Articole

Rusia a interzis comedia britanică ”Moartea lui Stalin”, act de cenzură sancționat de marele regizor Nikita Mihalkov. Dar de ce s-a întâmplat asta?

Citește mai mult

Nu este titlu capcană, chiar așa a fost. Zilele astea, internauții din Rusia dezbat cu furie povestea din rândurile următoare, scrisă de jurnalistul Serghei Parhomenko de la Echo Moskvî. Nu este o dezvăluire nouă, rezultatul vreunei investigații speciale. Nu. Este o re-povestire a unei întâmplări cunoscute foarte bine, documentate, nu există nici un fel de negare a faptelor de mai jos.

Citește mai mult

Un articol de pe un blog rusesc: începuturile cuceririi capitalelor europene de armata rusă (aici). Berlinul ocupă primul loc pe listă: în 1760 a fost ocupat pentru prima oară de o armată rusă condusă de generalul Cernișov.

Citește mai mult

În introducerea la jurnalul comunistului bulgar Gheorghi Dimitrov* am găsit o referinţă tulburătoare. Ana Pauker decidea cine dintre studentele românce la Komintern putea sau nu să avorteze. Nu există detalii suplimentare, dar Dimitrov, în calitatea lui de şef al Kominternului în anii celui de-al Doilea Război Mondial cu siguranţă ştia destule astfel de detalii murdare.

Chestiunea mi se pare pur şi simplu monstruoasă. Ana Pauker deţinea o putere fabuloasă asupra femeilor din România care se alăturaseră Kominternului. Monstruos mi se pare modul în care aceste femei erau lipsite de puterea de decizie asupra propriului corp, chestie care se apropie de dezumanizare. Poate una dintre aceste femei îşi dorea copilul – însă Ana Pauker putea să curme viaţa acelui copil – iar cea mai mică ezitare din partea împricinatei arunca umbra îndoielii asupra ataşamentului ei faţă de Partid. Sau Ana Pauker putea decide că o altă studentă nu putea să avorteze, iar pe viitor copilul putea deveni dovada „descompunerii morale” – expresie sinonimă în jargonul comunist cu promiscuitatea. O chestie ciudată: cu voie de la Lenin comuniştii propovăduiau libertinajul sexual, însă în vremea lui Stalin „descompunerea morală” devenise o acuzaţie care putea aduce excluderea din partid şi chiar o condamnarea. „Descompunerea morală” era una dintre cele mai facile acuzaţii printre kominterniştii atinşi de fervoarea promiscuităţii.

În literatura recentă Ana Pauker este recuperată uşor-uşor, prezentată ca o victimă a primitivului Gheorghe Gheorghiu Dej, iar nu ca o monstruozitate a Kominternului, aşa cum bine a fost surprinsă pe coperta revistei Time.

ana-pauker-time

* The Diary of Georgi Dimitrov 1933-1949, Yale University Press, 2003

british-pathe

Un filmuleţ difuzat la Londra în 1944 prezintă un caz clasic de propagandă. În acei ani lipsiţi de televiziune ştirile filmate erau difuzate în cinematografe, iar British Pathe a vârât în minţile englezilor propaganda sovietică. Filmuleţul de mai jos l-am găsit în arhiva British Pathe de pe youtube.com

De la bun început ni se spune limpede că râul Prut este graniţa dintre Rusia şi România. Apoi că imaginile au fost furnizate de Moscova – cel mai probabil şi textul citit de crainicul britanic tot în laboratoarele de la Moscova a fost scris. Dacă graniţa dintre Rusia şi România este pe râul Prut dispare orice fel de discuţie referitoare la Basarabia. Ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă este redată în câteva vorbe, după care vedem imagini din oraşele Siret şi Botoşani – localităţi părăsite de civili. Iar mai apoi crainicul britanic ne mai spune că românii au început să se întoarcă la casele lor după ce au aflat că ruşii nu vor să le răpească pământurile. Doar că furăciunea fusese deja făcută!

Mesaje simple: graniţa dintre România şi Rusia pe râul Prut, armata sovietică este una puternică şi modernă, România a părăsit alianţa cu Germania, Uniunea Sovietică nu are intenţia să ocupe părţi din România. Şi publicul britanic s-a liniştit.

viktor-orban-vladimir-putin

Deoarece nu are nici o altă opţiune pentru a-şi păstra o politică externă proprie. Din punct de vedere militar Ungaria nu poate fi apărată: o câmpie traversată de un fluviu cu o metropolă în mijloc, toate obstacolele naturale din jurul aceste câmpii fiind controlate de statele vecine. Din punct de vedere economic un stat agrar şi furnizor de servicii, precum toate celelalte din jurul său – deşi mult mai bine organizat. Cu o populaţie de 9 milioane de locuitori, fără o politică externă agresivă Ungaria ar cădea în clasa statelor europene de genul Slovaciei şi Sloveniei. Un satelit la periferia imediată a puterii germane. Dacă Ungaria s-ar conforma politicilor externe comune ale Uniunii Europene ar deveni un furnizor de forţă de muncă şi nimic mai mult.

Ungaria are nevoie de conflict, are nevoie să iasă în evidenţă. Slăbiciunile enumerate mai înainte sunt compensate de câteva instrumente puse pe picioare imediat după Tratatul de la Trianon: o propagandă bine articulată şi o reţea globală de lobby şi influenţă mediatică. Principala temă de bătaie: drepturile minorităţilor naţionale din bazinul dunăreano-carpatic. Principala strategie: găsirea unui aliat puternic care să-i promită orice formă de anulare a Tratatului de la Trianon. În anii ’90 au fost marile state europene şi Statele Unite – însă stabilizarea centrului european prin Uniunea Europeană nu i-a satisfăcut Ungariei principala cerere, modificarea condiţiilor Tratatului de la Trianon.

De aproape 100 de ani, Ungaria nu şi-a modificat obiectivele şi mijloacele politicii externe – însă nici nu are cum să găsească soluţii noi. Acest blocaj s-a transformat într-un fel de psihoză generalizată la nivelul societăţii – de aici apare şi solidaritatea populaţiei faţă de Viktor Orban şi extremiştii de la JOBBIK. Pe de o parte Viktor Orban ar trebui inventat dacă nu ar exista – pentru că el este singurul obstacol în calea JOBBIK, fără Viktor Orban extremiştii ar lua cu uşurinţă puterea la Budapesta. În acelaşi timp Viktor Orban a studiat foarte bine tratatele europene şi ştie exact până unde poate întinde coarda fără să o rupă. Cam aşa a apărut alianţa Ungariei cu Rusia. Budapesta şi-a găsit noul protector de la care să ceară revizuirile dorite.

Am zis să profit de liberalizarea fotografiilor pe Getty Images şi am selectat aici câteva imagini cu soldaţii ruşi din Crimeea.

Armata Rosie în Bucuresti

Se vorbeşte mult despre un presupus anti-rusism românesc. O formulare greşită: a fi anti-rus înseamnă să respingi iraţional tot ce provine din Rusia. Ori românii se împacă foarte bine cu foarte multe chestii venite din Rusia, de la literatură la gazele naturale. Dacă ruşii ar face maşini bune şi ieftine, atunci românii ar cumpăra maşini ruseşti fără nici o problemă.

Românii nu au o problemă cu „ruşii” – ci mai degrabă cu statul rus şi cu pretenţia guvernanţilor de la Moscova de a impune o anumită orientare pentru politica românească. Iar evenimentele din ultimii 300 de ani îndeamnă pe orice om care a studiat cât de cât istoria să fie oarecum precaut în relaţiile cu statul rus. Dar să vedem lista războaielor în care ruşii au ocupat teritoriile locuite de români:

1735-1739 – Război ruso-turc, Moldova ocupată şi silită să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1769-1774 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti (Bucovina anexată de Imperiul Austriac);

1787-1792 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti;

1806-1812 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti, în 1812 Basarabia anexată la Imperiul Rus;

1828-1829 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; Regulamentele Organice şi încercare de a introduce principatele române în subordinea Imperiului Rus;

1853-1856 – Război ruso-turc, Moldova şi Ţara Românească ocupate şi silite să contribuie la întreţinerea trupelor ruseşti; la sfârşitul războiului cu sprijinul Franţei se reuşeşte unirea principatelor române;

1877-1878 – Război ruso-turc; România participă alături de Rusia în calitate de aliat; la sfârşitul războiului România este deposedată de teritoriul Bugeacului şi ameninţată cu ocupaţia militară;

1916-1918 – Primul Război Mondial, România aliată cu Rusia, după Revoluţia bolşevică Cristian Rakovski sprijinit de trupe ruse bolşevizate încearcă o lovitură de stat la Iaşi, este arestat şi militarii ruşi bolşevizaţi sunt trimişi acasă; Lenin confiscă Tezaurul României depus spre păstrare la Moscova; Basarabia se uneşte cu România;

1940 – Rusia sovietică ameninţă cu războiul dacă nu îi va fi cedată Basarabia; provincia este ocupată de trupele sovietice la pachet cu nordul Bucovinei;

1941 – România participă alături de Germania nazistă la invadarea Rusiei sovietice pentru recuperarea Basarabiei, deşi nu a existat un tratat de alianţă ci doar o înţelegere verbală între Hitler şi mareşalul Antonescu, trupele române participă la luptele de dincolo de Nistru;

1944 – România este ocupată de facto de trupele sovietice, întoarce armele şi participă alături de Aliaţi la luptele împotriva Germaniei naziste;

1947 – Începe procesul de comunizare a României, trupele sovietice rămân până în 1958; economia României este exploatată prin intermediul Sovromurilor;

Oricum ar fi răsucite evenimentele istorice cam asta este esenţa lor. Vreme de două secole, cam o dată în timpul fiecărei generaţii trupele ruse au ocupat ţările române. Şi după astfel de experienţe este absolut natural să te întrebi când vezi soldaţi ruşi: cam ce vor ei, cine i-a trimis, de ce şi cât au de gând să rămână?

 

Istoricii ruşi care au apărut în documentarul TVR despre Tezaurul României de la Moscova au spus lucrurilor pe nume: România nu va primi nici un gram de aur din cele 93,4 tone rămase în Rusia. Povestea pe larg a aurului românesc ajuns la Moscova o găsiţi pe larg aici, eu mă voi referi la cele spuse de istoricii ruşi care au apărut într-un documentar realizat pe acest subiect pentru TVR de Marian Voicu (aici vorbesc despre partea a doua a filmului, ce cred despre prima parte am scris aici).

O primă observaţie: istoricii ruşi au preferat să se menţină în termeni generali şi majoritatea lor au avut poziţii de bun simţ (Aleksandr Stikalin, Vladimir Bruter, Serghei Golubitsky, Aleksandr Konovalov). Viktors Iscenko – cel mai probabil din cauza calităţii sale de secretar al Comisiei mixte de istorici create în 2003 pentru rezolvarea disputelor istorice româno-ruse – a vorbit mai puţin ca istoric şi mai mult ca funcţionar al Federaţiei Ruse.

Câteva cuvinte despre Comisia mixtă înfiinţată în 2003. De prin 2007 nu s-a mai întrunit şi deşi Titus Corlăţean spunea că această comisie îşi va relua activitatea, Viktor Iscenko nu prea pare de acord, spune că 2 membri din partea rusă au murit, alţi doi sunt foarte bolnavi şi în prezent în Rusia oricum nu prea există istorici care să se priceapă la istoria României. Oricum, Comisia asta nu aducea aurul românesc de la Moscova, cel mult ar fi stabilit ce s-a întâmplat cu el.

Niet aur!

Istoricul Aleksandr Konovalov a spus lucrurilor pe nume: nu-şi imaginează în condiţiile actuale sau cele ale viitorului apropriat că Rusia va înapoia ceva României. Omul are dreptate, după aproape 100 de ani de negări ar fi şi culmea ca un preşedinte rus să vină şi să zică: „Dragi români! Am găsit în arhive documentele care dovedesc ce s-a întâmplat cu aurul românesc: Lenin l-a cheltuit! Deci vă suntem datori 93,4 tone de aur, vagonul cu acest aur porneşte în 24 de ore de la Moscova. Ne cerem scuze!”

Poziţia oficială a actualului Guvern de la Moscova referitor la tezaur o găsiţi aici. Viktor Iscenko ne-a spus în documentarul TVR că ei istoricii ruşi au muncit de s-au spetit prin arhive, dar nu au găsit nici un document care să se refere la aurul românesc. Poate ar fi trebuit să-l întrebe pe ambasadorul Ion Bistreanu care a dat de urma unor documente ce dovedesc că Lenin ştia în detaliu ce s-a întâmplat cu aurului românesc (detalii aici), iar dacă se grăbeau l-ar fi putut întreba pe regretatul Florin Constantiniu care şi el a identificat câteva documente. Nu ştiu dacă să-l cred pe cuvânt pe Iscenko în chestiunea asta, dar mă irită când spune că pentru români tezaurul de la Moscova este o chestiune politică folosită în campanii electorale şi dezbateri interne, în timp ce pentru ruşi reprezintă o poveste istorică.

Ape tulburi

Altă chestiune: aurul românesc din 1918 este pus în legătură directă cu participarea României alături de Germania la invazia URSS. Iscenko o învârte după cireş: ar fi existat o înţelegere verbală între Ceauşescu şi Brejnev – nu vă dăm aurul, dar nu vă cerem despăgubiri de război. La fel, Serghei Golubitsky spune că la Moscova nelămurirea stă cam aşa: am oprit aurul din 1918 drept despăgubiri pentru invazia din 1941, ce mai vreţi?

Ce să mai vrem? România a plătit despăgubiri din plin începând cu septembrie 1944 până în 1956, la desfiinţarea sovromurilor. Dar va fi necesară o nouă comisie pentru a se vedea dacă România a plătit îndeajuns, dacă nu cumva nu au fost returnate şinele de tramvai şi scaunele de la Opera din Odessa (sic!) şi cred că tot noi vom fi scoşi datori. Până la urmă tot acolo ajungem: românii au fost fascişti!

Mai sunt de expulzat din spaţiul public câteva idei toxice (ameţeala cu o firmă germană care ar fi propus în 2004 recuperarea tezaurului de la Moscova, plus noua teză a lui Radu Golban conform căreia aurul românesc din 1918 trebuie căutat la Berlin şi nu la Moscova, voi scrie cât de curând despre aceste subiecte). Nu avem altceva de făcut decât să nu renunţăm la a spune limpede: în 1917 România a dat aliatei sale Rusia 93,4 tone de aur şi nu le-a primit nici până în ziua de azi. Şi ar fi bine ca documentarul realizat de Marian Voicu să ajungă online pe TVR+, deocamdată nu este.

 

Sigiliul Moscovei pe procesul-verbal de predare primire al tezaurului României

Sigiliul Moscovei pe procesul-verbal de predare primire al tezaurului României

Eu îi înţeleg pe ruşi că le vine greu să recunoască furtul aurului românesc din 1918, dar minciuna flagrantă îmi este foarte greu s-o pricep. Am urmărit părerile unor istorici ruşi în prima parte a documentarului “Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de 100 de ani“ realizat de Marian Voicu. Care păreri m-au scos din sărite.

Viktor Iscenko (secretarul Comisiei mixte româno-ruse pentru probleme istorice) spune cu o seninătate dezarmantă că există câteva “dovezi colaterale” că o parte din banii româneşti depuşi la Moscova ar fi fost folosiţi pentru finanţarea unei revoluţii bolşevice în România. Dar este vorba de dovezi colaterale, dovezi directe nu există. Acum, una din două: ori Viktor Iscenko nu prea este la curent cu ce se publică în Rusia despre relaţiile istorice româno-ruse (şi atunci nu prea are ce căuta în Comisia mixtă), ori minte cu neruşinare. Să vă explic.

În anul 2006 a apărut la Moscova volumul Protokolî zasedanii Soveta Norodnîh Kommisarov RSFSR, noiabr 1917-mart 1918 (Protocoalele şedinţelor Consiliului Comisarilor Poporului, noiembrie 1917-martie 1918) care cuprinde documente selectate de istorici ruşi din arhive ruseşti. În această carte regretatul istoric Florin Constantiniu a identificat în Protocolul şedinţei din 15 ianuarie 1918 a Consiliului Comisarilor Poporului o anexă, intitulată „Către Consiliul Comisarilor Poporului. Raportul Comisiei pentru lichidarea contrarevoluţiei române”. În care anexă se spune aşa, printre altele:

Să se aloce Colegiului Superior – pentru necesităţile enumerate mai sus, din fondurile Consiliului Comisarilor Poporului – cinci milioane de ruble.

Acelaşi document poartă rezoluţia personală a lui Lenin:

Să se ia cele cinci milioane din banii româneşti confiscaţi la Moscova. Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, V. Ulianov (Lenin)

La pagina 218 a volumului de documente amintit mai sus apare o altă anexă:

Către Departamentul Trezoreriei de Stat, lui Dimitrie Petrovici Bogolepov. Stimate tovarăşe, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât, în şedinţa sa din 15 ianuarie, să aloce cinci milioane de ruble din fondurile Trezoreriei de Stat pentru Colegiul Superior Român în problemele româneşti şi basarabene. Comunicându-vă această hotărâre a Consiliului, vă rugăm să luaţi măsuri urgente pentru realizarea, cât mai rapidă, a acestei alocări, ţinând seama [de faptul] că un milion este de dorit să fie dat în bancnote româneşti.

Vorba lui Viktor Iscenko: nu există dovezi directe că bolşevicii au cheltuit banii României! Doar dovezi colaterale! Aproape că mă umflă râsul: îmi amintesc de seninătatea cu care Putin le spunea ziariştilor că prin Crimeea umblă nişte ciudaţi înarmaţi cu arme ruseşti şi îmbrăcaţi cu uniforme ruseşti, dar nu sunt soldaţi ruşi, uniforme precum acelea se găsesc la orice magazin.

Joi seară de la orele 21:10 la TVR 1 urmează a doua parte a documentarului despre istoria aurului românesc furat de bolşevici.