Homosexualitatea împăratului Traian și originea înjurăturilor românești

În manuale nu scrie, dar împăratului Traian îi plăcea băutura și să se culce cu băieți tineri. Chestia nu este un secret printre istorici, doar că este mai greu de explicat într-un manual de școală. Istoricul Dio Cassius descrie cam așa ”defectele” împăratului Traian:

Se știe, bineînțeles, că era devotat băieților și vinului, dar dacă ar fi făcut vreodată ceva josnic ar fi fost criticat; în realitate el a băut cât a vrut însă a rămas sobru, și în relațiile lui cu băieții nu a făcut rău nimănui.

Alt cronicar roman, Iulian Apostatul se folosește de o glumă pentru a sublinia preferințele sexuale ale împăratului Traian, scriind că Jupiter însuși ar trebui să fie atent la favoritul său Ganymede atunci când în preajmă s-ar afla Traian. Există multe alte referințe la aceste obiceiuri ale lui Traian, mă opresc aici pentru a explica contextul istoric.

Modelul roman de masculinitate

Cuvântul latin vir – tradus prin bărbat – purta în perioada Imperiului Roman o puternică încărcătură simbolică, pe lângă desemnarea sexului (care în realitate era secundară). Un vir era un cetățean roman născut liber, capabil de un autocontrol total, a căruia principală îndatorire (ideal?) era dominarea tuturor celor din jurul său și afirmarea politică în spațiul public. Un vir era stăpân și conducător, stăpân în primul rând asupra propriei persoane și apoi asupra celorlalți. Dominația, afirmarea puterii și stăpânirii era inclusiv de natură sexuală – un vir putea penetra pe oricine pentru a-și satisface dorințele trupești (însă în limitele rezonabile ale păstrării autocontrolului, dependența de orice fel de plăceri ale trupului fiind privită cu dispreț și în anumite condiții diminua calitatea de vir), pentru a concepe copii sau pur și simplu pentru a pedepsi sau a-și afirma puterea.

Homines erau restul bărbaților din Imperiul Roman, lipsiți de calitățile și capacitățile unui vir, iar sclavii erau considerați asemenea copiilor, incapacitați și lipsiți de drepturi. Existau limite stricte ale libertății de penetrare ale unui vir: femeile, băieții și bărbații născuți liberi; restul populației Imperiului (pedeapsa era exilul și confiscarea averii), liberții și sclavii care reprezentau cam 70-80% erau considerați penetrabili. Practic, din punctul de vedere al unui vir roman nu prea existau categoriile heterosexual și homosexual. Dacă voia să conceapă urmași, un vir se culca cu nevasta sa (născută femeie liberă); dacă dorea să se bucure de plăceri sexuale putea să se culce cu oricine dorea – cu condiția să nu devină dependent de astfel de relații, să nu îi fie afectată stăpânirea de sine sau capacitatea de implicare în treburile publice. Dar mai presus de toate un vir nu trebuia să se lase penetrat sau să se comporte în public precum una din categoriile penetrabile (femeie, libert sau sclav) – chestie care îl excludea mai întâi simbolic și mai apoi practic din rândurile bărbaților liberi și activi politic. Violul avea aceeași conotație simbolică fie că era vorba de un bărbat liber sau o femeie liberă.

Din perspectiva rândurilor de mai sus să revenim la descrierea făcută de Dio Cassius împăratului Traian:

Se știe, bineînțeles, că era devotat băieților și vinului, dar dacă ar fi făcut vreodată ceva josnic ar fi fost criticat; în realitate el a băut cât a vrut, însă a rămas sobru, iar în relațiile lui cu băieții nu a făcut rău nimănui.

Cronicarii romani erau extrem de atenți la calitățile și capacitățile de vir ale împăraților – până la urmă ei erau în vârful piramidei vir-ilor. Din punctul de vedere al lui Dio Cassius esențial nu este faptul că Traian se desfăta în prezența băieților (care din alte relatări știm că erau actori, respectiv sclavi sau liberți) – esențial este faptul că Traian a păstrat măsura, și-a păstrat permanent controlul, nu a făcut rău nimănui (de exemplu să fi întreținut relații cu un băiat născut liber) și nu a lăsat ca plăcerile lui personale să îi afecteze deciziile politice.

(Dușmanii urmașului lui Traian, Hadrian, îl acuză pe acesta că ar fi ajuns împărat după ce a fost amantul predecesorului său – o acuzație care atinge mai multe puncte sensibile: Hadrian nu ar fi fost îndestul de vir de vreme ce a fost penetrat și s-a folosit de calea plăcerilor pentru a obține tronul imperiului.)

(Împăratul Traian nu poate fi considerat homosexual în accepțiunea contemporană a termenului, pentru el actualii homosexuali ar fi fost catamiți și irrumatori, vedem mai jos ce însemna asta; din punctul de vedere al lui Traian actorii-sclavi care îi înveseleau serile erau niște simple unelte, nu parteneri și în nici un caz egali.)

Toată povestea aceasta este necesară pentru a putea înțelege sistemul înjurăturilor din vremea Imperiului Roman.

Cum înjurau romanii?

În limba latină din perioada Imperiului Roman existau cam 10 cuvinte care reprezentau culmea obscenității, fără vreo ordine anume:

• cunnus – pizdă, vulva, organul sexual feminin
• futuo – a fute, verbul ce desemnează actul penetrării
• mentula – pulă, penis, organul sexual masculin
• verpa – pulă belită, organul sexual masculin erect
• landica – lindic, clitoris
• culus – cur, anus
• pedico – verb specializat, desemnează penetrarea anusului, a fute în cur
• caco – a defeca, a se căca
• irrumo – verb pentru actul sexual oral din perspectiva masculină – a da la muie, a fute în gură
• fello – verb pentru actul sexual din perspectiva receptaculului – a lua muie, a fi futut în gură

Lista de mai sus reprezintă o generalizare destul de mare, latina imperială a cunoscut evoluții în sute de ani de existență, cuvintele și-au schimbat sensurile și semnificațiile astfel că enumerarea de față este mai degrabă orientativă.

Până la urmă avem o listă de cuvinte care desemnează organele sexuale, o serie de activități sexuale și elementele excreției. Din punct de vedere medical nimic nou, nimic special – toți bărbații au cărat după ei dintotdeauna o mentula (e treaba lingviștilor să explice de ce în română mentula e de genul feminin și penisul este de genul masculin neutru); toate femeile au deținut un cunnus (de genul masculin, vulva feminină!), funcțiile biologice ale corpului uman au conținut dintotdeauna excreția etc. Simbolistica socială din spatele acestor cuvinte le dă semnificația de înjurături.

De departe cea mai agresivă obscenitate din vocabularul romanilor era amenințarea sau exprimarea dorinței de a forța sexul oral – irrumare (sau anal – pedicare) asupra unui alt bărbat liber. Realizarea unei astfel de amenințări, punerea ei în practică reprezenta anularea calității de vir a victimei. Penetrat (fie și simbolic) un vir era transformat (simbolic) într-un sclav sau libert, își pierdea calitatea de cetățean, din dominator devenea dominat, dispărea din lista cetățenilor respectabili.

(Poetul Catullus, acuzat de niște critici că ar fi efeminat deoarece versurile sale se refereau la bucuria de a-ți petrece după amiezile alături de o femeie, le răspunde nemulțumiților cu o poezie care începe Pedicabo ego vos et irrumabo – O să vă fut în cur și în gură, exemplele de acest gen sunt numeroase în literatura latină clasică.)

(Decimus Valerius Asiaticus era acuzat de efeminare de Publius Suillius Rufus, i-a răspuns scurt interroga, Suilli, filios tuos: virum esse me fatebuntur – întreabă-i Suillius pe fii tăi, îți vor spune că sunt vir – o înjurătură subtilă, lasă de înțeles că fii lui Suillius au fost penetrați, ceea ce îi lipsește de posibilitatea de a deveni cu adevărat viri.)

(Cea mai de jos categorie, cei mai disprețuiți bărbați erau cei care acceptau să fie penetrați, oral sau anal, găsind și plăcere în asta sau care o făceau pentru a obține favoruri – o violare flagrantă a întregului concept social de bărbăție romană. Cei decăzuți atât de jos erau numiți catamitus sau cinaedus, termeni considerați a fi insulte extrem de agresive, alături de fellator.)

(Gura era considerată de romani cea mai sacră parte a corpului uman, de aici și tabuul extrem în jurul sexului oral.)

Verbul futuo nu era considerat extrem de jignitor, futator – futangiule avea chiar o conotație de afecțiune camaraderească (precum și în ziua de azi), o recunoaștere a calității de partener sexual activ esențială în definirea unui vir. Interesant este faptul că femeilor nu se aplica acest verb pentru participarea la actul sexual, doar unui bărbat. Verbul futuo devenea obscen când era aplicat unei femei – partea feminină nu putea beneficia de calitățile și capacitățile unui vir, de aici apărea elementul tabu care era încălcat. Chestia asta era în legătură directă cu landica – clitorisul, care în imaginarul roman se putea mări până la dimensiunile unui penis și putea fi folosit în relații sexuale între două femei, una dintre ele devenind factorul activ – o abominație care arunca în aer conceptul de vir.

(Conform concepțiilor medicale romane femeia constituia elementul ”umed”, prin uscare excesivă – respectiv masculinizare – landica creștea în dimensiuni; bărbatul era elementul ”uscat”, iar prin umidificare devenea efeminat, moale, riscând să devină un catamit, un cinaedus. Aceleași idei medicale romane susțineau că era imperios necesar ca femeia să atingă orgasmul pentru ca să se realizeze concepția.)

(Împăratul Augustus a scris un poem, tradus de mine prin engleză cam așa: ”Pentru că Marc Antoniu o fute pe Glaphyra, Fulvia a decis să mă pedepsească cerându-mi să o fut eu pe ea. S-o fut pe Fulvia? Dar dacă Manius m-ar ruga să-l fut în cur? Ar trebui s-o fac? Chiar deloc, dacă mai am bun simț. «Mă fuți sau lupți», îmi spune Fulvia. Dar pula îmi este mai dragă decât viața. Să sune trâmbițele.” Poemul justifică Războiul Perusin, iar Augustus o acuză pe Fulvia că dorește să se răzbune pe Marc Antoniu comițând un adulter; însă solicitatoare nu se ridică la înălțimea necesară pentru a-i fi satisfăcută cererea. În timpul luptelor, prăștierii celor două părți au aruncat proiectile inscripționate ”clitorisul Fulviei” și ”Octavian suge pula”.)

Pe scurt, înjurăturile cu conținut sexual din Imperiul Roman gravitau în jurul conceptului de vir (bărbatul dominator care este factorul sexual activ) și generau respingere prin răsturnarea ordinii stabilite de acest concept. Amenințarea cu răsturnarea acestei ordini, cu incapacitarea fiilor de a deveni vir, scăderea respectului datorat unui cetățean prin negarea calității de vir, violarea tabuului din jurul orificiului bucal, dominarea prin intermediul forțării actului sexual în condiții nenaturale – de aici rezultau elementele de jignire și obscenitate. (Partea magică, sacral-religioasă din înjurăturile romane am lăsat-o deoparte.)

De la romani la români

Dan Alexe identifică aici originea vocabularului de bază al înjurăturilor românești, care, cu excepția pizdei slavone, provine exclusiv din latină (unele cuvinte au fost modificate, până la urmă Dacia era destul de departe de Roma, iar limbile evoluează, oricum v-ați dat seama de originea latină a înjurăturilor românești încă de la lista de mai sus). Însă Dan Alexe nu a trecut de vocabular.

Cea mai veche sistematizare sintetică a ansamblului de înjurături românești pe care o cunosc o avem de la elveţianul Franz Josef Sulzer care dedică acestui subiect un paragraf consistent în lucrarea „Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens. Im Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte mit kritischer Freyheit entworfen”, 1781, vol II, pp. 356-358. În traducerea mea sună cam așa:

«Se pare că în ceea ce priveşte sudalmele, valahii întrec toate celelalte naţiuni care trăiesc sub soare; dacă îi lăsăm deoparte pe italieni atunci când sunt furioşi. Atât copilul de ţăran cât şi cel mai mare boier şi chiar doamna nobilă sunt obişnuiţi cu vorbele nepotrivite la fel ca ţiganii de la grajduri şi după cum este obiceiul oamenilor fără educaţie, îşi exersează spiritul cu cele mai indecente jocuri de cuvinte chiar în prezenţa doamnelor, schimbând cele mai ordinare înjurături cu cele mai înjositoare ocări. Un astfel de valah stăpâneşte o îndemânare pe cât de neruşinată pe atât de ieşită din comun de a lăsa să curgă un fluviu de înjurături şi ocări dintr-o singură suflare. Domnul Grisellini vrea să ne convingă că valahii din Timişoara nu pronunţă numele Domnului atunci când înjură. Printre înjurăturile valahilor el numeşte două, care dacă eu le înţeleg bine, nici nu sunt atât de aspre. “Cupilla della draco”, sau mai bine zis în valahă “Kopille della Draku”, înseamnă nu mai puţin decât copilul dracului. Ce poate să însemne “santa Cruce ti affecte” nu putem decât să ghicim, pentru că “affecte” nu este un cuvânt valah.

Pentru înjurătura de cruce folosesc însă altă expresie, zicând: “Se te battie sfunta Krutsche!” Mult mai răspândită şi obişnuită este înjurătura în numele Domnului: “Se te battie Dumne Seu!” “Nebun, Draku, Kine, Magar” şi alte asemenea sunt ocări care nu înseamnă prea mult. Dacă este folosit “Blestamatule” atunci se aprind mai tare.

Pentru a înjura mai apăsat şi cu adăugiri ei folosesc cuvântul latin “Fut”, care în a treia conjugare sună ca în limba welsa. Nimic din ceea ce este bun sau mai de preţ nu va fi scutit de acest cuvânt indecent – sfânta cruce, pomana, credinţa, sufletul, mama, ochii – iar dacă această combinaţie face prea puţină impresie nu uită ca la sfârşitul înjurăturii să o repete şi se îngrijesc ca această repetare să fie însoţită de altceva, pronuntând-o cu o voce înaltă. “Futtui Ledsche a lui futt” este cea mai aprigă înjurătură care poate fi spusă de cineva. Nu sfătuiesc pe nimeni să folosească această înjurătură împotriva valahilor, dacă nu vrea să dea de necaz şi să fie ucis de aceştia sau cel puţin să fie târât la judecată, unde va fi condamnat la câteva sute de lovituri la tălpile goale, după cum a păţit-o nu cu multă vreme în urmă un biet sas din Transilvania, care fără să ştie a folosit această înjurătură lângă o biserică valahă.»

Sulzer constata în 1780 că valahul când înjură fute tot ce-i iese în cale – înscriindu-se în sistemul străvechi al înjurăturii din Imperiul Roman, unde actul sexual din înjurătură era considerat agresiune și act de dominare. Până în ziua de azi sistemul înjurăturilor românești a păstrat structura romană a dominației simbolice prin afirmarea actului sexual ca element fundamental, detaliile ținând de imaginația fiecărui autor al sudalmei.

(Tabuul legat de gură este atestat pe la 1750 când căpitanul brașovean Ilie Birt îi gratula pe funcționarii brașoveni cu urarea ”căca-m-aș în gură la voi” înainte să tragă cu pușca în ei.)

(Feministele contemporane ar dezvolta conceptul roman de vir și implicațiile sale sexuale într-un lung discurs despre patriarhat și dominație sexuală, să le lăsăm lor această plăcere și să ne îndepărtăm de astfel de idei amintindu-ne ce eroarea anacronismului.)

(În Basarabia sistemul înjurăturii românești a fost abandonat aproape în totalitate în mediile rusificate care au adoptat mecanismul rusesc; la sate se păstrează ocările strămoșești.)

(Pe viitor ar merita o comparație cu alte sisteme de înjurături.)

De ce pula e nașpa și penisul e OK?

Penis era în latină un cuvânt jignitor, mai slab decât mentula sau verpa (trebuie remarcat că pula belită joacă un rol important în înjurăturile românești) – însă în prezent este politicos să folosești penis. Același tratament primesc perechile pizdă – vulvă și cur – anus. Explicația se găsește în evoluția limbii latine, devenită limbă cultă în evul mediu, accesibilă unui număr limitat de inițiați. Limba vorbită de popor a mers pe drumul propriu (în română avem pulă în loc de penis, mentula sau verpa – vocabula s-a modificat, ideea a rămas). Termenii latini au fost folosiți în anatomie și medicină – iar de aici s-au reîntors în limba vorbită curent aureolați de prestigiul științei; știți cum zice țăranul că ”penisul e cam jum’ate de pulă”.

[av_sidebar widget_area=’PB’ av_uid=’av-25e3qp’]