Războiul este o chestie monotonă, iar principala bătălie este purtată cu propria persoană – cel puțin așa se vede în memoriile căpitanului francez Marcel Fontaine care a luptat pe frontul românesc în cadrul misiunii de asistență trimisă să re-instruiască armata română după înfrângerile din 1916.
Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Marcel Fontaine: un tip cu o rațiune tăioasă ca o lamă de brici, care mai presus de toate nu se mințea pe sine însuși și în fiecare zi încerca să-și facă munca cât mai bine. Un tip lipsit de orice fel de entuziasme, dar decis să facă tot ce i-ar fi stat în puteri pentru câștigarea războiului, călit în bătăliile din Franța, precaut și optimist.
Memoriile sale din România anului 1917 sunt prea puțin laudative, sunt directe și sincere. Ce m-a atras la mărturisirile lui Fontaine este lupta permanentă pe care o ducea cu el însuși. Detașat pe lângă un regiment românesc aflat în refacere și împrăștiat în mai multe sate, sarcina lui Fontaine era să urmărească procesul de instrucție al soldaților români și să transmită ofițerilor experiența câștigată pe frontul de vest, să-i obișnuiască pe români cu noile tactici de luptă. Pentru asta trebuia să se trezească în fiecare dimineață la ora 06:00, să stabilească programul zilei, apoi să meargă pe terenul de instrucție. Aici urmărea manevrele trupei și intervenea cu corecții până la ora prânzului. După prânz citea instrucțiunile venite de la eșaloanele superioare, își redacta și transmitea rapoartele. După masă urma o nouă sesiune de instrucție și manevre tactice – de la nivel de pluton până la nivel de batalion. Participa personal la toate.
Mărturisește că îi plăcea să doarmă, însă se trezea în fiecare dimineață și mergea pe câmpul de instrucție. Era conștient că devenise teroarea ofițerilor și trupei, însă era convins că nu contează cât de disprețuit este câtă vreme românii vor putea face față germanilor și austro-ungarilor. Într-o zi i-au dispărut toate companiile aflate în grijă sub pretextul instrucției separate: ofițerii români au știut să se ascundă cu trupa atât de bine pe coclauri încât francezul pur și simplu nu i-a putut găsi. A luat asta drept o capacitate deosebită de camuflare a românilor, posibil folositoare la întâlnirea cu germanii.
Zi de zi, zi de zi, Marcel Fontaine se trezea la 6 dimineața și urmărea îndeplinirea strictă a programului, ce mănâncă soldații, unde dorm, cât sunt de îngrijiți. Scenele cu ofițeri români care băteau soldați îl scot din sărite – cum pot avea pretenția ca oamenii să-i asculte pe unii care nu sunt în stare să se stăpânească?!?
O monotonie desăvârșită în spatele frontului. Instrucție – instrucție – instrucție, emiterea și primirea ordinelor, urmărirea îndeplinirii acestor ordine. Calm, politicos și perseverent.
Apoi a urmat plecarea pe frontul de la Mărășești. Poate cea mai dinamică operațiune a fost marșul până pe linia frontului – cu delirul căilor ferate românești, debandada din punctele de concentrare, rătăcirea unor unități. Odată ajunși pe linia frontului au fost pregătite tranșeele conform instrucției anterioare. Și din nou s-a instalat monotonia și lupta cu sine însuși. Deșteptarea la 6 dimineața și inspectarea tranșeelor, stabilirea unor noi lucrări de fortificație ce urmau să fie realizate în cursul nopții, a doua zi dimineață verificarea dacă lucrările au fost făcute.
În fiecare zi o patrulă în ”țara nimănui” între cele două linii de front, observarea inamicului, ce modificări au apărut în linia sa, dacă au fost aduse trupe noi. Organizarea de patrule în timpul zilei de-a lungul întregii linii a regimentului pentru a culege informații despre inamic. Observarea patrulelor inamicului, și mai multe lucrări de fortificații. Fontaine nu vorbește despre arme, vorbește despre lupta lui cu sine însuși în respectarea programului și despre oamenii aflați în subordinea sa. În fiecare zi făcea practic aceleași lucruri – în ideea să fie cât mai pregătit în momentul atacului.
Războiul lui Marcel Fontaine nu are nimic eroic, este o chestiune de organizare și instrucție. Cartea o puteți găsi aici.
Nici Rommel n-a avut o parere prea buna despre trupele române.
Singura parere buna despre trupele noastre pe care am auzit-o de la un inamic a fost cea relatata de Titus Gârbea privind atacul în izmene.
Rommel n-a avut o părere bună despre ofițerii români nu despre „talpa” care chiar și-a dat silința, sănătatea, viața pe front. Făță de unguri, italieni și nu numai chiar am încercat să facem ceva.
Dacă eram chiar atât de proști n-am fi fost înrolați în atât de multe armate de-a lungul timpului.
Calmați-vă fetișizarea germanilor, cum e Rommel: https://www.youtube.com/watch?v=Jw1UJCwcgNc
@comisaru’: ati citit cartea lui Rommel? Apare undeva diferenta intre cum descrie ofiterii, si cum descrie „talpa”? Aveti idee ce a manat „talpa” in lupta, facand posibile miracolele de la Oituz, Marasti si Marasesti? De maresalul Averescu ati auzit? El cum ar putea fi catalogat: ofiter decrepit sau „talpa”? Cam ce stiti despre implicarea italienilor in primul razboi mondial? Aveti idee despre particularitatile frontului italian din timpul primului razboi mondial? Fata de unguri, de ce nu si fata de austrieci?
Si ca sa inchei, care au fost armatele alea multe care au inrolat romani de-alungul timpului? Si cu ce rezultate?
O armata straina care a înrolat români a fost cea turca.
Se spune ca la asediul Viebnei românii încarcau tunurile cu paie.
Sigur, eroul vienei era printul Eugen, nu „tapla”.
@Marian: nu. Armata turca nu inrola romani. Romanii, in calitate de vasali ai otomanilor, erau obligati sa participe la campaniile acestora. Vedeti si cati valahi au participat de partea otomana in batalia de la Vaslui. E o diferenta intre a inrola si a ti se cere sa satisfaci datoriile ce-ti reveneau ca vasal. Eroul Vienei a fost de fapt regele polon Sobieski…
Un raspuns mai corect ar fi fost: armata franceza (prin Legiunea Straina) sau Waffen SS. Dar chiar si asa, in cazul celei de-a doua, era vorba mai mult de carne de tun decat de soldati profesionisti, de adevarati Rambo, cum sugereaza interlocutorul.
Si ca sa ma intorc la italieni si primul razboi mondial, ei l-au terinat in postura de invingatori. Noi… mai mult prin conjunctura… Sigur, care au fost cauzele care au dus la aceasta conjunctura, aici este mult de discutat.
Ca sa fie clar, Rommel n-a fost niciodata din câte stiu pe frontul de est iar românii niciodata în alta parte decât acolo.
Deci parerea lui Rommel despre români, parere personala nu auzita pe la altii, este dat într-un capitol si jumatate din cartea sa Infanterie greift an si este exclusiv bazata pe experienta sa personala si nemijlocita.
Sigur, faptul ca românii au pierdut oficial (cât de oficial poate fi, caci sunt vehiculate mai multe numere, chiar de catre cercetatorii militari) de doua (2) ori mai multi militari decât americanii, în aprope tot atâtea luni de razboi (iar americanii au luptat contra a doi adversari, bine, nu contra rusilor) reflecta calitatea antrenamentelor, a ofiterilor si nu în ultimul rând a tehnicii. Forta bruta merge doar la cei care o pot aplica; noi suntem prea mici.
Omiti un lucru esential. Principalul teatru de razboi a fost in Europa, nu in Pacific. De aceea se explica si numarul mare de morti in randul soldatilor romani.
Nu stiti bine: On August 9, elements of the WMB under Lt. Erwin Rommel infiltrated in along the Oituz river valley and threatened to surround the Romanians there, forcing them to fall back. In the wee hours of August 10, Rommel led infantry and machine gun detachments in silence up the slopes of Mt. Coṣna, launching a surprise attack from point blank range just before dawn, quickly forcing the Romanians back over a mile. Later that day, he was himself surprised by a Romanian patrol and was wounded in the arm; Rommel recalled a French officer with the patrol repeatedly shouting “Kill the German dogs!” Rommel remained on the front lines for the next two weeks despite his injury. (http://today-in-wwi.tumblr.com/post/164049573563/rommel-leads-attack-on-mount-cosna).
Rommel povestește în termeni disprețuitori luptele împotriva românilor la care a participat în 1916. Povestirile lui din 1917 sunt din alt film: încasează un glonț în mână și luptele neîntrerupte îl țin treaz aproape 5 zile, când (spune el) decide singur să se retragă din prima linie, deja nu mai putea vorbi coerent de epuizare. Asta este lauda supremă pentru trupele române din 1917: marele Rommel abia a ținut pasul cu luptele.
In 1917 „marele” Rommel nu era decat un amarat de locotenent… Spre deosebire de Antonescu, care era maior daca nu ma insel.
Nu stiu ce, si unde ar fi spus Rommel ceva despre romani (nu reusesc sa gasesc in cartea sa, nici nu am timp, aveti linkul catre cartea sa aici: http://www.freepdf.info/index.php?post/Rommel-Erwin-Attacks, puteti sa ma ajutati daca doriti).
Stiu ca un alt veteran din primul razboi mondial, care nu a reusit sa treaca de gradul de caporal (dar care nu a luptat pe frontul din Romania) a declarat ca „cu romanii nu se poate face nimic!”.
Pe un alt veteran german de pe frontul romanesc, si ranit acolo, nu l-a intrebat nimeni nimic cred, si de acee s-a abtinut (despre Hess vorbesc).
Aia e versiunea „light” în engleza a cartii.
Versiunea în germana este cea corecta.
Ok… Si? Ati citit-o? E Rommel chiar asa de critic la adresa romanilor? In mod normal o traducere trebuie sa fie cat mai aproape de original. Aveti cumva un link si catre original?
Originalul nu l-am gasit.
Attacks o am pe undeva, dar nu stiu cum/unde sa „urc” cele 1,5 capitole (sunt si poze, pentru ca Rommel a scris-o ca un fel de manual de tactica presarat cu jurnal de front nu invers).