Articole

Nu este titlu capcană, chiar așa a fost. Zilele astea, internauții din Rusia dezbat cu furie povestea din rândurile următoare, scrisă de jurnalistul Serghei Parhomenko de la Echo Moskvî. Nu este o dezvăluire nouă, rezultatul vreunei investigații speciale. Nu. Este o re-povestire a unei întâmplări cunoscute foarte bine, documentate, nu există nici un fel de negare a faptelor de mai jos.

Citește mai mult

În introducerea la jurnalul comunistului bulgar Gheorghi Dimitrov* am găsit o referinţă tulburătoare. Ana Pauker decidea cine dintre studentele românce la Komintern putea sau nu să avorteze. Nu există detalii suplimentare, dar Dimitrov, în calitatea lui de şef al Kominternului în anii celui de-al Doilea Război Mondial cu siguranţă ştia destule astfel de detalii murdare.

Chestiunea mi se pare pur şi simplu monstruoasă. Ana Pauker deţinea o putere fabuloasă asupra femeilor din România care se alăturaseră Kominternului. Monstruos mi se pare modul în care aceste femei erau lipsite de puterea de decizie asupra propriului corp, chestie care se apropie de dezumanizare. Poate una dintre aceste femei îşi dorea copilul – însă Ana Pauker putea să curme viaţa acelui copil – iar cea mai mică ezitare din partea împricinatei arunca umbra îndoielii asupra ataşamentului ei faţă de Partid. Sau Ana Pauker putea decide că o altă studentă nu putea să avorteze, iar pe viitor copilul putea deveni dovada „descompunerii morale” – expresie sinonimă în jargonul comunist cu promiscuitatea. O chestie ciudată: cu voie de la Lenin comuniştii propovăduiau libertinajul sexual, însă în vremea lui Stalin „descompunerea morală” devenise o acuzaţie care putea aduce excluderea din partid şi chiar o condamnarea. „Descompunerea morală” era una dintre cele mai facile acuzaţii printre kominterniştii atinşi de fervoarea promiscuităţii.

În literatura recentă Ana Pauker este recuperată uşor-uşor, prezentată ca o victimă a primitivului Gheorghe Gheorghiu Dej, iar nu ca o monstruozitate a Kominternului, aşa cum bine a fost surprinsă pe coperta revistei Time.

ana-pauker-time

* The Diary of Georgi Dimitrov 1933-1949, Yale University Press, 2003

AK-47

Legenda ne spune că sergentul tanchist Mihail Kalaşnikov, aflat rănit în spital, s-a gândit să inventeze o armă mai bună împotriva invadatorului hitlerist. Şi aşa a apărut AKM-ul sau automatul Kalaşnikov, poveste clasică de propagandă sovietică.

Orice inginer ştie că proiectarea unui mecanism precum cel pentru o armă automată este o problemă extrem de complicată. Dincolo de dificultăţile mecanice, contează enorm masa fiecărei piese, densitatea şi rezistenţa metalelor folosite, trebuie calculate extrem de precis tensiunile arcurilor şi nu în ultimul rând arma trebuie să poată fi fabricată cât mai repede şi cât mai ieftin dacă vrei să o produci în milioane de exemplare.

Apoi multă vreme a existat dilema: ce vine mai întâi? Glonţul sau arma? După Primul Război Mondial, ani de-a rândul mai mulţi ingineri mult mai bine pregătiţi decât Mihail Kalaşnikov s-au străduit să creeze o armă automată care să folosească acelaşi cartuş folosit pentru mitraliere şi puştile cu repetiţie. Pistoalele mitralieră folosesc cartuşul de 9 mm, cartuş de pistol (de aici şi denumirea!) care este eficace pe distanţe scurte, însă militarii îşi doreau o armă automată eficace pe distanţe lungi şi care să fie mult mai mobilă decât mitralierele Maxim, Vickers sau Schwarzlose care cântăreau câte 20 de kg.

După câteva experienţe eşuate (Chauchat-ul francez şi Fedorov-ul rusesc) au început să apară arme automate funcţionale: BAR de concepţie americană, Lewis englezească, ZB vz. 26 a cehilor (copiată sub denumirea de Bren în Marea Britanie). Denumite în engleză „light machine gun”, în română puşti mitralieră, toate aceste arme aveau câteva dezavantaje majore: erau foarte grele (între 9 şi 13 kg) şi practic imposibil de folosit la foc automat fără bipodul ataşat (reculul produs de cartuşele de mitralieră era mult prea puternic). Unele din aceste arme au dispărut, altele au fost folosite din plin în al Doilea Război Mondial. Ultima armă care să meargă pe ideea folosirii unui cartuş normal la foc automat a fost FG 42-ul german – care a fost şi cel mai bine alcătuit model, cu o greutate de doar 4,5 kg. Însă costurile ridicate de producţie, alături de faptul că arma era dificil de mânuit din cauza încărcătorului dispus lateral au făcut ca aceasta să fie produsă în doar câteva mii de exemplare.

O altă idee contemplată din perioada interbelică a fost crearea unei puşti semiautomate care să folosească muniţia normală, la care însă se renunţa la capacitatea de foc automat. Era evident avantajul unei puşti semi-automate faţă de o puşcă cu repetiţie la care reîncărcarea se făcea manual prin manevrarea închizătorului, chiar şi fără posibilitatea focului automat. Au existat câteva modele funcţionale ale unor astfel de arme înainte şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (SVT-40 în Uniunea Sovietică ar fi trebuit să se afle în dotarea tuturor soldaţilor, izbucnirea conflictului i-a prins în plin proces de schimbare; germanii au încercat un proiect propriu eşuat cu Gewehr-41 după care s-au mulţumit să copieze mecanismul SVT-40 în Gewehr-43). Singura astfel de armă de acest tip care a avut succes a fost puşca M1 Garand aflată în dotarea armatei americane.

Însă a rămas dorinţa unei arme individuale capabile de foc automat care să păstreze eficacitatea unui cartuş de 7-8 mm pe distanţe lungi. Soluţia a fost găsită în paralel de germani şi sovietici: cartuşul intermediar. Ideea e simplă – reducerea cantităţii de pulbere şi a cartuşului pentru a putea fi controlat focul automat. Aşa a apărut cartuşul german 7,92x33mm Kurz şi perechea sa sovietică 7,62×39 mm (există o discuţie dacă nu cumva sovieticii au copiat cartuşul german). Pentru cartuşul 7,92x33mm, proiectanţii germani conduşi de Hugo Schmeisser au creat între 1942-1943 arma denumită StG-44 (Sturmgewehr – puşcă de asalt). Deşi la exterior este extrem de asemănătoare cu Kalaşnikovul sovietic, mecanismul interior este diferit. Soldaţii germani au îndrăgit imediat noua armă: le oferea aceeaşi putere de foc ca a pistoalelor mitralieră sovietice, vestitele PPSh-uri, doar că la distanţe mult mai mari, de 200-300 de metri.

Mihail Kalaşnikov şi-a definitivat proiectul armei ce avea să devină vestita AK-47 (mai apoi AKM) în anul 1946. Trebuie spus că l-a avut coleg pe inventatorul StG-44, Hugo Schmeisser, detaşat mai mult sau mai puţin voit în Uniunea Sovietică (bineînţeles, Mihail Kalaşnikov a negat că ar fi copiat ceva de la Schmeisser). O simplă privire asupra AK-47 lămureşte originea sa: mecanismul de înzăvorâre şi cel al trăgaciului sunt indentice cu cele ale puştii americane M1-Garand, tubul şi pistonul de gaze, alături de forma exterioară sunt preluate de la StG-44. Orice s-ar spune, îmi vine greu să cred că un sergent sovietic fără studii universitare ar fi putut inventa singur o armă atât de complexă precum AK-47.

„Fenomenul Piteşti” şi procesele de reeducare din închisorile României comuniste sunt prea puţin cunoscute. Monstruozitatea acestor fapte ar trebui expusă în public mult mai des, cu mult mai multă insistenţă. Şi mai ales ar trebui prezentaţi cu nume şi prenume autorii şi mai ales cei care au pus la cale torturile destinate nu smulgerii unor mărturisiri sau delaţiuni, ci pentru modificarea personalităţii altor oameni. Din păcate sunt puţini istorici care se ocupă de aşa ceva, iar expunerea lor la spaţiul public este minimă.

De curând a apărut la editura Vicovia volumul „Documentele reeducării” coordonat de Mircea Stănescu, o colecţie de documente selectate din dosarele deţinute de CNSAS. Cartea vine în completarea unor colecţii de documente şi analize publicate anterior şi în acelaşi timp este primul volum dintr-o nouă serie. Cuprinde în mare parte declaraţii ale deţinuţilor angrenaţi în procesul reeducării şi ale temnicerilor lor.

coperta Documentele reeducarii, Mircea Stanescu

Pentru cei care nu cunosc mecanismele reeducării din închisorile comuniste îmi permit o scurtă prezentare. Sub coordonarea unor ofiţeri de Securitate detaşaţi special în penitenciare o serie de deţinuţi legionari şi-au declarat ataşamentul faţă de valorile şi idealurile comuniste, iar apoi s-au apucat să-i convingă şi pe ceilalţi deţinuţi să facă acelaşi lucru. Convingerea era făcută prin torturi şi umilinţe, 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Detaliile schingiuirilor ating delirul, însă totul se desfăşura după un program care avea ca scop destructurarea personalităţii deţinuţilor intraţi în acest malaxor. Reeducaţii deveneau reeducatori şi procesul se răspândea dintr-o puşcărie în alta. (detalii aici)

Primii români care s-au confruntat cu acest proces al reeducării au fost prizonierii români ajunşi în lagărele din Uniunea Sovietică. Volumul de documente prezentat aici conţine multe documente care atestă activitatea Anei Pauker în acest proces de reeducare, pedepsele aplicate prizonierilor consideraţi fascişti, avantajele de care beneficiau cei care s-au supus reeducării. A existat chiar şi un ziar al prizonierilor români din Uniunea Sovietică, „Cuvântul liber”, au fost organizate congrese şi nenumărate interviuri pentru aprecierea fidelităţii reeducaţilor. Cei care au intrat în acest mecanism au fost înrolaţi în divizia „Tudor Vladimirescu”, comandată de colonelul Cambrea (unchiul lui Sergiu Nicolaescu, stilizat de acesta sub forma unui comisar incoruptibil!).

Reeducarea prizonierilor români în Uniunea Sovietică

Reeducarea prizonierilor români în Uniunea Sovietică

În România, imediat după instalarea regimului comunist, programul de reeducare a fost aplicat la un alt nivel şi cu alte mijloace: dispăruse alianţa cu statele occidentale, Crucea Roşie nu avea ce căuta în puşcăriile comuniste – orice fel de monstruozitate devenea posibilă. Pe mine m-a fascinat dintotdeauna Eugen Ţurcanu, deţinutul care a coordonat faza cea mai dură a reeducării desfăşurată la închisoarea din Piteşti. Fotografia de mai jos a lui Eugen Ţurcanu, făcută după arestarea sa din 1948. Un tânăr normal, care a nenorocit sute de alţi tineri şi a sfârşit împuşcat de cei care i-au poruncit să-şi tortureze colegii de suferinţă.

Eugen Ţurcanu

Eugen Ţurcanu

Cartea „Documentele reeducării” poate fi comandată pe pagina editurii Vicovia.

Situl rus waralbum.ru prezintă o colecţie impresionantă de imagini din Al Doilea Război Mondial, majoritatea lor reprezentând punctul de vedere sovietic asupra conflictului. Din această colecţie fac parte şi foarte multe imagini cu soldaţi români, cele mai multe provenind din surse sovietice. Le-am ordonat cronologic mai jos, cele mai impresionante pentru mine au fost cele din anul 1940, de la momentul anexării Basarabiei la Uniunea Sovietică.

Bineînţeles, sovieticii nu-l puteau lăsa deoparte pe regele Mihai, atât alături de mareşalul Ion Antonescu, cât şi alături de un mareşal sovietic cu ordinul Pobeda în piept.

Începem să aflăm adevărul despre cele întâmplate cu prizonierii români din Uniunea Sovietică din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Laurenţiu Constantiniu, Ilie Schipor, Vitalie Văratec, Vladimir Ivanovici Korotaev şi Vladimir Nikolaevici Kuzelenkov au editat volumul de documente „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956”, Monitorul Oficial 2013. Cartea a fost lansată de Ministerul Afacerilor Externe (detalii aici) şi nu pot să vă spun unde se găseşte de cumpărat. Am ales câteva detalii din acest volum.

Arhivele sovietice ne spun că au fost înregistraţi pe tot parcursul războiului 187.367 prizonieri români dintre care 132.755 au fost eliberaţi, iar 54.602 au decedat (o rată a mortalităţii de 29,1%). Aceleaşi arhive, în documente diferite, susţin că între anii 1941-1945 trupele sovietice au capturat 236.420 militari români. Diferenţa de 49.053 persoane poate fi explicată prin sistemul defectuos de înregistrare a prizonierilor practicat de sovietici, dar şi prin faptul că prizonierii erau înregistraţi abia la sosirea lor în lagăre – iar mulţi din ei mureau pe drum. Pe de altă parte, arhivele militare româneşti au înregistrat cifra de 367.976 militari dispăruţi (alături de 92.620 morţi şi 333.966 răniţi). De exemplu, în lagărul 165 de la Taliţî regiunea Ivanovo au fost trimişi între 23 decembrie 1942 şi 20 ianuarie 1943 un număr de 8.759 militari români, dintre care 2.259 au murit pe drum.

Cât despre condiţiile de viaţă din lagărele de prizonieri să-i dăm cuvântul soldatului sovietic Fiodor Ilici Socikov din corpul de pază al lagărului nr. 93 de la Tiumen:

Am observat că prizonierul de război Eftilei Cauneac a strâns ceva iarbă crescută pe marginea plutei şi a început s-o mănânce. L-am avertizat cu voce tare de pe mal să nu mănânce iarbă, dar el a continuat în pofida interdicţiei mele categorice. I-am ordonat să revină pe mal şi, în momentul când a ajuns la mal am observat că din gură îi curgeau spume, era cuprins de o moleşeală totală, iar apoi au început convulsiile. În această stare a fost trimis la serviciul sanitar pentru a i se acorda asistenţă medicală.

Între 18 septembrie şi 21 octombrie 1943 un număr de 13 prizonieri români din lagărul 93 de la Tiumen au consumat plante sălbatice, 8 dintre ei au murit intoxicaţi, 5 au fost salvaţi. Bineînţeles că de foame au mâncat cicuta virosa (o muşcătură din rădăcina acestei plante ucide un om într-o oră) nu doar ca să le facă în ciudă gardienilor sovietici.

Principala problemă a relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova este moştenirea otrăvită a Cominternului. În gândirea politicii externe ruse încă domină idei şi scheme cominterniste – una dintre ele fiind aşa numita limbă „moldovenească”. Joi 5 decembrie 2013, Curtea Constituţională a Republicii Moldova sub preşedinţia lui Alexandru Tănase (alături de Aurel Băieşu, Igor Dolea, Tudor Panţâru, Victor Popa, Petru Railean) a emis o hotărâre în care afirmă că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, aşa cum este prevăzut în Declaraţia de Independenţă, nu „limbă moldovenească” cum este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova (detalii aici).

Dezbaterea în jurul acestei probleme este una gigantică. S-au scris sute (poate mii?) de cărţi şi se va mai scrie încă pe atâta. Însă există foarte multe confuzii – în mare parte voite – în toată această dezbatere.

Confuzia fundamentală se referă la diferenţa dintre cetăţenie (apartenenţă la un stat) şi identitate etnică (identitate regională). Raţionamentul moldovenist este simplu: există statul Republica Moldova – deci există cetăţeni moldoveni – deci moldovenii vorbesc moldoveneşte; sau invers: există limbă moldovenească – deci există popor moldovenesc – deci există stat moldovean. Sau orice combinaţie doriţi. În ciorba asta se aruncă şi argumentul istoric – statul Moldovei din perioada medievală – şi se poate broda la infinit asupra acestei teze. Concluzia: moldovenii sunt diferiţi de români. Până când ne întâlnim cu lingvistica şi începem să avem probleme în a diferenţia ştiinţific limba română de limba moldovenească (dar politrucii de rit cominternist nu se împiedică foarte tare de argumentele ştiinţifice, pe unele le ocolesc, pe altele le ignoră, ce rămâne deformează).

În primul rând trebuie spus că toată dezbaterea asupra chestiunii identitare este uşor lipsită de instrumente limpezi. Eu unul nu cred că este valabilă teza dominantă în acest moment „în evul mediu nu conta identitatea naţională, în evul mediu contau diferenţele sociale”. Am dat aici un exemplu care contrazice această teză, există multe alte exemple de acelaşi tip – dar sunt trecute cu vederea de dragul unui raţionament corect din punct de vedere politic.

Revenind la oile noastre: în evul mediu, în cazul statului Moldova exista o identitate cetăţenească (de apartenenţă la stat) moldovenească, în paralel cu o identitate etnică şi lingvistică românească. În caz de război moldovenii erau duşmani cu valahii (uneori), însă ştiau că vorbesc aceeaşi limbă cu valahii din Ţara Românească şi cu cei din Transilvania. În mediul online găsiţi aici o colecţie de documente şi cărţi extrem de bine făcută care dovedeşte cât se poate de limpede diferenţele enunţate mai sus.

Nici după ocuparea Basarabiei în 1812 nu a fost creată o diferenţă identitară între români şi moldoveni. Iată ce spuneau ruşii:

Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă. Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor! (“Despre situaţia învăţământului în Principatele Moldovei şi Valahiei” în Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7). Sursa

Tot aici găsiţi multe alte exemple din autori ruşi care constatau relaxaţi că românii şi moldovenii sunt acelaşi popor, vorbitori ai aceleiaşi limbi.

Situaţia s-a schimbat brusc în 1924 când într-un memoriu către Comitetul Central al Partidului Comunist Rus se afirma aşa:

Republica Moldovenească (Transnistreană) va putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă faţă de Finlanda. Ea va focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi va crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale Nistrului va servi URSS drept breşă strategică faţă de Balcani prin Dobrogea şi faţă de Europa Centrală prin Bucovina şi Galiţia, pe care URSS le va putea folosi drept cap de pod în scopuri politice şi militare.

(Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile moldovenismului, Editura CIVITAS, Chişinău, 2009, p. 93)

Asta a fost raţiunea înfiinţării în 1924 a Republicii Moldoveneşti Transnistrene. Apoi a urmat o dezbatere scurtă şi extrem de dură între comuniştii români (care susţineau ideea sprijinirii unei culturi şi limbi româneşti în nou creata republică) şi comuniştii ucraineni (care au venit cu ideea fabricării unei identităţi moldoveneşti, bazată pe o limbă moldovenească separată de limba română). Şi aşa a început experimentul cu limba moldovenească.

Nu ştiu ce efecte va avea hotărârea Curţii Constituţionale de la Chişinău care repune în drepturi limba română. Vor apărea nenumărate reacţii adverse, se va produce o polarizare în spaţiul public de la Chişinău. Cred că în dezbaterea ce va urma ar trebui ca blogul Tipărituri româneşti să devină un site cu domeniu propriu, eventual şi cu o variantă în limba rusă.

Pentru că participarea României în al Doilea Război Mondial nu mai avea un obiectiv clar care să poată fi atins şi care să fie folositor ţării.

plecaciunea-regelui-Mihai-in-fata-sovieticilor

Clausewitz a spus că „Războiul este un act de forţă destinat silirii inamicului să se supună voinţei noastre” şi „Războiul este doar continuarea politicii prin alte mijloace”. Definiţia completă a războiului dată de Clausewitz (valabilă pentru al Doilea Război Mondial, condiţiile au fost schimbate după apariţia armelor atomice) sună aşa: „Războiul este o trinitate fascinantă – compusă din violenţă primară, ură şi duşmănie, care trebuie văzute ca o forţă naturală oarbă, jocul norocului şi probabilităţii în cadrul căruia spiritul creativ este liber să se manifeste şi elementul de subordonare, războiul fiind un instrument al politicii, ceea ce îl supune raţiunii”. Război egal violenţă oarbă plus noroc, probabilitate şi creativitate plus politică şi raţiune. Discuţia asupra acestei ecuaţii se întinde pe mii de pagini de câteva sute de ani.

Obiective raţionale şi obiective iraţionale

Multă vreme obiectivele lui Hitler în politica europeană au fost considerate raţionale de oponenţii săi. Anexarea Austriei, acordul pentru anexarea teritoriilor locuite de germani din Cehoslovacia au fost astfel de obiective ale lui Hitler văzute ca raţionale (cel puţin parţial) de către Franţa şi Marea Britanie, fiind justificate de principiul naţional: toţi germanii să trăiască într-o singură ţară. Ocuparea Cehoslovaciei pe 15 martie 1939 a fost momentul în care Franţa şi Marea Britanie au realizat că obiectivele lui Hitler sunt iraţionale şi că acesta intenţionează să supună întreaga Europă, pe căi paşnice (presiuni politice şi economice) sau militare.

Pe de altă parte, privind din perspectiva nazistă, obiectivele lui Hitler sunt „raţionale” conform logicii sale. După ocuparea Cehoslovaciei, Franţa şi Marea Britanie au garantat frontierele Poloniei. Conform logicii sale, Hitler s-a simţit înconjurat: şi-a asigurat spatele prin tratatul Ribbentrop-Molotov (şi a împărţit cu Stalin Europa de est), apoi a zdrobit Polonia. După care a scos rapid din joc armatele Franţei, Belgiei şi Olandei, i-a alungat pe britanici înapoi pe insula lor şi i-a supus unei campanii de bombardamente aeriene. Fiecare obiectiv militar al lui Hitler a fost „justificat” de acţiunile precedente şi în acelaşi timp a fost unul clar. Pentru fiecare atac pornit se ştia când şi cum va fi încheiat.

Nu este clar nici în ziua de azi de ce a luat Hitler decizia să atace Uniunea Sovietică. Planurile de invazie au fost făcute cu şase luni înainte de declanşarea operaţiunilor, însă motivul care l-a determinat pe Hitler să atace rămâne obscur. Dincolo de asta, obiectivele planului Barbarossa erau clare: cucerirea principalelor centre administrative şi economice. Întârzierea atacului şi mai apoi implicarea lui Hitler în conducerea operaţiunilor, respectiv modificarea iraţională a obiectivelor au făcut ca invadarea Uniunii Sovietice să eşueze.

Oricum, chiar dacă obiectivele planului Barbarossa ar fi fost atinse (distrugerea armatei sovietice şi ocuparea centrelor economice) pentru Hitler şi ai lui nu era foarte clar ce s-ar fi întâmplat după ieşirea din scenă a militarilor. Stalin ar fi avut resurse să se retragă dincolo de Urali unde putea să reziste, iar politicile ariene ale lui Hitler nu ar fi pacificat teritoriile ocupate. Prin atacarea Uniunii Sovietice, obiectivele militare ale lui Hitler devin neclare şi imposibil de atins.

(Nu am luat în calcul obiectivele politice şi militare ale Uniunii Sovietice, discuţia s-ar fi extins enorm).

Ce a dorit România

Obiectivul politicii externe româneşti în perioada interbelică a fost menţinerea şi garantarea graniţelor României Mari. Pentru asta au fost puse în mişcare mijloace diplomatice: diverse tratate de alianţă (mai mult sau mai puţin realiste) şi susţinerea Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU). Când garanţiile diplomatice au dispărut, au apărut calculele militarilor. Toate scenariile şi planurile Statului Major al Armatei Române dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial indicau că este imposibil de folosit războiul ca unealtă pentru atingerea obiectivului politic. Un atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică ar fi spulberat România în mai puţin de o săptămână. În plus, dotarea tehnică a armatei era la pământ.

Obiectivul a fost menţinut (păstrarea graniţelor) însă în locul garanţiilor franco-britanice s-a încercat obţinerea garanţiilor germane. Care garanţii germane au dus la pierderea Basarabiei, Transilvaniei de nord şi Cadrilaterului. Din acest moment obiectivul politic al României a devenit recuperarea teritoriilor pierdute. Iar pentru atingerea acestui obiectiv, mareşalul Ion Antonescu a mers pe mâna lui Hitler. Primul obiectiv (recuperarea Basarabiei) a fost atins prin participarea soldaţilor români la campania lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Traversarea Nistrului şi continuarea campaniei în restul Uniunii Sovietice a fost o acţiune militară fără obiectiv politic. Mareşalul Antonescu s-a apărat spunând că războiul se încheie cu distrugerea adversarului, de aceea a continuat să lupte şi dincolo de Nistru. Un caz simplu de inversare a subordonării: în loc ca războiul să se supună politicii, politica a devenit subordonata războiului. Din acest moment, obiectivele militare ale României (distrugerea Armatei Sovietice?!?) au devenit neclare şi imposibil de atins. Recuperarea Transilvaniei de nord de la Ungaria făcea parte din planurile secrete ale mareşalului Antonescu, însă Hitler amâna decizia după încheierea războiului.

Situaţia militară din august 1944

Harta operaţiilor de la începutul anului 1944 arăta limpede că România se afla pe lista de priorităţi a armatei sovietice. Pentru orice militar era clar că urma o ofensivă împotriva României: sovieticii ocupaseră zonele muntoase ale Bucovinei şi nordul Basarabiei. Ofensiva sovietică îşi stabilise punctul de plecare: de la nord la sud, de-a lungul văilor ce brăzdează Moldova.

April1944

În acest moment obiectivele politice ale lui Stalin ce trebuiau atinse pe calea armelor erau cât se poate de limpezi: pe 30 octombrie 1943 fusese semnată declaraţia de la Moscova, prin care SUA, Marea Britanie, China şi Uniunea Sovietică se angajau să continue operaţiunile militare împotriva forţelor Axei până la capitularea necondiţionată. În ceea ce priveşte România, Stalin îşi anunţase obiectivul încă din decembrie 1941, când îl anunţase pe ministrul britanic de Externe Anthony Eden că dorea revenirea la graniţele din 1940, respectiv să recapete Basarabia.

Sovieticii au încercat în decursul a două bătălii la începutul anului 1944 să controleze şoseaua Iaşi-Târgu Frumos-Paşcani (6-12 aprilie şi 2-7 mai). În ambele bătălii, tancurile sovietice au fost respinse de 3 divizii blindate germane de elită (Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer).

În acest moment, obiectivul politic al României s-a limpezit: ieşirea din război, iar obiectivul militar a devenit stabilirea liniei frontului pentru a se putea purta negocieri. Atât mareşalul Antonescu, cât şi cercurile din jurul regelui Mihai au deschis linii de discuţie cu britanicii şi sovieticii. Discuţiile nu au ajuns la niciun rezultat: respectând declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, României i se cerea capitularea necondiţionată, condiţie respinsă de Antonescu. Mareşalul spera că prin fixarea liniei frontului pe aliniamentul Focşani-Galaţi ar fi atins un obiectiv militar care să îi permită atingerea obiectivului politic (din nou, subordonarea politicii în faţa deciziilor militare).

Operaţiunea Iaşi-Chişinău

Pe 20 august 1944 sovieticii au declanşat operaţiunea Iaşi-Chişinău care avea ca obiectiv încercuirea trupelor române-germane din nordul Moldovei şi cucerirea liniei Focşani-Galaţi unde s-ar fi putut organiza o linie de apărare. Faza a doua a ofensivei sovietice prevedea ocuparea rafinăriilor de la Ploieşti şi a Bucureştiului.

Puţini ştiu că operaţiunea Iaşi-Chişinău a avut aceleaşi dimensiuni cu bătălia de la Stalingrad. Sovieticii au aruncat în luptă 1,25 milioane soldaţi, 16.000 de tunuri, 1800 de tancuri şi 2200 de avioane împotriva a 900.000 de soldaţi (500.000 germani, 400.000 români) susţinuţi de 7.600 de tunuri, 400 de tancuri şi 800 de avioane. Diviziile blindate de elită Großdeutschland, Totenkopf şi 24 Panzer (care respinseseră atacurile din aprilie şi mai) fuseseră transferate în nord, pe frontul baltic. În bătălia de la Stalingrad sovieticii au angajat 1,14 milioane soldaţi, 13.500 tunuri, 900 de tancuri şi 1400 de avioane împotriva a 1 milion de soldaţi, 10.300 tunuri, 675 tancuri şi 1200 avioane.Karte_Operation_Jassy-Kischinew_01

Pe 23 august 1944 frontul româno-german fusese spulberat de sovietici. Sovieticii ajunseseră la Bacău şi Bârlad. Există o discuţie extinsă dacă ar mai fi putut fi organizată rezistenţa pe linia Focşani-Galaţi. Distrugerea armatelor româno-germane din nordul Moldovei l-a mobilizat pe regele Mihai şi cei din jurul lui să îl aresteze pe mareşalul Ion Antonescu şi să încerce să atingă obiectivul politic (ieşirea din alianţa cu Germania) cu orice preţ.

Şi dacă?

Greşeala regelui Mihai a fost că şi-a stabilit un obiectiv pe termen scurt: ieşirea din război şi armistiţiul cu Aliaţii. A sperat că britanicii şi americanii vor susţine România, fără să ştie că una din condiţiile puse de Stalin a fost re-anexarea Basarabiei. Mai mult, regele Mihai nu avea de unde să ştie de acordul dintre Churchill şi Stalin din 9 octombrie 1944 prin care România era plasată în sfera de interese a Uniunii Sovietice. După 23 august 1944 regele Mihai a rămas o simplă marionetă politică.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu evita arestarea şi reuşea să stabilizeze frontul pe linia Focşani-Galaţi? Evoluţia generală nu ar fi fost mult diferită. În cazul în care mareşalul Antonescu ar fi urmărit obiectivul politic al ieşirii din război, cel mai probabil ar fi avut soarta lui Miklos Horthy – ar fi fost arestat de germani, care ar fi instalat la Bucureşti un guvern legionar sub conducerea lui Horia Sima. Indiferent dacă mareşalul Antonescu rămânea sau nu la putere, până la urmă sovieticii tot ar fi rupt frontul şi ar fi invadat România. Cu sau fără rege, cu sau fără lovitura de stat de la 23 august 1944, România tot sub influenţa sovietică ar fi ajuns.

Cu multă vreme înainte de venirea naziştilor la putere, marile firme germane puseseră pe picioare un plan de transformare a statelor din Europa de est în pieţe de desfacere şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. Reprezentanţii industriei, finanţelor şi agriculturii germane s-au reunit în aşa numita Mitteleuropäischer Wirtschaftstag (Uniunea Economică pentru Europa Centrală) la data de 6 decembrie 1926. Scopul acestei asociaţii din care nu lipsea nici un nume mare al economiei germane: penetrarea economică în spaţiul central şi sud-est european în sensul transformării sale în piaţă de desfacere pentru produsele germane şi furnizoare de materii prime şi forţă de muncă. MWT a colaborat strâns cu statul german, ministere şi servicii de informaţii, iar după 1933 a găsit calea să se apropie de Hitler reuşind să-şi împletească interesele cu cele ale proaspătului dictator. (detalii aici)

Sistemul german de capturare a economiei româneşti

După anul 1931 orice fel de credit internaţional a dispărut – parte din cauza crizei globale, parte din cauza unor decizii protecţioniste luate de Statele Unite şi Marea Britanie. În lipsa creditelor, comerţul internaţional a fost orientat pe sistemul clearing-ului – statele încheiau acorduri bilaterale care reglementau schimburile comerciale astfel: exporturile erau echivalate în moneda statului mai puternic şi se constituia un credit în favoarea statului exportator care era folosit pentru achitarea importurilor. Practic: România trimitea petrol în Germania, i se deschidea un cont în mărci, iar în schimbul acelor mărci achiziţiona produse germane. Sistemul prezenta câteva dezavantaje evidente: profiturile nu puteau fi folosite pe alte pieţe pentru alte produse, achiziţiile se făceau la preţurile impuse de germani.

Începând cu 1935 (când a fost semnat un acord comercial româno-german) Germania a dus o politică treptată de acaparare a economiei româneşti folosind sistemul clearing-ului. Germanii au făcut tot posibilul să acapareze cât mai mult din exporturile româneşti şi să se îndatoreze cât mai mult faţă de România. Ideea era simplă: mărcile germane erau blocate în Germania, românii nu aveau oricum ce face, decât să cumpere produse industriale germane.

Pe de altă parte România era blocată în propriul sistem economic. Existau trei produse de export româneşti: petrolul, cerealele şi cheresteaua – şi fiecare dintre ele avea propriile probleme. Petrolul era o materie strategică, iar Franţa şi Marea Britanie făceau presiuni politice ca România să nu vândă prea mult petrol Germaniei. Cerealele româneşti reprezentau o problemă de politică internă – producţia agricolă era realizată pe suprafeţe mici, nemecanizate, cu două consecinţe: preţ mult mai mare decât grâul american şi cel sovietic, iar dacă nu era vândut îi băga în faliment pe micii fermieri, ceea ce provoca tensiuni sociale (amintiţi-vă de dilemele economice ale lui Ilie Moromete). Cheresteaua era singurul produs competitiv, însă nu putea susţine singură economia românească.

Franţa şi Marea Britanie refuza să cumpere grâul românesc mult prea scump, iar industria petrolieră din România era deţinută în proporţie de 42% de concerne franco-britanice (statul român deţinea doar 29%!) astfel că principala grijă a aliaţilor noştri occidentali era să-i împiedice pe germani să cumpere petrol românesc, nu să cumpere ei mai mult. Şi chiar dacă ar fi cumpărat mai mult din România tot nu ar fi fost un mare câştig: plăţile cu Londra şi Parisul se făceau tot în sistem clearing şi ne vindeau tot ce voiau ei.

Germania a ştiut să împletească politica şi economia: au acceptat preţurile mari ale cerealelor româneşti, s-au îndatorat masiv faţă de România şi au început să facă presiuni. Scopul germanilor, mai ales înainte de izbucnirea războiului: să-şi asigure importurile de petrol necesare armatei şi să-şi creeze un mecanism de presiune politică pentru cazul în care România o lua razna. O analiză comparativă a balanţei comerciale româno-germane pentru lunile ianuarie-martie 1938 şi ianuarie-martie 1939 scotea la iveală apariţia unui deficit de 13,45 milioane mărci germane în 1939 faţă de un deficit de 1,85 milioane mărci germane în 1938. Naziştilor le plăcea să fie datori.

Problemele economiei româneşti şi decontul

Planul general economic al României în perioada interbelică a fost simplu: profiturile din vânzarea petrolului şi a cerealelor trebuiau investite în crearea unor industrii româneşti. Iar industria principală în care s-a investit a fost industria de armament, datorită situaţiei geopolitice (vecini cu pretenţii teritoriale). Corupţia şi lipsa de capacitate administrativă plus faptul că marii fabricanţi de armament nu îşi cedau licenţele chiar aşa uşor (iar românii nu au reuşit să inventeze arme) au făcut ca planul să eşueze în mare parte. Nici sistemul clearing-ului nu funcţiona: francezii şi britanicii evitau să ne vândă armament (sau ne vindeau foarte puţin), germanii limitau drastic exporturile de arme (la un moment dat Hitler a spus ceva de genul „românilor o să le dau triciclete, nu tancuri”). Au fost construite câteva fabrici de armament, însă din punctul de vedere al aviaţiei şi tancurilor România era inexistentă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Decontul cu Germania a venit în anul 1938. După ce a anexat Austria, a dezmembrat şi ocupat Cehoslovacia, Germania a venit cu nota de plată la Bucureşti. Creierul operaţiunii a fost Karl August Clodius (diplomat, preşedintele Comisiei economice româno-germane şi unul din sprijinitorii MWT). De la 37 de lei pe o marcă Clodius a cerut în 1938 creşterea cursului de schimb la 45 de lei pe marcă. Românii s-au târguit cum au ştiut mai bine, însă au trebuit să accepte creşteri succesive ale cursului. În 1939 negocierile economice au fost conduse de Helmut Wohlthat care a venit cu o idee nouă: crearea de unităţi economice mixte româno-germane în agricultură şi exploatări petroliere. Ministrul Economiei Ion Bujoiu spunea că astfel: „ţara noastră era redusă în acest caz la o simplă furnizoare de braţe de muncă, bogăţiile ei naturale şi posibilităţile de producţie servind exclusiv la satisfacerea nevoilor germane”. Tot la negocierile din martie 1939, germanii au cerut iar creşterea cursului la 50 de lei pe o marcă motivând că grâul românesc e prea scump – însă creşterea urma să se aplice şi la petrol şi cherestea. De frică să nu păţească ce a păţit Cehoslovacia, România a acceptat cererile economice germane: mărirea cotei de export la petrol, înfiinţarea de întreprinderi mixte româno-germane (a respins doar creşterea cursului). Mecanismul clearing-ului şi al îndatorării a dat rezultate.

Karl Clodius a fost capturat de sovietici la Bucureşti în 1944 şi a murit în prizonierat în 1952. Se pare că nu a stat prin lagăre, ci a fost folosit de sovietici drept consultant economic pentru spaţiul balcanic. Ideea nazistă a întreprinderilor mixte cu românii a fost preluată cu entuziasm de sovietici: Moscova a luat participările germane la aceste întreprinderi mixte drept despăgubiri de război şi aşa au apărut primele Sovromuri de care am scăpat abia în 1956. MWT a fost reevaluată în anul 2006 ca un „model european” pentru sud-estul Europei.

Karl Clodius

Karl Clodius

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluţie. România era înconjurată de vecini care îi contestau graniţele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania. Doar Serbia nu cerea nimic (cel puţin pe faţă). Pentru toţi oamenii întregi la cap era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în acelaşi timp.

În perioada interbelică soluţia găsită a fost diplomaţia: participarea intensă la lucrările Ligii Naţiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate şi alianţe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia). Toate astea se petreceau sub patronajul Franţei (o ţară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) şi Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

Pe 29 septembrie 1938 a fost semnat Acordul de la Munchen de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini – un document prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani. Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanţii pentru graniţele României. Franţa şi Marea Britanie cedaseră în faţa Germaniei lui Hitler. Mai ales după 15 martie 1939, când la nici şase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenţii Hitler invada restul Cehoslovaciei şi o transforma în protectorat german.

premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini

Înaintea semnării acordului de la Munchen, de la stânga la dreapta: premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier, Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler şi Ducele Italiei Benito Mussolini

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanţii internaţionale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii. Ungurii, bulgarii şi sovieticii au început să se agite, iar diplomaţia română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba. La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război. Un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în faţa unui atac concomitent dinspre Ungaria, Bulgaria şi Uniunea Sovietică. Singura ipoteză favorabilă era rezistenţa în faţa unei invazii sovietice cu două condiţii: neutralitatea Bulgariei şi Ungariei plus garanţii de sprijin material din partea Marii Britanii şi Franţei cu perspectiva intervenţiei lor militare într-o perioadă cât mai scurtă. La toate acestea adăugaţi lipsa de armament – era asigurat mai puţin de jumătate din necesarul armatei. În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, deci era exclus orice sprijin german pentru România) ca şi experienţa polonezilor care s-au bătut cu nemţii în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenţie franco-britanică (ce nu s-a produs, pe lângă asta au fost atacaţi din spate de sovietici).

În aceste condiţii singura decizie raţională era cedarea Basarabiei cu speranţa recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!). De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în faţa sovieticilor şi s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940. Doar că sunt câteva diferenţe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria şi Bulgaria care abia aşteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii şi lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite faţă de condiţiile din România. De altfel s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în faţa unui atac sovietic. Şi în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârşitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obţinut mai mult decât ceruseră iniţial.

Rămâne ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există aşa ceva. Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranţă şi să fie urmaţi – nici Hitler nu a reuşit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluţie.