a muşamalizat afacerea, o a doua comisie şi-a început investigaţiile în 1998 şi şi-a publicat raportul în 2010. Premierul David Cameron şi-a cerut scuze pentru faptele soldaţilor britanici care au omorât civili nevinovaţi. (detalii aici)

Pe 14 iunie 1990 minerii conduşi de Miron Cozma au venit să facă ordine la Bucureşti. Au bătut oameni prinşi pe stradă, au efectuat reţineri ilegale, au distrus Universitatea şi sediile partidelor de opoziţie. În cursul acestor confruntări de stradă 4 oameni au murit împuşcaţi, varianta oficială. Asociaţia Victimelor Mineriadelor susţine că este vorba în realitate de peste 100 de oameni împuşcaţi. Nici acum nu este clar ce s-a întâmplat la Mineriada din iunie 1990, câţi oameni au murit împuşcaţi şi cine a tras. Procurorul Dan Voinea (care se ocupa de dosarul Mineriadei) a fost pensionat în 2009, de atunci nu am mai auzit să se fi întâmplat ceva în acest caz.

După cele întâmplate în Irlanda am rămas cu melodia Bloody Sunday a U2.

Iar după Mineriadă am rămas cu Imnul Golanilor al lui Cristi Paţurcă.

American Research Center in Sofia pregăteşte pentru martie 2013 o conferinţă cu ocazia împinirii a 1900 de ani de la ridicarea Columnei lui Traian la Roma. Aproape îmi este frică să spun că scenele de pe Columna lui Traian reprezintă filmul naşterii poporului român. În România începe să devină o ruşine să vorbeşti despre etnogeneza poporului român.

Aşa că spun şi eu plin de corectitudine: romanii i-au ucis pe toţi dacii, s-au retras în Albania, apoi au venit ungurii care au găsit Transilvania goală şi după ce ungurii s-au apucat de clădit civilizaţie, sălbaticii valahi au venit şi ei din Albania.

Astfel că este absolut normal să se facă la Sofia în Bulgaria o conferinţă despre Columna lui Traian. Poate că este mai bine aşa. La Bucureşti ultima realizare măreaţă a fost o statuie în bătaie de joc a lui Traian. Bine măcar că nu l-au reprezentat pe Traian acuplându-se cu Decebal, ca să fie treaba completă. În România chiar nu avem nici un motiv să vorbim despre Roma şi Imperiul Roman. Dacă vă interesează evenimentul din Bulgaria, puteţi afla mai multe aici.

În Bulgaria au început azi şcoala 60.000 de copii. În România au început azi şcoala de cinci ori mai mulţi: 298.000 de copii – 127.000 în clasa zero, 171.000 în clasa întâia. O oaste de 300.000 de copii îşi încep aventura în sistemul educaţional românesc. Reformat aproape în fiecare an de 20 de ani „sistemul” îşi bate joc de aceşti 300.000 de copii.

E un ghem de interese: pe de o parte presiunile pentru reformă de la nivelul Uniunii Europene, apoi vin interesele universităţilor private, interesele autorităţilor locale şi multe alte mizerii. Nu avem nici acum un sistem clar de evaluare, recompensare/ sancţionare a profesorilor. Afacerea „meditaţiilor” merge netulburată mai departe. Şi multe altele.

Istoria este sau ar putea fi o resursă pentru administraţie. De ce reforma învăţământului făcută de Spiru Haret şi-a arătat rezultatele în perioada interbelică? Ar trebui făcut un studiu pe materiile predate, cantitatea de informaţie care trebuia acumulată de elevi, numărul de ore etc. Ar trebui făcut un astfel de studiu pentru întregul secol XX şi abia apoi să începem să vorbim despre reforma învăţământului.

Deocamdată avem parte doar de cârpeli ale învăţământului: fiecare ministru încearcă să satisfacă o anumită gaşcă. Măcar de ar fi menţinut bacalaureatul cu camere de supraveghere, nu de alta, dar să nu ne furăm în continuare căciula.

Mă rog, nu cred că Ceauşescu a avut dreptate, au fost alţii care s-au gândit la canalul Dunăre-Bucureşti. După 1990 au fost tot felul de presiuni să nu se încheie lucrările la acest canal care în 1989 era făcut mai bine de jumătate. Principalul oponent: Ion Iliescu. Canalul Dunăre-Bucureşti a fost descris multă vreme drept unul din proiectele megalomane şi faraonice ale lui Nicolae Ceauşescu.

Ecluza neterminată de la Copăceni a canalului Dunăre-Bucureşti. Sursa foto cu mai multe imagini

De fapt proiectul este mult mai vechi: datează cel puţin din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Germanii au făcut mai multe studii pentru realizarea canalului Dunăre-Bucureşti, unele dintre ele le-am identificat în arhive, când le voi regăsi o să le postez aici. Ajung la concluzia că ne lipseşte o istorie economică în care să fie urmărită dezvoltarea marilor proiecte româneşti şi influenţa politicii asupra lor.

Ziarul Gândul anunţă oarecum catastrofic “Un nou proiect mamut anunţat de Transporturi: UE ar putea finanţa construcţia canalului Dunăre-Bucureşti, care costă 2,5 miliarde de euro”. E un paradox aici: aceiaşi oameni care reproşează românilor că în trecut au construit biserici mici sunt supăraţi acum că sunt construite biserici mari. Aceiaşi oameni care reproşează românilor că nu au construit nimic au spus de canalul Dunăre-Bucureşti că a fost un proiect faraonic. Nu înţeleg: este bine sau nu este bine ca românii să construiască?

În sfârşit, canalul Dunăre-Bucureşti va fi finanţat cu fonduri UE. Eu zic că e bine să se construiască.

 

Agricultura romaneasca in anul 1964

Preşedintele Băsescu a avut nu de mult o viziune asupra viitorului României: în 2030 ţara noastră va fi exportatoare de alimente şi vom fi doar 16 milioane de români. Viziunea lui Băsescu a fost completată şi cu ceva staniol lucitor: ţăranii români ai viitorului vor putea merge cu TGV-ul de la Constanţa la Paris unde să îşi cheltuiască banii de pe carduri. România va fi un fel de rezervaţie cu 30% păduri virgine, ursuleţi şi capre negre.

Sincer: nu îmi place un viitor agricol pentru România. Şi nu este prima dată când Băsescu prezintă planul României agricole, a mai făcut-o şi în luna martie a acestui an în faţa unor oameni de afaceri arabi. Nu foarte mulţi români ştiu de “planul Valev”, prin care sovieticii vroiau să ne transforme în producători de alimente. În 1964 România şi-a manifestat destul de dur independenţa faţă de blocul sovietic. Moscova ne vroia alături de Bulgaria drept producători de castraveţi, Gheorghe Gheorghiu Dej a refuzat.

Ideea transformării României într-o ţară agricolă nu este nouă. Pe 23 martie 1939 România semna un tratat de colaborare economică cu Germania nazistă. Tratatul s-a aplicat pe timpul războiului: România furniza petrol Germaniei naziste, petrol care era plătit cu armament sau aur. Cele 100 de tone de aur tezaurizate de mareşalul Ion Antonescu pe timpul războiului au intrat pe mâinile sovieticilor drept despăgubiri de război, aşa că petrolul nu ne-a adus foarte multă fericire. Ce nu se ştie despre tratatul economic cu Germania din 23 martie 1939: Berlinul dorea transformarea României într-o ţară agricolă, furnizoare de plante tehnice.

Înainte de Primul Război Mondial România a fost o ţară agricolă. Exporta grâu şi începuse şi dezvoltarea exporturilor de petrol. Însă statutul de ţară agricolă te reduce la nivelul de semi-colonie, ţară bananieră. România a evitat de două ori acest pericol. Doar că de data asta se pare că în Uniunea Europeană ni se pregăteşte acelaşi viitor. Iar Băsescu emite periodic semnale că este de acord cu această viziune.

Moartea lui Leon Volovici a survenit înainte de a fi limpezite unele chestiuni. Este vorba printre altele de jurnalul lui Mihail Sebastian şi chestiunea apartenenţei lui Mircea Eliade la Mişcarea Legionară. În necrologul făcut lui Leon Volovici, Vladimir Tismăneanu spune că acesta ar fi fost editorul Jurnalului lui Mihail Sebastian, apărut în 1996 la editura Humanitas. De dragul preciziei trebuie spus că Leon Volovici a scris prefaţa şi notele, editorul cărţii a fost Gabriela Omăt.

Mişcarea Legionară, Mircea Eliade şi Mihail Sebastian

Despre legăturile lui Mircea Eliade cu Mişcarea Legionară s-a scris mult, mai ales în ultimii ani. Însă ce şi când s-a scris prima oară despre acest subiect contează cel mai mult. Iar acest lucru s-a întâmplat în 1972, când în revista Viaţa Românească din Israel a apărut un articol despre legionarismul lui Mircea Eliade, articol care cita un fragment din jurnalul lui Mihail Sebastian, la acea dată aflat în păstrarea familiei scriitorului. Momentul apariţiei acestui articol nu este nici el întâmplător: umbla zvonul că Mircea Eliade putea fi propus pentru premiul Nobel. Din acel moment jurnalul lui Mihail Sebastian a devenit extrem de interesant şi a rămas aşa până în 1996 când a fost publicat. Doar că şi varianta tipărită are problemele ei…

Ce reproşează Dan Petrescu “Jurnalului” lui Mihail Sebastian

Scriitorul Dan Petrescu scrie în volumul “În răspăr” (editura Nemira, 2000, p. 330) că suspectează faptul că în jurnalul lui Mihail Sebastian “s-a operat o intervenţie străină” în cazul referirii la legătura lui Mircea Eliade cu Mişcarea Legionară. Mihail Sebastian notează în jurnalul său trei fraze din răspunsul lui Mircea Eliade la ancheta revistei Buna Vestire pe tema “De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare”. Aceasta este chestiunea adusă împotriva lui Eliade în anul 1972 – dar care este pusă sub semnul întrebării de Dan Petrescu în baza următoarelor argumente:

  • Este singurul loc din jurnalul lui Mihail Sebastian unde se citează ceva cu maximă precizie şi cu trimitere bibliografică exactă. (În alte cazuri de citare Mihail Sebastian citează eronat).
  • Nicăieri în jurnalul lui Mihail Sebastian nu se citează ceva fără un comentariu al autorului. În cazul lui Mircea Eliade citatul este fără comentariu.
  • În jurnalul lui Mihail Sebastian se spune sub data de vineri 17 “În Buna Vestire de ieri…” (deci de joi 16), doar că revista citată apăruse pe 17! O mică incongruenţă temporală suspectă.

Dan Petrescu mai susţine că nimeni nu a văzut în realitate cele 9 caiete scrise de Mihail Sebastian, iar transcrierea manuscrisului s-a făcut după copii. Mai mult decât atât, chiar Leon Volovici spunea într-un interviu apărut în revista 22 (numărul 27 din 1997) că mai există un alt jurnal al lui Mihail Sebastian, anterior anului 1935. Astfel că afirmaţia editurii Humanitas că avem de-a face cu jurnalul integral este uşor exagerată. Când şi dacă va fi publicat şi restul jurnalului scriitorului rămâne un mister în acest moment.

Leon Volovici a plecat dintre noi fără să apuce să lămurească această chestiune. Să-i fie ţărâna uşoară!

Chiar m-am plictisit de propaganda din ultima perioadă pro-ex-regele Mihai. Este lipsită de logică şi consecvenţă în afirmaţii. Fără să intru prea mult în detalii nu mă pot abţine să nu observ următoarele: Citește mai mult