Mă fascinează despotismul retoric, păcăleala din cuvinte. Dai o denumire eufemistică unei chestii și brusc chestia nu mai este foarte gravă, devine acceptabilă. Să ne uităm puțin la cazul a ceea ce se cunoaște sub denumirea inocentă de „Revoluția culturală chineză”.
O cifră: între anii 1966-1976 în provincia Guangxi au murit între 100.000 și 150.000 de oameni în ceea ce numim „Revoluția culturală chineză” (acestea sunt cifrele oficiale; cercetări independente vorbesc de până la 300.000 de morți). Ca să avem un nivel de comparație: în Al Doilea Război Mondial au murit pe front în timpul luptelor cca 93.000 de militari români. În Revoluția culturală chineză au murit 100.000-150.000 de oameni într-o singură provincie. La Beijing revoluția culturală a început în 1966 cu moartea a circa 10.000 de oameni. La „revoluția” din 1989 din România au murit 1200 și ceva.
Dar nu numărul de morți dintr-o singură provincie chineză cât într-un război al României este ceea ce sperie. Sau faptul că s-au dus adevărate bătălii acolo, cu folosirea armamentului greu. În timpul „revoluției culturale” chinezii din provincia Guangxi s-au mâncat efectiv între ei. Și asta nu este o exagerare: în urma unui proces din anul 1983 un număr de 145 de „revoluționari culturali” au fost condamnați pentru că au mâncat „contrarevoluționari”, procesul a furnizat și o listă cu victime: de la 56 s-a mâncat inima și ficatul, 18 au fost mâncați cu totul, în cazul a 13 bărbați le-au fost tăiate organele genitale și conservate în alcool (care alcool era consumat ulterior, având presupuse proprietăți curative). Acestea sunt cifrele oficiale, cercetări independente vorbesc de un maxim de 421 de oameni mâncați într-un singur raion al provinciei Guangxi, în condițiile în care canibalismul a fost răspândit în întreaga provincie.
„Revoluția culturală” din Guangxi a fost în realitate (ca peste tot în restul Chinei) un război civil. Aici s-au confruntat două facțiuni, iar luptele au fost foarte dure. O explicație a canibalismului face referire la tradițiile în acest sens ale minorității zhuang din această provincie. Inițial dezmembrarea cadavrelor adversarilor uciși a avut un rol de înspăimântare a dușmanilor: mâinile, capetele și picioarele erau atârnate în copaci sau în fața clădirilor publice (un caz aparte este cel în care rămășițele unui adversar au fost prezentate văduvei sale în cadrul unei ceremonii organizate într-o sală de teatru). Pasul următor a fost extragerea inimii și ficatului din dușmanii executați, acestea fiind gătite și mâncate pe loc de participanții la execuție. De aici până la consumarea integrală a dușmanului a mai fost un singur pas. Elevii unui liceu și-au mâncat directorul, considerat că avea manifestări burgheze. O anecdotă relatează cazul unui țăran luat pur și simplu de pe drum, ucis și mâncat pe motiv că era gras, deci contrarevoluționar. (Canibalismul nu s-a produs doar în provincia Guangxi, a fost un fenomen în întreaga Chină a anilor 1960-1970, aici a căpătat proporții de masă).
Și pentru că toate acestea trebuiau să aibă un nume reprezentativ li s-a zis „Revoluția culturală din China”.
There was a hierarchy in the ritual consumption of class enemies. Leaders feasted on the heart and liver, mixed with pork and a sprinkling of local spices, while ordinary villagers were allowed only to peck at the victims’ arms and thighs. After several teachers had been sliced up in a middle school, a crowd carried away chunks of flesh in bags dripping with blood. Students cooked the meat in casseroles sitting on top of small, improvised brick barbeques. The deputy director of the school’s revolutionary committee, who oversaw the butchery, was later expelled from the party, but was proud of his actions: ‘Cannibalism? It was the landlord’s flesh! The spy’s flesh!’
Frank Dikötter, The Cultural Revolution: A People’s History, 1962-1976, Bloomsbury Publishing, 2016.
Lectură suplimentară: Canibalismul sovietic: cum i-au deprins rușii pe basarabeni să se mănânce între ei. La propriu