Meniu Închide

Tratatul de la Trianon, Ungaria și Transilvania

De 100 de ani Ungaria are ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Trianon, într-o formă sau alta, indiferent de contextul internațional. Asta este o capcană istorică din care ungurii nu pot ieși, și nici nu cred că vor ieși vreodată, asta le este soarta. Până când vor dispărea din istorie vor continua să încerce anularea Tratatului de la Trianon.

Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon.
Delegația Ungariei la semnarea Tratatului de la Trianon.

Ungurii au intrat în capcana asta încă de la venirea în Europa: un popor migrator cu o economie pastorală și de jaf. Calul, principala platformă de luptă a ungurilor, era crescut în turme care aveau nevoie de câmpii. Stabiliți în Câmpia Panonică ungurii au avut de rezolvat problema apărării și soluția a fost apărarea prin atac. O zonă de câmpie nu poate fi apărată decât prin controlarea obstacolelor naturale care o înconjoară, de aici împrăștierea radială în toate părțile a primelor generații de unguri, până la atingerea obstacolelor naturale. Exercitarea controlului pentru zonele de frontieră se realiza în funcție de capacitatea de acoperire a distanțelor, capacitatea de mobilizare a unor forțe coercitive, colonizarea punctelor cheie și controlul prin intermediul unor oameni atașați ideologic (solidaritate tribală, ulterior feudalism).

Centrul de putere al ungurilor a pendulat inițial între Imperiul Bizantin și regatul Bavariei (incluzând aici vasalii Habsburgi care s-au ridicat ulterior). Zarurile au căzut de partea bavarezilor, ungurii devenind o marcă de apărare a acestora (în aceste războaie civile inițiale ale ungurilor între partida pro-bizantină și cea pro-bavareză cel mai important rol în stabilirea victoriei l-a jucat distanța și capacitatea de a interveni rapid; dacă ungurii s-ar fi stabilit la sudul Dunării cu siguranță ar fi fost ortodocși și ar fi avut o istorie asemănătoare cu bulgarii).

Ungurii și-au ratat de două ori misiunea de apărare a Europei Centrale, prima oară în fața tătarilor, a doua oară în fața turcilor otomani. De fiecare dată statul ungar a fost spulberat și cordonul sanitar pe cursul mijlociu al Dunării a fost restabilit cu intervenția și sprijinul unor forțe exterioare. Oricum, între 1526 și 1867 statul ungar nu a existat, ungurii făcând parte din diverse provincii aflate sub stăpânirea directă a Imperiului Otoman sau a Imperiului Habsburgic. Singura provincie care și-a păstrat autonomia a fost voievodatul, ulterior principatul Transilvaniei.

Iar Transilvania a fost dintotdeauna o chestie aparte, inclusiv în vremea regatului arpadienilor, aici se resimțea foarte mult influența politică bizantină. Colonizările cu secui și sași au transformat Transilvania medievală într-o regiune afectată periodic de conflicte politice, economice, confesionale și etnice, ne lipsește o istorie a războaielor civile din voievodatul/principatul Transilvaniei, dar rebeliunea împotriva puterii pretinse de regalitatea ungară era un fenomen curent, asta din cauza faptului că regiunea era orientată către sud, aflându-se pe orbita Imperiului Bizantin, ulterior a Imperiului Otoman.

În esență, Ungaria Mare a fost de fapt un protectorat german (de factură habsburgică) cu o durată istorică extrem de scurtă, între 1867 și 1918. Implozia acestei Ungarii Mari a fost întârziată de voința politică și militară a habsburgilor, însă toată perioada a fost marcată de conflicte interetnice care nu au atins intensitatea celor din 1848 doar mulțumită impresiei că habsburgii au destulă forță să țină lucrurile sub control. Când slăbiciunea și criza internă a habsburgilor a devenit evidentă în Primul Război Mondial, Ungaria Mare s-a făcut bucăți. Ar fi putut fi ținută la un loc doar cu forța, dar ungurii nu au fost niciodată germani, când germanii i-au abandonat din cauza propriilor probleme, stăpânirea ungară s-a evaporat.

Ceea ce unii numesc ”dreptul istoric” în realitate este o ficțiune, nu există așa ceva. Este ca și cum ai spune că revendici Grădina Raiului în calitate de moștenitor direct al lui Adam. Exercitarea autorității unui stat asupra unui anumit teritoriu nu are nici o legătură cu ”dreptul istoric”. Un stat (în calitate de organizație care pretinde monopolul în exercitarea legitimă a forței asupra unei comunități și unui teritoriu în interesul respectivei comunități – definiția mea preferată) există într-un teritoriu în baza altor considerente. Legitimitatea în fața celor care i se supun (cetățenii să fie de acord să facă parte din acel stat), capacitatea de a se apăra de intervenții externe (de orice natură, e vorba de intervenții agresive), un cadru legal, administrativ și economic care să asigure un nivel de bunăstare perceput ca adecvat de populațieși nu în ultimul rând recunoașterea internațională (acordul comunității statelor pentru exercitarea suveranității). Este un echilibru delicat între aceste considerente care asigură existența unui stat. Poți fi foarte puternic și să nu ai nevoie de acordul comunității statelor pentru a-ți exercita suveranitatea asupra unui teritoriu (Rusia și Crimeea de exemplu). Sau poți fi foarte puternic și să nu mai ai nevoie de legitimitate în fața cetățenilor (Coreea de Nord). Sunt multe combinații posibile, ideea este că un dezechilibru între aceste elemente duce la apariția sau perpetuarea conflictelor internaționale, trecerea la forme violente de manifestare.

Ceea ce se numește ”drept istoric” are un rol în existența unui stat, însă acesta scade foarte mult în fața considerentelor expuse mai sus, care atârnă mult mai greu în balanță atunci când se pune sub semnul întrebării existența unui stat, revizuirea forntierelor sau cedarea de suveranitate. Dacă ești un stat legitim, funcțional, deții putere militară și beneficiezi de recunoaștere internațională este destul de greu pentru oricine să-ți modifice frontierele. (Mai există un aspect destul de imponderabil, respectiv voința de a lupta a unui stat, dar asta e o altă discuție, mult mai lungă). Ceea ce contează aici este altceva: istoria nu justifică în sine existența unui stat; înșiruirea de fapte din trecut reprezintă manifestările de voință ale unor oameni care au murit în cadrul unor condiții care nu se mai regăsesc în prezent. Această înșiruire de fapte reflectă o serie de procese (economice, tehnico-științifice, ideologice) care au desfășurări în timp și se influențează reciproc cu manifestările de voință ale oamenilor. Ceea ce numim ”istorie” este rafinarea din cadrul unei cantități mari de informație întinsă pe o durată lungă a unor ”permanențe” (așa le zicea Iorga). ”Incidențele” (asasinarea arhiducelui la Sarajevo) afectează ”permanențele” și le pot influența, le pot afecta curgerea, însă nu în mod fundamental (Primul Război Mondial ar fi izbucnit oricum, Imperiul Austro-Ungar era destinat dispariției fiind inccapabil să se reformeze). (Iorga zicea că există 3 permanențe: pământul – respectiv geografia, caracteristicile teritoriului; rasa – caracteristicile populației; ideile).

Pentru chestiunea în discuție istoria are rolul de a dezvălui permanențele, de a ne indica modul în care acestea au fost afectate de incidențe, de a ne da un sens asupra proceselor desfășurate într-o anumită regiune. Pe termen lung nu prea poți lupta împotriva permanențelor, foarte rar se întâmplă să fie acestea afectate printr-un act de voință umană. De exemplu Vlad Țepeș a încercat să modifice în interes propriu echilibrul comercial stabilit la Dunărea de jos în zona tampon (de ambreiaj?) reprezentată de Valahia între Imperiul Otoman și Europa Centrală. Actul său de voință a fost unul impresionant și a știut să-și urmărească obiectivul cu o aplicare extremă a violenței – însă l-au înfrânt geografia și interesele economice. În fiecare perioadă istorică există condiționări care sunt dincolo de voința umană.

Ca să scurtez acest excurs teoretic: istoria nu acordă drepturi atunci când vine vorba de sistemul juridic internațional, istoria ne spune cum și de ce s-a ajuns în actuala configurație, ne poate da o hartă a divergențelor și convergențelor de interese cu desfășurarea lor în timp. Drepturile și le manifestă și apără fiecare în funcție de capacități. Iar dreptul internațional nu are o constituție și un cod penal, este o permanentă negociere a manifestărilor de interese și forțe. (Bun, istoria mai are și rolul de potențare a voinței de a lupta a unui stat, dar deviază prea mult raționamentul meu).

Revenind la ungurii noștri: cu Trianonul și Transilvania și-au ridicat la nivel de politică de stat o mitologie pe care și-o repetă până dincolo de orice nivel de saturație. Întregul discurs ungar despre Transilvania este o înșiruire de mituri. De exemplu mitul toleranței confesionale din Transilvania, care chipurile ar fi fost un model protocronist al respectării drepturilor omului. Fals, confesiunea ortodoxă avea statutul de religie tolerată (autoritățile admiteau că există, dar doreau extirparea ei). Tentativele de convertire forțată a românilor din Transilvania la altă confesiune sunt considerate acte de cultură. Periodicele războaie civile din Transilvania (de multe ori războaie interetnice) sunt pur și simplu ignorate. Mitologia ungară a transilvanismului ne prezintă o istorie falsă a unei Transilvanii tolerante și prospere, în care toate comunitățile etnice trăiau într-o superbă armonie. Imaginea asta idilică are rolul de a fi pusă în oglindă cu ”epurarea etnică” și ”abuzurile” practicate de autoritățile române în ultimii 100 de ani (din nou o construcție istorică extrem de falsă care necesită foarte multe corecții). Am arătat mai sus că Ungaria Mare milenară nu corespunde sub nici o formă istoriei, așa zisa Ungarie Mare a existat câteva generații în vremea regilor arpadieni și s-a confruntat de la bun început cu o serie de tendințe centrifuge care au făcut ca niciodată acest stat să nu fie unul centralizat în mod real, a fost o colecție de provincii legate printr-un sistem vasalic.

Apoi avem dezbaterea din jurul ”reconcilierii istorice”. Așa cum este promovată, reconcilierea istorică vine pe mai multe planuri: pe de o parte avem insinuarea mitologiei transilvaniste ungare în discursul istoric românesc, pe de cealaltă avem aspectele mult mai practice ale retrocedărilor de clădiri și terenuri. Povestea cu retrocedarea clădirilor și terenurilor este exemplul perfect pentru încurcăturile pe care le generează considerarea istoriei drept izvor de drept. De-a lungul timpului dreptul de proprietate pentru clădiri și terenuri a fost contestat, unele drepturi de proprietate au fost modificate prin proceduri de drept civil, altele prin tratate internaționale, în unele cazuri s-au plătit despăgubiri. În cazul unei revendicări depinde foarte mult pe ce documente și din ce perioadă îți întemeiezi cererea de revendicare: se poate ajunge la decizii abuzive, la retrocedarea aceleiași proprietăți către mai multe persoane diferite, la încălcarea unor tratate internaționale. Și toate acestea dacă nu luăm în calcul corupția și abuzurile. Insinuarea mitologiei transilvaniste în discursul public românesc merită o discuție separată. Ideea este că reconcilierea istorică nu poate fi altceva decât un mit al spațiului public, în realitate ascunde interese ideologice și materiale.

Povestea acestei mitologii istorice ungare devine îngrijorătoare în momentul în care este ridicată la nivelul politicii de stat în Budapesta. Ungaria își construiește în prezent o politică externă fundamentată pe o mitologie istorică prin care încearcă revizuirea Tratatului de la Trianon. Este un joc extrem de periculos propaganda prin care se reclamă o traumă la nivelul unui întreg popor, dacă unor oameni sănătoși le repeți până la saturație că ei de fapt sunt bolnavi, până la urmă chiar se vor îmbolnăvi. Și este fascinantă revenirea Ungariei la revizionism în ultimii 100 de ani. Indiferent de sistemul internațional, de regimul politic intern, de ideologia dominantă, Ungaria a revenit de fiecare dată la o politică revizionistă, la ideea de contestare a tratatelor existente. Au existat mai multe paliere ale discursului revizionist ungar, de la celebrul ”Nu, nu, niciodată!” la actuala ”reconciliere istorică” și ”autonomie regională”, dar obiectivul principal a fost de fiecare dată revizuirea Tratatului de la Trianon.

Condițiile tehnico-științifice s-au schimbat în ultimii 1000 de ani, calul nu mai este principala platformă de luptă, un popor semi-nomad nu mai are nevoie să caute controlul asupra obstacolelor naturale pentru a-și asigura securitatea spațiului central. Foarte multe s-au schimbat de-a lungul secolelor, și totuși Ungaria relansează periodic câte o campanie pentru schimbarea tratatelor de la sfârșitul Primului Război Mondial. Cred că asta trebuie luată în considerare drept una din permanențele istorice ale vecinilor noștri.

***

***

Ne vedem și pe Facebook?

7 Comments

  1. Ioan

    Tot respectul pentru acest articol minunat și adevărat.
    Narator fi binecuvântat de Creatorul nostru, Dumnezeu! Adevărul va dăinui etern chiar dacă încearcările minciunii de-al distorsiona mai sunt
    încă tolerate!
    Trăiască România Dodoloață !
    Cu deplină prețuire!

  2. Cosmin M.

    Oricum,pana dispar din istorie,va trebui sa le suportam isteriile.Nu stiu cum ar putea deveni Covasna-Harghita -Mures zone majoritar romanesti.O idee ar fi ca toti studentii basarabeni sa studieze la facultatile dinTargu Mures,apoi basarabenii care lucreaza in strainatate sa cumpere proprietati acolo,si locurile natale din Basarabia sa nu le mai dezvolte,pentru ca oricum zona se afla sub rachele armatei a 14 a.Adica basarabenii sa aiba doua proprietati in Basarabia si-n in CV-HR-MS.Aceasta idee mi-a venit cand Eugen Simion a fosr batut de unguri la V.Uzului.Toate partidele romanesti din Basarabia sa aiba acest deziderat-basarabeni numerosi cu proprietati in acea zona.Daca avem o noua invazie sovietica sa putem vorbi de romani de la Prut pana in bazinul carpatic(cum zic ungurii).Adica sa avem o aparare de tip,,arici,,.Asa cred ca trebuia procedat si-n 1920-1940:dupa iunie 1940,basarabenii sa vina in proprietatile lor din Secuime.Vorbesc de basarabeni pentru ca ei se afla in pericolul perpetuu de a deveni din nou refugiati.Eu zic sa va ganditi serios./Inchei-ma ingrijoreaza prietenia sirbo-ungureasca sub obladuire comunist asiatica-nu stiu de ce vor sa faca linie ferata-Belgrad-Budapesta.Poate sa circule armament sovietic si soldati comunisti chinezi pentru a incercui trupele americane din Romania.//Paranoia buna trece primejdia rea//

  3. Sergiu Brumaru

    Poate greșesc. Am tot căutat în titulatura regilor maghiari (până în 1526) referiri la Transilvania pentru a identifica poziția efectivă, juridic vorbind, a acestora față de voievodat. Nici la Matei Corvin nu apare nimic. Existau pământuri regale, autonomiile săsești și secuiești. Nobilimea stăpânea domenii în funcție de documentele emise de cancelaria regală. OK. Dar voievodatul avea o autonomie internă substanțială. Deci era considerat vasal regelui?

  4. Eugen

    Este greu de inteles, folosind logica, de ce Ungaria tot sustine ca are vreun drept cat de mic asupra Transilvaniei. Cand n-ar trtebui nici macar sa existe in Europa. Problema tine de domeniul medical… nu intamplator spunea un inalt oficial UE ca Ungaria este bolnavul Europei.
    In mare, regatul Ungariei a avut 24 de regi unguri timp de 300 de ani, cand se poate spune ca a fost independent, si apoi 29 de regi straini timp de 600 de ani, cand se poate spune ca a fost sub stapanire straina.
    Deci din nou, greu de inteles de unde atatea ifose, cand doua treimi din existenta lor in Europa au fost supusi altora.

  5. Marian

    Ungurii au avut un foarte bun aparat propagandistic. Iorga a atras atentia înca de prin 1928, daca-mi aduc bine aminte anul, asupra revizuismului maghiar, si cum noi nu stim sa contracaram acest lucru.
    Cei care au curiozitatea sa rasfoiasca documentele diplomatice americane FRUS, vor vedea ca SUA ne tratase de iredentisti la Versailles.
    Ziarele marxiste (Trotsky si altii) de peste ocean o tineau într-una cu saraca Ungarie.
    Prietenul lui Maniu (culmea) Rothemere publica prin trustul sau de presa zeci de articole contra României.

    Degeaba scrie unul altul aici câte un articol – câta vreme nu stim sa ne facem propaganda ba, mai mult, cadem ca prostii în capcanele abil întinse de ei.

    PS: Pâna si în WW2 ungurii au fost mai destepti decât noi – cf. jurnalelor publicate pe net ale grupurilor de bombardament, atât Ungaria cât si Bulgaria au fost bombardate la nivel de facilitati industriale-militare (rafinarii, gari, fabrici etc.), numai noi am avut parte de atacuri asupra civililor. Cine le-a comandat? Englezul Maitland, un alt “prieten” de-al lui Maniu. Când Maitland a vrut sa bombardeze Budapesta, americanii au pus piciorul în prag si i-au spus sa nu mai faca pe grozavul cu soldatii altora. Americanii au tiparit pâna si o gluma ce facea din Ungaria un adversar neserios (aia cu regatul fara rege, condus de un amiral fara mare etc.). Desi a semnat armistitiul în 1945, Ungaria a avut exact aceleasi conditii ca noi (mai putin Transilvania, si obligatia de a lupta de partea rusilor).

    Rezistenta anti-comunista din România a trecut neobservata, desi a durat 10 ani, în schimb se stie de Budapesta, Praga si Solidaritatea.

    Cine ne sâcâia în mandatul Cosntantinescu si în al patrulea mandat Iliescu? Tom Lantos, senator SUA de origine ungara.

    Stiti ce face românul drept prim lucru când “scapa afara”? Îsi denigreaza tara.

    Nu stiu ce pretentii sa mai avem…

Ai ceva de spus?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.