Articole

Aceasta este o previziune bazată pe un calcul matematic, lansată în anul 2006 şi care a fost verificată la recensământul din 2011. Să vă spun povestea.

La simpozionul anual al Institutului de Cercetări al Românilor din Ungaria din anul 2006 Traian Trifu Căta a făcut această previziune şi şi-a explicat calculul în baza căruia a ajuns la această concluzie. Nu o să vă plictisesc cu detaliile funcţiei matematice care a dus la rezultatele de mai jos (le puteţi găsi aici, la pagina 206). Evoluţia populaţiei româneşti din provincia sârbă Voivodina era pronosticată astfel (reţineţi, în anul 2006!):

2011 – 25.510

2021 – 18.850

2031 – 12.190

2041 – 5.530

2051 – 0

Recensământul din Serbia din anul 2011 a găsit în provincia Voivodina un număr de 25.410 români (sursa). Eroarea previziunii este neglijabilă. Toate acestea reprezintă un şoc pentru mine şi îmi amintesc de o altă previziune, făcută de un lingvist român la sfârşitul secolului al XIX lea (îmi scapă numele, va trebui să fac un drum la o bibliotecă serioasă), lingvist care spunea că în maxim 100 de ani dialectul istro-român va dispărea. Iar prin 2003, dacă îmi amintesc bine, vedeam la Discovery scurte clipuri cu limbi pe cale de disparţie, cu mai puţin de 300 de vorbitori. Iar istro-româna era printre acestea.

Calculul de mai sus, confirmat deja prin recensământul din 2011 ar trebui să dea de gândit multora. Prin 2011, când mi-am exprimat scepticismul cu privire la viitorul românilor din Bugeac, cineva mi-a spus rituos: „Neamul românesc nu piere!”. Ba uite că piere sub ochii noştri.

Catedrala românească din Vîrşeţ, Voivodina

Catedrala românească din Vîrşeţ, Voivodina

Putem să spunem că poate e o greşeală, că asimilarea etnică şi sociologia au evoluţii imprevizibile, că acest calcul nu dovedeşte nimic. Putem să aşteptăm recensământul sârbesc din 2021 care să ne spună că în Voivodina mai sunt 18.950 de români. Şi în 2021 putem din nou să băgăm capul în nisip, aşteptând confirmarea din 2031. Iar din 2051 încolo vom putea deplânge dispariţia unei comunităţi româneşti care a rezistat 1000 de ani şi s-a evaporat sub ochii noştri în nici 200 de ani. Teoretic cel puţin am putea trăi până acest moment în care să spunem că nimeni nu-i profet în ţara lui.

P.S. Şi aş mai fi interesat să văd care ar fi concluziile pentru acelaşi calcul aplicat celorlalte comunităţi româneşti, din Valea Timocului (Serbia), Bulgaria, Ucraina, Ungaria.

Iconostasul bisericii din satul Rabrovo de lângă Vidin are o icoană a Arhanghelului Mihail cu o inscripţie în limba română. „Eu şi cuţitul cel înfricoşat înaintea hramului Domnului şed. Privesc milostiveşte la cei buni şi la cei greşiţi, iară pe cei greşiţi cu cuţitul meu cel …”

Arhanghelul Mihail din Rabrovo

_______________________________________________

Arhanghelul Mihail din Rabrovo - 2

Pe acelaşi iconostas apare şi Sfântul Gheorghe, pe a cărui icoană este scris în bulgară numele pictorilor şi anul realizării picturii: „Izografi ot Tarnoska ta kaza ot Travna Nikola Gheorghiev Vitan Mikolu 1869”.

Sfantul Gheorghe din Rabrovo - 2

Pe scurt: în 1869, pe vremea Imperiului Otoman, românii de la sud de Dunăre puteau să-şi folosească limba maternă. În 2013, pe vremea Uniunii Europene, limba română este interzisă în spaţiul public din Bulgaria.

În anul 1943 Anton Golopenţia şi C. Constante editau cea mai cuprinzătoare colecţie de izvoare referitoare la românii din Valea Timocului (care regiune cuprinde părţi din Serbia şi Bulgaria). Din păcate volumul a fost tipărit în doar 10 exemplare, ceea ce îl transformă într-o raritate, nu ştiu câte biblioteci din România au acest volum în colecţiile lor. Cele trei volume ale cărţii “Românii din Timoc” sunt disponibile acum pe internet mulţumită domnului Dacian Dumitrescu, care le-a publicat pe pagina sa România Carnavalului.

Cărţile se găsesc pe scribd.com: volumul I, volumul II, volumul III. Spor la citit, dacă vreţi să aflaţi mai multe despre românii din Timoc.

Vă spuneam aici despre o carte de excepţie: “Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta”, scrisă de Maria Berenyi. Eu am selectat o chestie care mi s-a părut a fi extrem de interesantă: faptul că un român a fost şeful masonilor de la Budapesta. Dar sunt şi multe, alte multe poveşti despre românii care au stat la Budapesta şi clădirile pe care le-au lăsat în urmă.

Aş fi vrut să am la îndemână această carte în urmă cu mai mulţi ani: altfel aş fi văzut Budapesta! Poate că dacă aş fi ştiut că multe din clădirile din centrul vechi al capitalei maghiare au aparţinut unor români sau au fost construite de români, altfel aş fi umblat pe stradă (cred!). În orice caz, cartea Mariei Berenyi despre casele românilor din Budapesta (care sunt multe!) mi se pare a fi cel mai bun ghid turistic pentru românii care vor să călătorească în capitala Ungariei. Eu chiar m-aş amuza cu un ghid maghiar, grăbindu-mă să-i explic pe un ton doct despre originile româneşti ale unor clădiri impozante…

În sfârşit, ideea este că volumul Mariei Berenyi poate fi descărcat în format electronic, gratis, de aici. Lectură plăcută şi încercaţi să memoraţi cât mai multe, nu se ştie când ajungeţi la Budapesta.

Va spuneam ca va fi lansata o carte despre Romanii din Serbia. Cea mai recenta aparitie despre romanii din Serbia se numeste “Comunitatea romaneasca din estul Serbiei. Studiu geografic” si poate fi descarcata gratuit aici.

Voi scrie mai tarziu ce cred despre aceasta carte. Pana atunci va incurajez sa o cititi, sa avem o tema comuna de discutie.

Gheorghe Ioanovici este unul dintre românii despre care nu se găsesc foarte multe informaţii pe internet – şi totuşi trecerea lui prin lume a lăsat urme zdravene. Născut la Timişoara în anul 1821 într-o familie de aromâni, Gheorghe Ioanovici a avut o carieră la vârful politicii din Ungaria în a doua jumătate a secolului al XIX lea. Printre altele, Gheorghe Ioanovici a fost preşedintele Marii Loji Simbolice din Ungaria (după ce a intrat în masonerie în anul 1871).

Gheorghe Ioanovici

Gheorghe Ioanovici a fost deputat de Timişoara în Dieta de la Bratislava între anii 1847-1848. Între anii 1854 – 1857 a făcut închisoare pentru participarea sa la Revoluţia din 1848. Între anii 1867-1873 a fost secretar de stat în Ministerul Cultelor de la Budapesta. Realizarea sa de căpătâi din această perioadă a fost separarea ortodocşilor români din Transilvania de Biserica Ortodoxă sârbă. Practic Gheorghe Ioanovici este întemeietorul autonomiei bisericeşti a românilor din Transilvania în timpul lui Andrei Şaguna. Emanoil Gojdu l-a numit pe Gheorghe Ioanovici drept unul din executorii faimosului său testament. Din anul 1883 Gheorghe Ioanovici a devenit membru cu drepturi depline al Academiei de Ştiinţie de la Budapesta. A murit în anul 1909 şi a fost înmormântat în cimitirul Kerepesi din Budapesta.

Datele de mai sus le-am cules dintr-o carte excepţională “Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta”, scrisă de Maria Berenyi. O carte care ne dezvăluie faptul că românii au avut de jucat un rol deosebit de important la Budapesta. Maria Berenyi a fost decorată pe 1 decembrie 2011 de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor pentru merite în păstrarea şi promovarea identităţii naţionale. Cu aceeaşi ocazie a mai fost decorată cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer şi Eva Iova, redactor şef al revistei românilor din Ungaria, Foaia Românească.

Serbia se străduieşte să impună o nouă limbă: limba vlahă, scrisă cu caractere chirilice. Bineînţeles, total diferită de limba română. O re-editare a conceptului stalinist de limbă moldovenească, care – nu-i aşa? şi ea este total diferită de limba română şi se scrie cu caractere chirilice.

La Centrul de Geopolitică al Facultăţii de Sociologie a avut loc miercuri seară o conferinţă a reprezentanţilor românilor din Valea Timocului, Serbia: protopopul Boian Alexandrovici, Zavişa Jurj (Asociaţia Ariadne Filum), Predrag Balaşevici (preşedinte Partidul Democrat al Românilor) şi Dragan Demici (vicepreşedinte Partidul Democrat al Românilor). După nume nu prea par români – dar trebuie ţinut cont de mărturia părintelui Boian care spune că şi în ziua de azi preoţii sârbi refuză să boteze copii românilor cu nume româneşti şi le dau nume sârbeşti. Astfel Floarea devine Ţveta, Barbu devine Barbulovici şi tot aşa. Cei patru români din Valea Timocului au vorbit în faţa unei audienţe de 50 de persoane în limba învăţată acasă (“limba vlahă” – în realitate graiul bănăţean al limbii române) şi nimeni nu s-a plâns că nu au înţeles ce s-a spus.

Ideea principală este simplă: autorităţile sârbe refuză să acorde românilor din Valea Timocului câteva drepturi fundamentale (consacrate prin tratate internaţionale) cum ar fi mass-media, şcoala şi biserică în limba română. Şi astfel procesul de asimilare merge mai departe în forţă.